Seducătoarea Val d’Orcia. Partea I. Farmecul discret al Toscanei rurale

TIPĂREȘTE

https://www.youtube.com/watch?v=NOmARr9kYf0

Seducătoarea Val d’Orcia. Partea I. Farmecul discret al Toscanei rurale

Popasul cel mai drag mie, popasul după care spiritul meu tânjeşte în izbucniri lacome de nerăbdare, se află în Val d’Orcia, la San Quirico şi dincolo de el, în Pienza şi Montalcino, pământ de vis unde tăcerea nu-i tăcere, ci însăşi limba cu care natura şi universul ne vorbesc.

Mario Luzi – Terra di vento e di deserto

Nu râul Orcia, un firicel de apă care abia dacă se prelinge vara, pentru ca toamna să se învolbure măturând totul în cale, este definitoriu pentru acest loc binecuvântat de Dumnezeu şi recunoscut de oameni drept o minunăţie a naturii iar de UNESCO în 2004 ca parte a patrimoniului mondial. Valea situată în partea de sud-est a Toscanei, încadrată de dealurile Sienei şi de Monte Amiata (1732 m), al doilea vulcan ca înălţime din Italia, după Etna, este dominată de dealuri domoale, cu creste încununate de sate cu o istorie care ar face să pălească de ruşine multe oraşe cu „pretenţii” şi de pe ale căror ziduri fortificate priveliştile care se deschid îţi taie pur şi simplu răsuflarea.

Val d’Orcia nu impresionează prin peisaje măreţe, ci prin pământurile roşcate (terra di Siena, crângurile de măslini şi chiparoşi, verdele păşunilor şi lumina blândă a dimineţilor de vară. Prin liniştea în care poţi asculta universul vorbindu-ţi, cum bine zicea poetul Mario Luzi, şi poţi privi până hăt, la orizont, către podgoriile renumite de la Montalcino şi păşunile păscute de turme de oi, mai nou punctate ici şi colo de culturi de şofran, o tradiţie locală medievală întreruptă pe la 1600 şi reluată cu succes acum. Prin spaţiile largi în care natura dă tot ce are mai frumos, ascunzându-se numai în spatele cătunelor risipite la mari distanţe şi al fermelor izolate, unele din ele transformate pentru a se reinventa ca agriturismo. E un tărâm magic, o lume de dincolo de lumi, o desfătare pentru simţuri. Şi nu e de mirare că, aşa stând lucrurile, pictorii din Scuola Senese au imortalizat Val d’Orcia pe pânze care i-au adus faima.

În acest peisaj de un farmec deloc ostentativ, ci mai degrabă discret, omul a intervenit în felurite feluri, fie pentru a construi „drumurile credinţei”, cea mai ilustră dintre ele fiind Via Francigena, şi înşirând de-a lungul lor biserici şi mănăstiri, fie pentru a-şi apăra posesiunile cu fortăreţe şi ziduri groase, ori pentru a-i exploata în scop terapeutic apele termale izvorâte din Monte Amiata. Aceste intervenţii au fost însă mereu făcute cu moderaţie şi bun simţ, aş zice, fără a altera natura sau a încerca să o supună nevoilor sale. În Val d’Orcia mai mult decât oriunde armonia în care omul trăieşte cu natura şi cu universul este omniprezentă.

Şi ce alt loc poate ilustra mai bine acest lucru ca PIENZA? A fost proiectul de suflet al Papei Pius II, care a dorit să-şi transforme satul natal, Corsignano, într-un model al Renaşterii. Enea Silvio Piccolomini s-a născut în 1405 dintr-o familie sieneză ilustră, obligată să se refugieze la mijlocul secolului al XIV-lea, din considerente politice, în Val d’Orcia. S-a afirmat de tânăr în cercurile umaniste, a studiat dreptul şi literatura clasică, a lucrat ca diplomat şi a călătorit mult. La vârsta de 40 de ani s-a dedicat carierei ecleziastice, fiind numit în scurt timp episcop de Trieste, apoi de Siena, şi fiind ales cardinal iar în 1458 papă, sub numele de Pius II. Mare iubitor de natură şi de vestigii antice, Pius a dorit să facă din Corsignano un „laborator”, pentru a pune în practică idealurile umaniste ale epocii. A vrut, cu alte cuvinte, să construiască „oraşul ideal”. În acest scop l-a angajat pe arhitectul Bernardo Rosselino pentru a proiecta o catedrală, un palat papal, o primărie şi alte câteva clădiri care să reflecte concepţiile renascentiste. Şi astfel, în numai trei ani (1459-1462), modestul sat a renăscut ca Pienza. Centrul Pienzei, un orăşel cocoţat pe un deal, înconjurat de ziduri medievale şi cu nimic remarcabil altfel decât prin tradiţia fabricării brânzei pecorino, înglobează în mod admirabil trăsăturile de eleganţă şi nobleţe ale stilului arhitectonic renascentist.

Piazza Pio II s-a păstrat intactă. Aici se află două clădiri emblematice. Prima este Palazzo Piccolomini, reşedinţa curţii Papei Pius, construită după modelul Pallazo Rucellai din Florenţa, cu o frumoasă loggia şi superbe grădini suspendate giardino pensile, prin care ne-am preumblat cu plăcere. A doua este Domul sau Cattedrale dell’Assunta, cu pilaştri în stil renascentist ce încadrează blazonul papal încercuit de o cunună de fructe. Are un interior bogat decorat cu picturi aparţinând Şcolii Sieneze. În acelaşi stil a fost ridicat şi Palatul episcopal (Palazzo Vescovile) , care găzduieşte Museo Diocesano. În afara acestui nucleu, Pienza rămâne un târguşor uşor prăfuit, unde nimic nu atrage atenţia, poate cu excepţia străzii principale, Corso Rossellino, de-a lungul căreia se înşiră magazine cu vinuri şi brânzeturi.

Mult mai spectaculos, cel puţin privit de la distanţă, este MONTALCINO, un oraş colinar cu reputaţie aparte şi ultimul aliat al Sienei în lupta cu rivala Florenţa. Se înalţă semeţ deasupra văii Orcia şi Fortezza, cu turnul său din secolul al XIV-lea, se disting de la mare depărtare. Străzile medievale înguste şi pietruite, mărginite de pitoreşti ateliere meşteşugăreşti şi mici cafenele, duc către centru, unde, în Piazza del Popolo, se remarcă clădirea primăriei, cu un turn zvelt, şi Palatul Episcopal ce găzduieşte (cum altfel?), Museo Civico e Diocesano, cu picturi ale unor importanţi artişti sienezi, plus statuete de teracotă realizate la Şcoala lui della Robbia şi statuete policrome din lemn. Dar nu aceste comori culturale au făcut faima oraşului, ci vinul Brunello di Montalcino, unul dintre cele mai apreciate soiuri roşii italiene. Trei mii de hectare de viţă de vie înconjoară Montalcino, din care circa jumătate cultivate cu soiul Brunello. Acest vin trebuie ţinut minimum cinci ani în pivniţe, din care doi în butoaie din lemn de stejar, înainte de a putea fi comercializat. Deşi vinurile roşii din regiune erau cunoscute încă de pe la 1400, abia la sfârşitul secolului al XIX-lea unul din podgoreni a avut ideea de a renunţa la amestecul de struguri specifici regiunii Chianti, înlocuindu-le cu soiul Sangiovese, care s-a dovedit rezistent la filoxeră. Evident, în oraş se găsesc suficiente magazine de unde îl puteţi achiziţiona, ceea ce am făcut şi noi, cu toate că vinurile toscane în general, dar mai ales Brunello s-au dovedit a fi prea aspre pentru gustul meu. Soţul, în schimb, le-a apreciat...

Şi după acest scurt intermezzo bahic, vă invit să mă urmaţi într-un alt vechi orăşel toscan, SAN QUIRICO D’ORCIA, datând încă de pe vremea etruscilor. S-a dezvoltat pe locul satului medieval Osenna şi în 1256 a intrat sub stăpânire sieneză. Zidurile fortificate înconjoară centrul în care s-au păstrat atât configuraţia medievală a străzilor, cât şi câteva obiective interesante. Collegiata dei Santi Quirico e Giulitta a fost construită în stil romanic, cu trei portaluri pictate, cel sudic fiind atribuit lui Giovanni Pisano. Acelaşi stil arhitectonic îl găsim şi la Chiesa Santa Maria Assunta, înălţată, se pare, pe locul unui templu precreştin. O altă atracţie o constituie Horti Leonini, unul din primele exemple de „giardini all’italiana”. Grădinile au fost proiectate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de către Diomede Leoni pe un teren vast donat de Francesco I de Medici şi aflat între metereze, la care se ajunge traversând o curte cu ziduri din cărămidă. Zonele de iarbă sunt dispuse în formă de stea, având în centru statuia lui Cosimo III de Medici.

San Quirico şi-a dobândit importanţa ca loc de popas pe Via Francigena (voi reveni). În 1154, cu un an înainte de a fi încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman, Frederic I Barbarossa l-a primit aici pe ambasadorul Papei Hadrian IV. Evenimentul este recreat în al treilea weekend din luna iunie în cadrul Festa del Barbarossa, la care am asistat şi noi. După parada costumelor au urmat întrecerile cu arcul şi steagurile între cele patru cartiere (Borgo, Canneti, Castello şi Prato) şi mai apoi sărbătorirea câştigătorului, la care din păcate nu am putut participa. Se făcuse seară şi trebuia să ne întoarcem acasă.

După petrecere, să ne revenim cu un popas la BAGNI SAN FILIPPO, o mică staţiune balneo superb aşezată în mijlocul unei păduri de pini. Apele termale sulfuroase ce izvorăsc din Muntele Amata au dat aici naştere unor depozite de calciu de forme ireale şi unei cascade spectaculoase – „Balena albă”, strecurată printre copaci maiestuoşi. Proprietăţile terapeutice ale acestor ape, recomandate în tratamentul boilor neuro-osteo-articulare, dermatologice şi ale aparatului respirator, au fost cunoscute de romani iar mai apoi, printre alţii, de familia Medici. Lorenzo Magnificul a vizitat băile în 1485, la fel şi Cosimo I, mai târziu. Astăzi centrul spa cuprinde un bazin, un wellness centre şi un hotel cu restaurant. Dimineaţa pe la ora 10, când am ajuns noi, nu era prea mare aglomeraţie. Organizare perfectă: vestiar cu duşuri şi o mică terasă unde ne-am desfătat cu un espresso înainte de a cerceta cascada şi a ne arunca, desigur, în apa călduţă şi plăcută.

Revigoraţi după baie, am pornit spre un alt obiectiv, aflat foarte aproape – ABBAZIA DI SANT’ANTIMO, o bijuterie romanică din secolul al XII-lea ce poartă, din câte se pare, numele sfântului Anthimus din Roma, ale cărui moaşte se crede că ar fi fost mutate aici în secolul al VIII-lea, la data ridicării fundaţiei mănăstirii benedictine pe un teren donat de Carol cel Mare în anul 781. Foarte interesante sunt capitelurile coloanelor sculptate în alabastru, o combinaţie de influenţe franceze, lombarde şi spaniole, ca şi frescele pictate din interior. În 1992 mănăstirea a redevenit funcţională odată cu sosirea unui grup de canonici regulari din Ordinul Premonstratens. Am înţeles că aceştia intonează la anumite ore cântece gregoriene, dar n-am avut norocul să-i ascultăm, aşa că ne-am mulţumit, în afara vizitării abaţiei, cu admirarea peisajului încântător şi a crângului de măslini care îndeamnă la reculegere şi meditaţie.

Şi cu aceste impresii minunate adânc săpate în memorie ne-am îndreptat spre casa noastră temporară, în statul RADICOFANI, unde vă invit să mă urmaţi.

---

VIZUALIZĂRI: 4817 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI