Escapadă în Napoli şi împrejurimi

TIPĂREȘTE

De când mă ştiu mi-am dorit să văd Vezuviu. Italia, din punctul meu de vedere, e o ţară în care oriunde te-ai duce ai ce vedea. Istoria este la tot pasul. Când caut city break mă orientez de obicei spre maxim 3 nopţi (deh, copiii n-au cu cine sta mai mult) şi caut să văd ce n-am mai văzut.

Prin ianuarie, cu gândul la primăvară, am început să caut zboruri spre Italia (mai ieftine ca pentru început de an călătoristic… ). Roma, Veneţia, Verona, Milano, văzusem, aşa că am început să “sap” pe zona Napoli. Oraşul în sine nu mă atrăgea, dar zona Campania merita. Bun, zis şi făcut. După două zile de căutări, simulări, la avionul bleu, la cel mov, la alte culori ale curcubeului, am găsit perioada 10-13 martie, Bucureşti-Napoli, 2 persoane 56 lei dus-întors (reducere de clienţi fideli). N-am mai stat pe gânduri având în vedere că nici până la munte nu mergem cu banii ăştia şi am purces spre achiziţionarea biletelor.

A început apoi căutarea cazării. Ştiam că zona gării este cea mai “neagră”, dar aveam nevoie să fim aproape având în vedere că zborul de întors era la ora 8.20 AM. Aşa că, spunându-ne “doar n-o să ne taie” am ales hotelul Zara pe care l-am găsit la un preţ de 105 euro/3 nopţi cu mic dejun inclus. Văzut, plăcut, antamat…

Deci, dupa 4 zile de căutări şi rezervări aveam asigurat un city break în Napoli de 3 nopţi la un preţ aproximativ de 120 euro/2 persoane/transport, cazare şi mic dejun. Ieftin ca braga…

În data de 10 martie ne-am prezentat la aeroport cu câte un bagaj mic de mână, în speţă un ghiozdan ca de şcoală, buletinele şi foile cu check-in-ul online. Formalităţi aeroport – ok, îmbarcare – ok, zbor – ok (cu amendamentul ca ne-am aşezat degeaba pe partea dreaptă a avionului că Vezuviul tot nu l-am văzut din avion din cauza norilor), am ajuns în Napoli!

Transport aeroport – Stazione Centrale Naples

Cum ieşi din aeroport, în partea stângă se află staţia de autobuz care face legatura cu oraşul. Compania este Alibus şi autobuzele pleacă spre Napoli cam din jumătate în jumătate de oră. Preţul unui bilet este 3 euro/sens/pers şi se achiziţionează de la şofer. Drumul până la Stazione Centrale durează cam 15-20 min în funcţie de trafic şi staţia se numeşte Piaza Garibaldi.

Totul a mers ca pe roate până am ajuns la staţia cu pricina. Când ne-am dat jos însă ne-a izbit!!! Gunoi… noooooo ce gunoi, mega-gunoi. Feţe negre şi dubioase…. noooo ce negre, mega-negre, şi ce dubioase, mega-dubioase…. Pfffff unde ajunsesem??? OK, ieftin, ieftin dar…. Pe bune??? Şi mai zic de noi că nu merităm în Europa… Sunt atât de mândră de oraşul meu!!! Unde mai pui că, aşa cum mergeam noi cătinel spre hotel, am dat de vreo doi care încercau să ne vândă, mai palmat aşa, una bucată i-phone sau nu ştiu ce altă deşteptăciune de telefon… “Signori, signori, un telefono??? ” “Hai pe bune??? Să moară …. Că tu vrei să-mi vinzi mie telefonul ăla şi poliţia se uită la tine la 50 m distanţă?? ” Dar… îmi venea să spun “trăim în România” şi mi-am dat seama că de fapt eram în Italia…

De ajuns însă cu părţile negative. Să trecem la lucrurile practice.

Am ajuns la hotel. Fiind ora 8.30 dimineaţa nu era gata camera însă ne-am lăsat bagajele şi ne-am tirat spre gară. Destinaţia: VEZUVIUUUUU.

Campania Arte Card

Ştiam de acasă (după documentări temeinice) că trebuie să achiziţionăm Campania Arte Card “tutta la regione” pe trei zile. Acest card îţi asigură până în a treia zi la ora 24.00 transportul gratuit în toată regiunea Campania, plus intrarea gratuită la primele două obiective turistice la alegere plus reducere de până la 50% la celelalte intrări. Noi, cu temele făcute de acasă, ştiam că trebuia să folosim cardurile pentru intrările la Pompei şi Herculaneum care erau 11 euro/pers, ştiam că nu plătim transportul nici cu trenurile Circumvesuviana şi nici cu autobuze şi tramvaie. O călătorie cu Circumvesuviana e cam 2 euro/sens, autobuzul şi tramvaiul nu ne-a interesat deoarece după calculele noastre cardul urma “să-şi scoată” banii încă din prima zi. Preţul acestui card este 27 euro/persoană. Din gară, de la punctul de informare turistică am achiziţionat aceste carduri (carduri pe care le puteam cumpăra şi din aeroport dacă nu ajungeam duminica, când, bineînţeles, era închis). Chiar şi în gară, punctul de informare turistică se deschidea la ora 10-10.30. Deh, duminică… italieni… doar acum doi ani era să pierdem avionul în Sicilia din cauza faptului că ei duminica lucrează “la relanti”.

Pompei şi Herculaneum

De la Napoli-Garibaldi am luat trenul Circumvesuviana în direcţia Sorrento pentru a ajunge la staţia Ercolano de unde ştiam că se pleacă spre Vezuviu. Trebuie să menţionez că acelaşi tren trebuie luat şi pentru Pompei şi pentru Sorrento. Fără să intru în detalii legate de muştruluielile pe care şi le-a auzit “capul familiei” pentru că am depăşit staţia cu pricina din cauza faptului că el, care era responsabil cu detaliile traseului, nu şi-a facut temele de acasă cu privire la denumirea staţiei şi m-a zăpăcit că nu trebuie să coborâm la Ercolano ci la Ercolano-Scavi, bineinteles, ca s-a dus staţia până ne-am dezmeticit noi. Deci, de reţinut, pentru Vezuviu se coboară din Circumvesuviana la staţia ERCOLANO .

Fiind prima zi, nu am văzut rostul unei coborâri la staţia următoare ca să luăm trenul înapoi şi ne-am zis “lasă, mergem să vedem Pompeii înainte şi apoi ne întoarcem pentru Vezuviu”. Staţia de tren pentru Pompei se numeşte Pompei (Scavi Villa Misteri) şi este cam la 30-35 min de Napoli-Garibaldi.

În Pompei, cum ieşi din gară intrarea în oraş este în partea dreaptă. Încă de la ieşirea din gara de tren am fost abordaţi de un individ pentru “Vesuviu, Vesuviu”. Excursia se făcea cu nişte 4X4, cică te ducea cu ele până sus la crater nefiind nevoit să mai mergi pe jos cca 1 km cât e poteca de unde te lasă autobuzul sau mini-bus-ul. Preţul unei astfel de excursii era 22 euro/pers. “noooo, e scump! ”, ne-am gândit noi. După experienţa Vezuviu însă am ajuns la concluzia că ar fi fost cea mai bună alegere. Să ne întoarcem însă la Pompei…

Coadă mare la intrare nu am prins pentru că era extrasezon şi am stat vreo 5 minute până am ajuns la casa de bilete. Am prezentat cardurile, le-au scanat şi ne-au dat biletele. Era prima intrare gratuită. Am petrecut în Pompei vreo 2 ore jumate plimbându-ne pe străzi cu harta oraşului în mână. Este inutil celor ce vor citi să reiau ceea ce au spus cei care au fost acolo înaintea mea. Este incredibil cum te poţi plimba pe străzile unui oraş antic care are străzile denumite şi numere la case exact ca un oraş actual. A fost distractivă discuţia în contradictoriu pe care am avut-o cu jumătatea mea cu privire la destinaţia unor găuri despre care eu susţinem că ar fi fost vetre iar el căcăstoare. A fost impresionantă imaginea arenei din afară deoarece înăuntru era accesul interzis probabil pentru lucrări de restaurare. Mişcătoare a fost şi imaginea mulajelor corpurilor expuse într-una din case, precum şi aerul oraşului în sine. Recunosc că mi-ar fi plăcut să-l vizitez undeva în jurul orei 2.00 AM şi fără alţi turişti în jurul meu. Pe de altă parte sunt conştientă că la acea oră orice pală de vânt, orice foşnet mi-ar fi făcut pielea de găină în cel mai fericit caz. În cel mai rău, mi-ar fi provocat un atac de cord. Aşa că sunt mulţumită de perioada aleasă pentru vizitare . A fost ideală din punct de vedere al temperaturii şi al numărului de vizitatori mult redus faţă de o zi de vară.

După încheierea turului la Pompei, am plecat spre gară să luăm trenul spre Herculaneum (Ercolano). Deja discutasem să amânăm Vezuviu pentru a doua zi având în vedere că se vedea craterul acoperit de câţiva nori. A doua zi însă urma să-l facem musai deoarece prognoza meteo pentru a treia zi era de ploaie aproape non-stop.

Am luat trenul înapoi din staţia Pompei în direcţia Napoli-Garibaldi şi am coborât de data asta în statia Ercolano cu intenţia însă de a vizita Ercolano Scavi. Am trecut mai întâi pe la agenţia care se ocupa de transportul până la Vezuviu şi ni s-a spus că drumul până acolo şi întors costă 10 euro/pers şi mini-bus-urile pleacă din oră în oră de la 9.00 până la 15.00.

Herculaneum este asemănător cu Pompeiul însă la o scară mult redusă. Avantajul este că poate fi cuprins cu privirea de sus de pe pod pentru o “poză de ansamblu”. La intrare am prezentat cardurile, acestea au fost verificate şi ni s-au dat biletele. A fost a doua intrare gratuită, altfel am fi plătit, ca şi la Pompei, 11 euro/pers.

Am petrecut în Herculaneum vreo 2 ore timp în care am intrat în case, am urcat şi am coborât scări şi, bineînţeles, am făcut poze. Iar nu are sens să încarc acest review cu ceea ce au spus şi alţii înainte. Avantajul faţă de Pompei este că, fiind mai mic, îl poţi înţelege şi cuprinde mai bine fără să pierzi nimic din imaginea de ansamblu. Dezavantajul este că Ercolano Scavi (oraşul-ruină) este parte integrantă a noului oraş Ercolano (Herculaneum) iar imaginea blocurilor în jurul acestuia te face să ieşi puţin din atmosferă.

După vizitarea Herculaneum-ului am decis că era deja timpul să ne întoarcem în Napoli pentru cazare şi mâncare (până atunci mâncasem doar câte un sandwich înainte de intrarea în Pompei, 3,5 euro/buc) şi oricum era târziu şi eram prea obosiţi pentru orice altceva. Am conchis că Bucureşti-Napoli, avion, Pompei şi Herculaneum pentru o zi este de ajuns.

De la gară am luat trenul spre Napoli-Garbaldi şi în 40 de minute am fost la hotel. Ne-am cazat şi am pornit spre celebra pizzerie Da Michelle pentru a sfârşi ziua cu o pizza napoletană la bord. Tzeapă… fiind duminică seară pizzeria cu pricina era închisă însă am servit peste drum de ea o câte pizza delicioasă la d’Angelli. Nota de plată pentru 2 pizza (maaari), o bere şi o cola 23 euro din care serviciul 1,5 euro/pers. Deci până la urmă tot am încheiat apoteotic prima zi…

Vezuviu şi Napoli

A doua zi…. Vezuviuuuuuuu!!! … în sfarsit. Plecăm dimineaţă după micul dejun iar la gară pentru deja arhicunoscutul drum spre Ercolano ca să prindem autobuzul de 10.00 spre Vezuviu. Mers, urcat în tren, coborât la Ercolano, mers la agenţie, luat bilete, urcat în mini-bus. Cei de la agenţie ne-au întrebat dacă nu vrem totuşi să luăm bilete cu tot cu intrare la crater adică 20 euro/pers din care 10 drumul şi 10 intrarea. “Nooooo, nu ne fraieresc macaronarii pe noi!! ”, ne-am zis şi am refuzat politicos. Intrasem pe net înainte şi văzusem că accesul la crater costă 6,5 euro/pers. Nu merita diferenţa având în vedere că era extrasezon şi nu erau prea mari şanse să prindem coadă la casa de bilete. Zis şi făcut. După un drum de 30 min iata-ne la casa de bilete de pe Vezuviu. Uraaaaaaa!!! DAR… cerul era acoperit. Ce spun eu acoperit… mersesem prin nori şi cu bus-ul. Cu o zi înainte fusese de poveste, atunci, când trebuia să coborâm la staţia Ercolano. Acum… abia vedeam la 200 m în faţă. Cu “f…. şi d…” şi “ţi-am zis…” şi “te omor” la adresa jumătăţii mele ne-am dat jos din bus. Hai la casă să luăm bilete din alea de 6,5 euro cum văzusem noi pe net. La casă… SURPRIZĂĂĂ!! . 10 euro/bilet începând cu 1 ianuarie 2013. Alte înjurături şi boscorodeli. Ok, luăm biletele şi începem să urcăm prin nori pe pantă spre crater. După 200 de metri iar din alea cu “f…” şi cu “d…” şi cu “să-mi…” şi cu “…. scot” “mai bine dădeam 22 euro şi mergeam cu ăia cu 4X4 până sus nu să ne scoatem noi plămânii de fumători pe drumul ăsta care nu se mai terminăăăă…”. Mă rog, ce să mai încoace şi încolo… am ajuns sus la crater.

La “cabană” iese un ghid care, săracul, ştiind că trebuie să ne ghideze şi să ne arate începe să ne povestească de mineralele şi rocile de origine vulcanică şi ce bine creşte muşchiul pe lavă şi ce se formeză şi cum se formează, etc. Hai, să n-am ambiţie, şi craterul? Posso vedere??? Posso pe naiba că nu se vedea nimic, măi, dar NIMIC!!! Îşi cere scuze amărâtul văzându-mi faţă furioasă şi-mi zice elegant că nu am ales o zi tocmai bună să-l vizităm. Spunând asta face stânga-mprejur şi o taie înapoi în cabană. Măi, şi nu l-am crezut. Ne-am urcat încă vreo 20 de metri până acolo unde începe balustrada şi unde e primul punct de unde se poate vedea gaura. Ce să vezi? Nori, negură, ceaţă şi… balustrada, că aia se vedea. Pffffff şi m-a buşit un plâns cu sughiţuri amestecat cu blesteme la adresa jumătăţii că nu şi-a făcut temele şi la adresa karmei şi la adresa transportatorilor şi nici nu mai ştiu pe cine nu învinovăţeam în acele momente. Dar ce, lasă că poate se vede mai încolo. Mi-am luat soţul de o aripă şi “hai mai departe că poate se vede de acolo”. Ce să se vadă, nenică? Nori şi ceaţă şi balustrada, mama mă-sii de balustradă, şi o cabană cu suveniruri (că de suveniruri îmi ardea mie) şi iar ceaţă şi iar balustrada. Numai, gata, mi-a ajuns, am hotărât, ne întoarcem.

Trebuia să ajungem înapoi în 90 de minute de cănd ne lasase bus-ul şi nu ne mişcasem tocmai bine la urcat. Pffff dă-i şi plângi iar până când am ajuns în ultimul punct de unde se putea vedea craterul într-o zi normală. Acolo, stând sprijinită de aceeaşi balustradă, privind în ceaţă şi la propriu şi la figurat din cauza lacrimilor, aşteptându-mi soţul să tragă ultimele cadre cu … naiba ştie ce, că eu numai ceaţă şi nori vedeam în jur, simt o rafală de vânt din dreapta. Îmi trag nasul, îmi şterg ochii, îmi îndes mai bine şapca pe cap şi mă gândesc că fix vânt îmi trebuia la transpiraţia mea. Şi, ce să vezi? Rafala de vânt intră în crater şi ridică toţi norii asezaţi acolo astfel încât ni se dezvăluie în faţa ochilor, în toată splendoarea sa, impunătorul crater până în străfundurile fundurilor lui şi ale părinţilor lui şi până la marginile lui de miazăzi şi de miazănoapte. 20 de secunde, atât a durat până când norii şi-au reluat poziţia. Să te ţii urlete şi ţopăieli de era să-mi scrântesc piciorul. Poze??? Cui să-i mai ardă? Cred că a prins soţul vreo două dar când norii deja începuseră să se adune la loc. Cui îi mai păsa?? Îl văzusem!!! Deci nu fusese totul în zadar. Eu eram fericita ca l-am văzut, jumătatea mea era fericită ca o să tac (cel puţin aşa îşi imagina el…). Ce să mai… o fericire naţională!

Ne-am întors pe aceeaşi potecă abruptă, care acum ni se părea mult mai simplă, mi-am umplut buzunarul ghiozdanului cu bucăţi de lavă (cred că dacă îl căram eu nu mi se mai păreau draguţe atât de multe pietre) şi am început să facem planul pentru a doua parte a zilei: Napoli.

Ajunşi în Napoli ne-am plimbat prin cartierul spaniol pe Via Toledo până în Piazza Plebiscito, am lăsat ceva bănuţi în magazinul Disney (chestiuţe pentru piticaniile de acasă) şi am luat apoi funicularul (şi el inclus în Campania Arte Card) până în vârful dealului la castel Sant’Elmo.

Funicularul din Napoli nu este un funicular în adevăratul sens al cuvântului. Este mai degrabă un mini-metrou în pantă. Cel puţin mie aşa mi-a lăsat impresia.

Pentru Castel Sant’Elmo se ia funicularul din staţia Augusteo şi se coboară la staţia Piazza Fuga. Apoi se mai urcă vreo trei rânduri de trepte urmând indicatoarele. Intrarea la castel este 5 euro/pers, 50% reducere pentru deţinătorii Campania Arte Card. Noi am intrat moca deoarece probabil ori la Pompei ori la Herculaneum nu s-a înregistrat intrarea şi a apărut cum că a fost a doua intrare gratuită. Până în varf poţi lua gratuit liftul sau poţi urca pe scări. Noi, după drumul până la Vezuviu am optat, lojic, pentru lift: D.

Panorama care se deschide de pe zidurile castelului este fără cuvinte. Napoli în toată imensitatea sa (şi avantajul e că de sus nu se văd nici gunoaiele şi nici feţele locuitorilor) străjuit de impunătorul vulcan şi având alături marea. Din când în când cerul este brăzdat de avioanele care decolează/aterizează pe aeroportul din apropiere, iar zgomotul motoarelor nu reuşeşte să ştirbească deloc frumuseţea peisajului, ba chiar aş spune că vine în completare. Într-un cuvant: GENIAL!

Îmbătaţi de atâta panarama (a se citi, panorama) am zis măcar să ne facem rangă şi am mers pentru încă o porţie lângă portul Molo Beverello la castelul dell’Ovo situat pe fosta insulă Megaride. Aici intrarea este gratuită. Panorama este asupra unei părţi a oraşului şi asupra mării şi pot spune că, la apus, este de-a dreptul sublim. De pe crenelurile castelului, privind în jos, vezi marea agitată şi valurile spărgându-se de baza castelului. Luminile oraşului vin în completarea acestui peisaj de film. Aş fi curioasă totuşi să văd o data acest peisaj şi pe zi. Nu cred însă că mi-ar plăcea mai mult.

De acum pe şapte cărări, fiind în stadiul de criţă, ne-am îndreptat înspre “casă” adică zona gării, hotel Zara Napoli. Am făcut mult mai mult decât am fi făcut în mod normal până “acasă” deoarece şoferii de autobuze din Napoli circulă “cand vrea muşchii lor”. În plus de asta (aviz pentru cei care vor călători în Napoli în perioada următoare) zona portului Molo Beverello este pe alocuri închisă iar circulaţia este deviată, traseele sunt rerutate şi tot aşa. Ca să ajungi în zona gării trebuie să iei autobuzul 140 de la staţia Arcoleo pentru două staţii şi apoi tramvaiul nr. 1 până la Corso Garibaldi. Am stat o oră în staţia Arcoleo până am aflat asta.

Ajunşi într-un final în neagra noastră zonă ne-am oprit la Mc-ul din colţul străzii şi am luat mâncare la pachet pe care am consumat-o în vârful patului. Trebuie să vă spun că Mc-ul de acolo are în meniu “gamberi” – creveţi pane care sunt absolut delicioşi.

Sorrento şi coasta amalfitană

A treia şi ultima zi a început cu o dilemă. Capri sau Coasta Amalfi? Indiferent de decizie prima oprire era în Sorrento. Asa că… gară – Circumvesuviana – tren – Sorrento. Trebuie să vă spun că trenurile pe care le vedeţi pe site-ul Circumvesuviana nu sunt cele reale, ci cred ca sunt photoshop-ate. Pe bune! În realitate sunt nişte răpciugi de trenuri de îţi vine să dai cu dezinfectant când te urci… Oricum, îşi fac treaba şi încă cu prisosinţă.

Călătoria cu trenul până în Sorrento durează cam 60-70 min, iar în momentul în care te dai jos acolo te simţi deja în altă lume. Nu are nicio legatură cu Napoli şi nici măcar cu Ercolano. Are aerul unei staţiuni turistice de reveneală totală. Dezavantajul major însă e că nu are plajă deci nu se poate lua în calcul pentru un eventual “sejur la mare” cu copiii. Oricum, e frumos. Ne-am plimbat, am admirat, am fotografiat, am filmat şi… am respirat.

Magazinele cu suveniruri sunt la tot pasul. Limoncello di Sorrento “rulează” dar au şi bomboane, caramele, săpunuri, etc. toate pe bază de lămâie şi mandarine. Preţurile la mâncare sunt cam cu 15-20% mai mari decât în Napoli dar este explicabil având în vedere că este o staţiune de fitze. Mă întreb cu cât cresc aceste preţuri în sezon. Aici n-am dus lipsă de îngheţată care era la tot pasul, spre deosebire de Napoli unde n-am găsit decât în centrul vechi. În rest… tzoale, am văzut din mers în vitrine, genîi, bijuterii şi alte matrapazlâcuri feminine. Nu-s shoppingară defel aşa că nu m-au interesat. M-au interesat în schimb cameele. Nu că aş purta (poate peste vreo 20-30 de ani o să-mi schimb părerea), însă mă fascinează de când eram mică şi îmi aduc aminte de bunica.

Aici am văzut la magazine cu camee de am ameţit. Preţuri, pe măsură. Începând de la 20-25 de euro un pandant sau un inel miiiiicc până la… nu vreau să mă gândesc. Eu m-am oprit cu studiul la cele de 200 euro/bucata. Interesant este că la un moment dat am intrat într-un magazin de camee iar vânzătoarea (care era şi proprietară iar familia ei lucra cameele expuse) ne-a ţinut de vorbă vreo 15 minute povestindu-ne istoria şi semnificaţia cameei. S-ar părea (cel puţin după spusele femeii, nu am certitudinea) că această tehnică a apărut pentru prima dată chiar în Sorrento. Simbolul cameei este cel al mamei. Femeia care poartă camee la gât îşi strânge în jurul ei întreaga familie, ea este mama lor, a tuturor. Vorbea cu atâta pasiune şi dăruire despre camee această femeie încât mai că aş fi vrut să-mi iau şi eu una. M-am limitat însă la a lua una pentru soacră-mea, că oricum urma ziua ei, rugându-mă în sinea mea ca tanti să nu fi avut dreptate . Dacă se dovedeşte că ce mi-a spus e adevărat mi-am promis că o să mă întorc şi o să-mi cumpăr una mai mare decât a ei. Ca să vedem apoi care e mai tare…

Revenind la Sorrento, pe scurt, oraş frumos, curat care merită. Străduţe strâmte, pitoreşti, dar iar spun, nu ştiu cum e în sezon. Punctele de informare turistică sunt la tot pasul, budele la fel: P. Taxa de budă – 50 cenţi. 

Bun, din Sorrento urma ori Capri, ori coasta amalfitană. Studiind marea, făcând calcule şi studiind iar marea am ales coasta. Nu-s vreo fricoasă, dar totul ca totul pana la apă la mine. După o experienţă extrem de neplacută pe lacul Como nu mai pun piciorul în barcă decât dacă suprafaţa lichidă de dedesubt e lighean. Şi credeţi-mă, nu era… Aşa că, cap-compas coasta.

Exact deasupra gării de tren Circumvesuviana se află staţia de bus pentru Amalfi via Positano. Aceste autobuze circulă la jumătate de oră-o oră dar pentru mai multă siguranţă trebuie întrebaţi şoferii. Drumul între Sorrento şi Amalfi durează cam o oră şi 20 de minute în funcţie de vreme şi de trafic. Noi doream să-l facem în regim hop-on/hop-off. Ne-am urcat în autobuz (şi acesta acoperit de Campania Arte Card), am validat şi ne-am aşezat pe partea dreaptă pentru a ne bucura de peisaj. Aveam în plan o coborâre în Positano şi apoi unde ne mai plăcea în funcţie de peisaj, urmând să luăm următorul bus până în Amalfi. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg…

Abia plecasem din Sorrento când vedem că cerul începe să se înnegrească. Doamne, bine că nu ne-am dus în Capri, m-am gândit. Şi a început drumul pe coasta amalfitană. Ce coastă de Azur? (văzută în septembrie) Ce Sicilia-Taormina? Ce defileul Oltului? Ce defileul Jiului? Când m-am văzut pe serpentinele alea, la înălţimea aia, la viteza aia, am zis că până aci mi-o fost… Unde mai pui că lu’ nea’ şofer i-a mai sunat şi mobilul şi vorbea relaxat de ziceai că-i singur pe autostradă. Doamne ţine-ne că avem copii acasă. Doar la asta mă gândeam. Până la urmă m-am liniştit. Doamne, ce peisaj!!! Doar în filme am văzut aşa ceva. După părerea mea bate de departe Coasta de Azur, dar, subliniez, este doar părerea mea. Munte, stâncă şi mare şi… atât. Ceva de nedescris în cuvinte. Şi tocmai când am ajuns în Positano a început ploaia. Dar ce ploaie, de ziceai că s-au rupt norii. Imposibil să ne dăm jos aşa cum ne-am dorit, aşa că nu ne-a mai rămas decât să-l admirăm din mers, să ne aducem aminte de drumul lui Diane Lane în “Under the Toscan Sun” şi să ni-l imaginăm într-o zi, dacă nu însorită, măcar fără precipitaţii. Faptul că nu am putut să coborâm în Positano este marele meu regret legat de această călătorie.

Ajunşi în Amalfi cu puţin timp înaintea ploii care ne urma ameninţătoare am apucat doar să vedem biserica de la intrare, să intrăm în câteva magazinaşe cu suveniruri şi ciocolată, să ne luăm ceva de mâncare “da portare”, să facem câteva poze şi cam atât. Cu totul, cam o oră. Apoi a început iar să plouă.

Ne-am întors la staţia de bus, ne-am urcat în cel care avea afişat “Sorrento via Positano”, am validat biletele, ne-am aşezat şi ne-am ţinut de scaune pentru drumul de întoarcere. Din Sorrento am luat iar Circumvesuviana în direcţia Napoli-Garibaldi şi ne-am îndreptat spre hotel pentru ultima noapte napoletană.

A doua zi dimineaţă, din colţul gării am luat Alibus-ul de 6.12 spre aeroport. Apoi la 8.20 Napoli-Bucureşti după un control strict al dimensiunii bagajelor specific unor companii low-cost. La preţul pe care îl dădusem însă, ce mai era de comentat?

Concluzii şi regrete

Napoli merită pentru zonă şi nu pentru oraşul în sine.

Napoletanii sunt nişte oameni reci pe care dacă îi întrebi ceva dau senzaţia că i-ai deranjat nicidecum nu se compară cu italienii din alte zone.

Campania Arte Card şi-a meritat banii cu vârf şi-ndesat.

Cele 20 de secunde de pe Vezuviu au fost apogeul acestei escapade pentru mine.

Îmi pare rău că nu am coborât în Positano.

Îmi pare rău că nu am ajuns pe Capri.

Am uitat să vă spun că până la urmă am mâncat o pizza de la da Michelle în a doua zi şi a fost aşa de bună încât pot spune că îşi merită faima. Preţul este de 4 euro. Noi am luat la pachet pentru că acolo stăteau oamenii în faţă la coadă pentru un loc la masă.

Dacă m-aş întoarce în Napoli? Clar da, pentru două-trei zile într-o vară ca să văd Vezuviu aşa cum trebuie (mi-a promis soţul), ca să vizitez Capri şi Positano şi să apuc să dau o fugă la Caserta. Dacă se nimereşte iar cer acoperit, atunci mai încerc o dată. Până la urmă tot o să-l prind… Pentru altceva însă nu.

---

VIZUALIZĂRI: 19196 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI