Toscana cea mereu fermecătoare!

TIPĂREȘTE

Noi nu ne prea grăbim să plecăm în concediu de cum începe sezonul, dar anul acesta am ajuns cu” vacanța de vară” tocmai în octombrie, după ce am anulat aranjamentele făcute împreună cu niște prietenii care n-au mai putut să meargă.

Dacă tot s-a întâmplat asta și am abandonat toate planurile în care mă imaginam pe plajele din Spania, am reconsiderat conceptul de trândăveală la mare, soare și doar un pic de deplasare, în favoarea unei vacanțe cu ceva mai mult action și mai puțină plajă (deci implicit mai puțină bere :) pentru unii), într-un cadru în care să ne bucurăm de frumusețea toamnei, așa că am ales Toscana pentru 6 zile. De fapt ce-a mai mare parte a fost Toscana, dar și un pic în Liguria în primele zile, pentru că îmi doream să văd Portofino și măcar o părticică din Cinque Terre, chiar și în trecere.

Plecarea a fost dimineață din București - Otopeni cu Raynair și aterizarea pe Malpensa - Milano, un pic după ora 11:00, iar întoarcerea cu Wizz Air – zbor convenabil, după amiaza în jurul orei 15:00 - de pe aeroportul Internazionale di Pisa. Zborul efectiv a durat la dus două ore și jumătate și la întors în jur de trei ore, dar am pierdut cu totul patru, de când ne-am îmbarcat în avion până am aterizat, întrucât o oră s-a pierdut cu niște călători nehotărâți - unul care nu s-a îmbarcat la timp, altul care s-a dat jos, că n-a mai vrut să meargă la București când a aflat că zborul următor, pentru Tel Aviv, i s-a anulat. Cu excepția acestui episod n-am avut alte incidente legate de călătoria cu avionul.

Ne-am dorit să avem independență, confort și să nu depindem de orarul mijloacelor de transport public (trenuri și autobuze), așa că ne-am închiriat mașină pe toată perioada vacanței (de la firma Locauto Rent a car – pentru care am decartat aproape 350 de euro/6 zile, cu o asigurare inclusă de 67,33 euro pentru geamuri și roți – despre care nu am știut la rezervare, dar care ne-a fost vârâtă pe gât și n-am reușit să scăpăm sub nicio formă de ea).

Cu excepția primei zile în care am făcut doar drumul de la aeroportul din Malpensa în Santa Margherita Ligure (puțin peste 200 de km pe care i-am parcurs în aproximativ 3 ore) în toate celelalte zile obiectivele pe care ni le-am stabilit au fost la distanțe rezonabile, de maxim 100 de km, ceea ce a făcut vacanța destul de relaxată (față de alte dăți, când făceam mai multe sute de km zilnic, conducând).

La aterizarea pe Malpensa am avut ghinionul să ajungem cam în aceeași perioadă cu încă-nu-știu-câte avioane cu călători din țări de pe continentul african, așa încât la verificarea pașapoartelor era… câtă frunză, câtă iarbă! Credeam că nu mai ieșim vii de acolo dar, din fericire, la un moment dat” s-au despărțit apele” și cei din UE (care călătoreau cu CI sau pașapoarte biometrice) au fost direcționați spre alte ghișee sau cititoare electronice, astfel că am scăpat ieftin… cam în 30 de minute (plus încă 15-20 min la preluat bagajele, cu toate că personalul de aici era probabil overloaded).

Ne-am grăbit să preluăm mașina (minune! – era gol la ghișeul de închirieri), apoi ne-am pus coada pe spinare și am dat bice să ajungem la prima noastră cazare.

Ziua 1

Plini de bună dispoziție și cu aer de vacanță-n suflet, am condus ca vântul și ca gândul prin peisajul italian și pe când trecuse un pic de orele 15:00 am” deshămat” la prima noastră cazare, B&B Park Hotel Swisse, în Santa Margherita Ligure.

Mai aveam o grămadă de timp până la căderea întunericului, așa că după un check-in rapid și o scurtă perioadă de împrospătare, am pornit la pas către Portofino.

Cu marea în stânga și peretele stâncos pe dreapta, ne-a luat cam o oră și un pic să parcurgem cei aproximativ 5 km sinuoși, ba mergând pe șosea în șirul indian format de alți turiști, ba cocoțați pe trotuarul îngust de pe care coboram uneori, când întâlneam alți călători ce veneau din sens opus.

La întoarcere ne-am înțelepțit și am luat autobuzul (pentru 3,50 euro/persoană – bilet de la automatul din stație), așa că am evitat bicker-ii vitezomani și mașinile care ne-au ratat la mustață în drumul la dus ????.

Am petrecut restul zilei pe faleza urbei Santa Margheritam Ligure și în Piazza Martiri della Liberta. Marea, aerul sărat, bărcile din micul port dar și bunicuții italieni ieșiți în parc la socializare, dau un farmec aparte acestui orășel.

Am cinat la o terasă din centru, iar după o altă tură de noapte la malul mării Ligurice, ne-am îndreptat către hotel.

Ziua 2 - a început cu micul dejun, nu la hotel, ci în oraș la o pasticcerie de prin centru, care ne-a ieșit în cale și care ne-a atras prin faptul că localnicii, trecuți cu mult de prima tinerețe, stăteau la un espresso italiano vero asezonat cu… ziarul de dimineață (tipărit pe hârtie). Unii erau obișnuiții casei și socializau cu personalul, făceau glumițe sau se salutau cu cei care treceau pe stradă… chiar îi strigau, să le atragă atenția și să lege câteva cuvinte. Adorabilă atmosfera! Mi-a plăcut mult.

După încă ceva fâțâială prin Santa Margherita Ligure, pe la prânz am făcut check-out și am plecat către Cinque Terre, pata de culoare a Liguriei.

Aici am ales să vizităm Vernazza, al doilea oraș (de la nord la sud) dintre cele cinci ale acestui site cultural UNESCO. Turismul era în floare la acea vreme de început de octombrie, aglomerație cât cuprinde (mai ales când pe mal ajungeau cu bărcuțele turiștii de pe vasele de croazieră), dar vremea excelentă și imagini de vis, parol! (vă invit să vedeți pozele). Câteva ore petrecute aici ne-au încărcat pentru restul zilei și chiar am suportat mai ușor plata de pe autostradă;).

Când soarele se culcase cam de-o oră, am ajuns undeva între Pisa și Lucca, la cea de-a două cazare din această vacanță (un loc minunat, despre care promit să vă povestesc).

Ziua 3 – era planificată cu o vizită la Florența, unde mai fusesem cu altă ocazie pentru a savura arta renascentistă, concentrată în galerii și muzee – sigurul țel pe care ar trebuie să-l aveți în acest oraș, cred eu!

De data aceasta, spre dezamăgirea mea, Florența era ternă, murdară, neatractivă și cu un Ponte Vecchio sordid; singurul pod peste râul Arno care făcea legatura cu Via Cassia (lega Roma de orasele din nord) pe timpul romanilor, era pigmentat nu de magazinele negustorilor florentini, ci de vânzătorii ambulanți de chinezării și de chestia aceea ca o plastelină care se împrăștie, aruncată pe suprafețe, apoi se strânge singură ghemotoc pentru a fi aruncată iar și iar… oribil!... am plecat cât am putut de repede. Aaaa… era să uit: aici am plătit cea mai scumpă parcare din toată vacanța, la gara centrală (3,80 euro/oră).

Neașteptat, dar revanșa ne-am luat-o la întoarcere spre casă, în Lucca, un orășel-cetate cu adevărat fermecător, în care am zăbovit până la apus și pentru că ne-a plăcut atât de mult, l-am vizitat încă o dată - spre aprofundare (chiar merită o poveste separată).

Ziua 4 - programasem ceva mai pe lângă casă, așa că am plecat la Pisa - era la o aruncătură de băț (cam 8-9 km). Ne-am dus ață până la Pisa Centrale – asta este gara, ați intuit bine! – ca să parcăm acolo mașina și să străbatem orașul de la sud la nord, trecând peste râul Arno, până la Dom, Catedrală și Torre di Pisa. Aglomerație - dar nu chiar ca la Mecca, oameni din toată lumea și toți, dar absolut toți doreau să se pozeze cu obiectivele, culmea! :D) În contextul ăsta, un bărbat chiar era certat de parteneră: băăi, tu habar n-ai să faci poză! Io tră să par că țin turnu’ ăsta să nu cadă, nu să mă pălească peste cap!

Întoarcerea spre mașină a fost mai ocolită, prin Piazza dei Cavaleri, Via Santa Cecilia, Ponte di Mezzo și Piazza Vittorio Emanuele II.

Drept să spun, orașul ăsta nu m-a convins deloc, așa că a trebuit să ne injectăm o altă doză de frumos. Atunci, hai din nou la Cinque Terre!

De data aceasta la Riomaggiore, cel mai sudic dintre cele cinci orașe, deci cel mai apropiat de noi (1 oră și jumătate de condus). Ne străfulgerase un gând să luăm trenul, mai ales că eram parcați la gară, dar neeh… l-am alungat repede! Cum aveam doar jumătate de zi la dispoziție și nu intenționam să facem itinerarul pietonal care leagă Riomaggiore de celelate orășele, varianta optimă era cea cu mașina.

Ajunși la destinație, am abandonat mașina pe marginea drumului - gratis ???? - înainte de orășel și în loc să continuăm drumul pe șosea am coborât cu nerăbdare primele scări întâlnite în cale, către malul mării.

Dacă la Vernazza intrarea în oraș este lină, la Riomaggiore trebuie să ai picioare pentru coborât și urcat scări, străduțe și poteci de coastă. Ne-am îmbătat iar de frumos, de culoare picurată în fațade și de mare albastră.

În drumul spre cazare ne-am abătut iar prin Lucca pentru că aveam nevoie ca bucuria din acea zi să se sfârșească lent. Când o să vă povestesc despre Lucca, o să-mi dați dreptate.

Ziua 5 - a fost cea mai frumoasă din vacanța noastră, nu numai pentru că ne-am petrecut-o în San Gimignano, ci pentru că ne-am întâlnit cu nepoata noastră care anul acesta studiază la Universitatea din Siena, grație unei burse Erasmus. Cum anul ei de studiu începuse doar de o săptămână, era proaspăt-ajunsă în zonă și dornică să cunoască împrejurimile, iar noi nerăbdători să vizităm San Gimignano, așa că toate condițiile erau îndeplinite pentru a ne întâlni aici.

Ea a parcurs cu autobuzul vreo 40 de km, iar noi cu mașina cam 80 de km, astfel că ne-am ajustat călătoria după orarul autobuzului și am reușit să ajungem aproape simultan. (Autobuzele circulau din oră în oră, deci a avut din ce alege; biletul a costat 5 euro – parcă și l-a cumpărat cu o aplicație pentru transportul public din zonă, pe care o descărcase pe telefon încă de la începutul șederii ei în Siena).

A fost o zi splendidă de toamnă, într-un orășel cu aer medieval, cu străduțe înguste și magazine cochete, cu turnuri înalte și vederi panoramice peste dealuri cu vii și măslini. Abia aici am simțit că Toscana și-a dezvăluit adevărata comoară, iar noi ne-am simțit răsfățați de tot ce ne-a oferit. Bucuria revederii a fost așa mare că timpul petrecut împreună s-a dus prea repede și nici n-am simțit când a venit ora despărțirii la care nepoata trebuia să prindă ultimul autobuz către Siena (în jur de 18:30, dar a venit cu întarziere de vreo 20 de minute… că doar italienii nu sunt nici ei nemți ????).

Pe drumul de întoarcere am avut la ce ne gândi!

Ziua 6 - sau finalul vacanței. Voiam să luăm pentru ultima dată pulsul Toscanei, așa că am făcut check- out de dimineață, pe la 8 și un pic și am plecat la Pisa pentru 2 motive: micul dejun și ceva shopping” de despărțire” . De data aceasta ne-am parcat în subteran, la Piazza Vitorio Emanuelle ca să aprofundăm zonele comerciale. Startul s-a dat cu un mic dejun (că nu puteam shoppingări pe burta goală). Orașul abia se trezea, unele magazine nici nu deschiseseră dar până la plecare totul se animase. În plus, fiind sâmbătă apăruseră și comercianți pe care nu-i văzusem la vizita precedentă: artizani locali, producători de fructe și sucuri, food track-uri întinse în piețe, pregătite pentru evenimentele de weekend.

Pe la 11:30 ne-am îndreptat spre parcare pentru a porni către aeroport. Am alimentat pentru ultima dată, am predat mașina și am făcut check-in. Pe la 19 am fost în București, după cum spuneam, cu o oră întârziere.

Câteva lucruri care ar putea să vă fie utile

Prețul carburanților – ar fi de reținut faptul că prețul carburanților variază nu numai funcție de locul în care se află benzinăria (orașe mici vs. autostradă; ex: preț diesel/benzină = 1,85 -2,15euro/l vs. 1,90 –2,20 euro/l) sau de compania care vinde produsul, ci și funcție de modul în care cumperi: prețurile la pompele self-service sunt cu 0,30 euro mai mici decât la cele cu serviciu asigurat (adica la care există personal care te ajută/încasează plata).

Taxele de autostradă – in Italia sunt drumuri cu taxe fixe și cu taxe variabilă (în funcție de kilometrii parcurși); noi am mers doar pe autostrăzi cu taxe variabile - așa s-a nimerit.

La intrarea pe porțiunile taxabile de autostradă se primește un ticket care se achită la stațiile de ieșire din segmentul pe care s-a circulat. Există mai multe modalități de plată: unele stații de taxare au operatori umani, la altele trebuie să te descurci singur; dacă nu vrei să te chinui să iei restul din automate (o adevărată provocare dacă nu tragi destul de aproape de mantinelă), atunci fii pregătit să ai cash-ul necesar sau plătește cu cardul.

Parcările – cam toate se plătesc și costă între 1,50 euro/oră – 3,5 euro/oră cu diverse reduceri (sau nu) după prima oră de parcare. Am încercat de fiecare dată să alegem parcări în zone depărtate de centrele istorice (ex. în zona gării la Pisa - cea mai ieftină parcare & Florența - unde am plătit cea mai scumpă parcare din tot concediul) sau în afara orașelor, cum a fost la Vernazza sau Riomaggiore – pentru că doar acolo aveai voie :D. Sigurele parcări gratuite au fost la locurile de cazare și la Riomaggiore – unde am lăsat mașina pe marginea drumului, la vreo 200 de metri de oraș.

Mâncarea și băutura – despre astea vă spun altă dată.

De ce Toscana? Pentru diversitatea ei, pentru orășelele cu aromă de istorie, pentru peisajele cu dealuri și viță de vie, măslini, chiparoși celebri și pini umbrelă, pentru satele de poveste, pentru farmecul ei rural-elevat pe care îl iubesc și de care mă re-îndrăgostesc de fiecare dată! D-aia…

---

VIZUALIZĂRI: 1885 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI