Din pintenul până în tocul cizmei. Puglia: Cenuşăreasa sau noua Toscană a Italiei?

TIPĂREȘTE

„N-aveţi decât să luaţi tot universul dacă mie-mi lăsaţi Italia. ”

Giuseppe Verdi

Recunosc: iubesc Italia. Nu aşa de mult ca Verdi. Nu m-aş mulţumi doar cu ea, aş mai dori şi câte o bucăţică din Grecia, Spania, Franţa sau Turcia. Plus Portugalia, desigur. Nici nu sunt foarte pretenţioasă, nu-i aşa? :)

Acum, serios vorbind, din simpla înşiruire a acestor ţări oricine îşi dă seama că sunt o „sudistă” (nu în sensul de deţinătoare de plantaţii şi sclavi!), sau mai corect spus o mediteranofilă înrăită, iremediabil îndrăgostită de soare şi de mare, de orăşelele care picotesc în căldura înăbuşitoare a amiezelor de vară, cu străzile lor înguste şi întortocheate pavate cu piatră cubică periculos de alunecoasă, cu băbuţele care tăifăsuiesc la ceas de seară în pragul caselor zugrăvite în alb în timp ce dinăuntru răzbate aroma ameţitoare a mâncărurilor homemade, într-un total dispreţ al cuptoarelor cu microunde în care cetăţenii mult prea ocupaţi şi stresaţi ai metropolelor moderne îşi azvârle semipreparatele cumpărate în fugă în weekend la cine ştie ce hipermarket.

Caut astfel de locuri, le „colecţionez”, cu toate că nu întotdeauna aşteptările mele corespund cu realitatea: uneori găsesc orăşelele adormite de care vă spuneam invadate de turişti zgomotoşi, atraşi şi ei – ca şi mine – de promisiunea unei atmosfere de neuitat.

Mi s-a întâmplat asta şi acum, în Puglia, în sudul Italiei, şi deşi eram oarecum pregătită să înfrunt hoardele iscoditoare străine şi cotropitoare, tot am rămas uşor şocată de mulţimea lor! :(

Dar să o iau cu începutul.

I se spune Mezzogiorno

Sună frumos această denumire (neoficială) a sud-estului Italiei. Înseamnă, aşa cum sigur v-aţi dat seama, „miezul zilei”, adică perioada cea mai liniştită, de pe la orele 13 până pe la 17, când mai totul – magazine, biserici, muzee, chiar şi unele cârciumi – se închid pentru o siestă prelungită.

Mezzogiorno include următoarele regiuni: Calabria, „vârful” cizmei italiene, întinsă de-a lungul Mării Tireniene; Puglia, „tocul şi pintenul” cizmei, situată între Marea Adriatică şi Ionică; şi Basilicata, aflată între ele.

Este patria măslinilor şi a viţei de vie, presărată cu masserie (ferme), o zonă „eminamente agrară” şi la fel de eminamente săracă prin comparaţie cu nordul industrializat al ţării, cu mult mai prosper. Dar totodată, tocmai din cauza absenţei relative a industriei, aici veţi găsi locuri autentice şi multe plaje care s-au păstrat nepoluate, sălbatice şi frumoase, printre cele mai renumite numărându-se (din câte am citit, căci de ajuns la ele n-am ajuns) cele de pe Promontoriul Gargano din nordul Pugliei, din peninsula Salento din sudul regiunii ori din Calabria.

Să facem cunoştinţă cu Puglia (Apulia)

În 2014, cunoscutul site Lonely Planet a declarat această regiune, cea mai bogată din cele trei care alcătuiesc Mezzogiorno (mulţumită în special activităţilor portuare din Bari, Brindisi şi Taranto), Best Value Destination, recomandând-o pentru vacanţe relaxante şi nu foarte costisitoare, o alternativă deloc de neglijat la mult mai mediatizată şi mai scumpa Coastă Amalfitană.

Într-adevăr, scăldată fiind de apele Adriaticii la est şi nord iar în sud-vest de cele al Golfului Taranto din Marea Ionică, Puglia se laudă cu ţărmuri dantelate, multe din ele stâncoase, altele cu plaje late cu nisip fin, dar şi cu comori istorice cel puţin interesante, începând cu biserici romanice şi terminând cu oraşe şi castele medievale sau palate baroce. În interior, solul roşu – terra rossa – şi calcaros este propice cultivării măslinilor şi vă spun cu mâna pe inimă că nicăieri pe unde am umblat nu am văzut asemenea întinderi uriaşe (adevărate păduri, nu livezi) ocupate de aceşti pomi cu frunze oliv-argintii. Puglia este de altfel cel mai mare producător de ulei de măsline din Italia şi asta cred că spune tot. Ba nu: ar trebui musai să adaug că pe stema regiunii este reprezentat măslinul!

Poate că puţini ştiu că Puglia mai este şi un foarte mare producător de vin şi am văzut mergând cu trenul plantaţii nesfârşite, acoperite cu folii de plastic, cu tulpini de viţă de vie tăiate la înălţimi mici. După ce decenii la rând vinurile pugliene au fost ignorate sau cel puţin subestimate, înţeleg că acum cele roşii, produse din soiul de struguri Negroamaro, se află la mare căutare.

Ce altceva mai creşte în Puglia? Cactuşi! Cactuşi gigantici! Şi cam atât. Adică nu cine ştie ce... :(

Peisajul în sine este destul de monoton şi nespecific Italiei, fiind format cu precădere din câmpii şi podişuri aride prin care vara suflă sirocco, un vânt cald şi uscat. Întreaga regiune se confruntă deseori cu secete la care sistemele de irigaţie nu reuşesc să facă faţă.

Câteva vorbe şi despre istoria regiunii. Locuită mai întâi de iliri, Puglia a fost colonizată de greci şi mai apoi de romani şi a cunoscut în antichitate perioade de mari frământări şi războaie, din care nu amintesc aici decât „victoria à la Pyrrhus” de la Asculum din 279 î. Hr. şi înfrângerea romanilor de către generalul cartaginez Hannibal la Cannae, în anul 216 î. Hr.

Importantă este trecerea ulterioară prin Puglia a numeroase valuri de popoare: bizantini, sarazini, normanzi, suabi, turci, spanioli, fiecare lăsându-şi amprenta specifică. Din vremea cuceririi normande datează bisericile romanice şi castelele ridicate la porunca Sfântului Împărat Roman Frederic II, pe care am avut „onoarea să-l cunosc” în Sicilia vezi impresii şi cu care m-am reîntâlnit aici, tot în sudul Italiei, însă în partea sa continentală. După 1130 Puglia a făcut parte din Regatul Siciliei iar din 1282 a intrat sub controlul Regatului Napoli, pentru ca în 1860 să se alăture Regatului Unit al Italiei.

Transportul, documentarea şi alte „cestiuni” de ordin practic care mi-au dat dureri de cap

N-am vrut să închiriem o maşină şi Bari s-a impus astfel de la sine ca bază de explorare. Nu numai pentru că aici aterizează avionul, dar şi pentru că din Bari există legături directe cu toate locurile unde intenţionam să ajungem. Cu alte cuvinte, dacă te cazezi de pildă la Polignano a Mare şi vrei să vizitezi Matera sau Alberobello, trebuie să iei trenul până la Bari şi acolo să schimbi cu un altul spre destinaţia finală. Adică pierdere de vreme...

Şederea noastră a fost de numai cinci zile, din care patru full iar cea de-a cincea făcută din două bucăţi, în prima şi respectiv ultima zi, căci compania low-cost care operează din Bucureşti pe această destinaţie ajunge la Bari la 12.25 şi decolează spre capitala României la orele 13. În aceste condiţii, am fost nevoită să renunţ cu mare părere de rău la Trani, Castel del Monte, Lecce sau Monopoli, care tare îmi mai făceau cu ochiul.

Şi m-am calat pe Ostuni şi Polignano a Mare („bifate” într-o zi, fiind pe aceeaşi linie de cale ferată), Alberobello şi Matera, acordând capitalei regiunii – Bari – o zi întreagă plus după-amiaza de după sosire şi serile. Nu ştiu dacă am făcut o alegere înţeleaptă – poate că alte obiective ar fi fost mai interesante –, dar din lecturile făcute aceste orăşele s-au detaşat net în topul preferinţelor celor care puseseră piciorul înaintea mea în Mezzogiorno. (Spun Mezzogiorno şi nu Puglia deoarece Matera se află în regiunea Basilicata). Şi apropo de căutarea de informaţii, ţin să mulţumesc colegilor de pe AFA care şi-au povestit experienţele aici pe site, şi în special lui @buterfly şi @aurici, ale căror reviewuri mi-au fost de un real folos.

Odată biletele de zbor achiziţionate şi rezervarea de cazare făcută, am purces la documentare, începând – bineînţeles – cu transportul.

Am aflat imediat că aeroportul din Bari, situat la circa 8 km de oraş, se cheamă The International Airport of Bari-Palese „Karol Wojtyla” şi că pentru a ajunge în centru ai mai multe opţiuni. Bun, bravo, minunat, dar de aici încolo am început să mă încurc consultând site-uri (inclusiv pe cel oficial al aeroportului) şi nenumărate bloguri: informaţiile nu erau actualizate sau erau numai în limba italiană şi mi-a fost destul de greu să pricep ce şi cum. De altfel, ca un amănunt deloc lipsit de importanţă, aceasta este o hibă pe care am constatat-o la multe site-uri italiene de turism. :(

Deci cu ce se ajunge de la aeroport la gara din Bari (Stazione Centrale) din Piazza Aldo Moro?

1. Autobuzul 16 al companiei locale de transport AMTAB; cost 1 euro biletul dacă se cumpără de la librăria de la etajul aeroportului (urcaţi la „Departures”) şi 1,5 euro în cazul în care îl achiziţionaţi de la şofer. Alt pont: tot la etaj se află şi un birou de informaţii, de unde am luat (gratuit) o hartă cu Bari şi o alta cu Alberobello (hărţile cu celelalte destinaţii ale noastre se epuizaseră). Staţia autobuzului (ca şi a tuturor celorlalte mijloace de transport) se află în stânga imediat la ieşirea din aeroport şi există panouri pe care sunt afişate orele de plecare. Autobuzul 16 circulă cam din 40 în 40 de minute între orele 5 şi 23 (mai rar în weekend) şi sfatul meu sincer este să vă grăbiţi să ocupaţi un loc căci e de fapt un microbuz cu puţine scaune, drumul durează 40-50 de minute, în funcţie de trafic, şi traseul cuprinde vreo 15 staţii şi este plin de cotituri pe străzi cu sensuri unice unde rişti să fii aruncat de colo-colo dacă nu eşti bine ancorat în podea. :) Vă mai spun că pentru a ajunge la Bari veţi străbate mai întâi Palese, un sat cu case simpatice şi grădini frumoase, şi după aceea San Paolo, o suburbie plină de blocuri de locuinţe cât se poate de banale.

2. Shuttle bus Tempesta – parcurge acelaşi drum dar cu opriri mai puţine. Înţeleg că face cam 30 de minute iar biletul costă 4,15 euro şi se cumpără direct de la şofer.

3. Shuttle bus-urile companiilor aeriene care operează pe aeroport – cost bilet 5,5 euro.

4. Metroul uşor – ei îi zic tren – cost bilet 5 euro, ajunge la Piazza Aldo Moro în 15 minute.

5. Taxiul – tarif fix până în centru 23 euro.

Cel mai tare m-am perpelit însă pentru transportul din Bari către oraşele pe care intenţionam să le vizitez. De ce? Pentru că nu eram sigură că am înţeles care e treaba cu gările (la plural!) şi mai ales fiindcă în weekend (şederea noastră a fost de vineri până miercuri) trenurile circulă mai rar. Am stat cu spaima în sân că n-o să mă descurc şi adevărul este că din site-urile companiilor feroviare n-am priceput mare lucru şi abia după ce am studiat mersul trenurilor în gări m-am mai liniştit.

Ce trebuie să ştiţi?

De jur împrejurul pieţei Aldo Moro se află practic trei gări:

1. Stazione Centrale, care deserveşte firma de stat Trenitalia ce operează drumul de coastă Bari-Mola de Bari-Polignano a Mare-Monopoli-Ostuni-Lecce (mai sunt şi alte staţii, dar acestea sunt cele principale), dar şi o altă companie, una privată, Ferrovie del Sud Est (FSE), ale cărei trenuri în direcţia Alberobello pleacă de la ultimele peroane din gară – 9 şi 10. Clădirea gării centrale este zugrăvită într-o nuanţă de cărămiziu şi are plantat pe frontispiciu un ceas.

2. Gara companiei private Ferrovie Appulo Lucane (FAL), care asigură legătura cu Matera, este situată tot în Piazza Aldo Moro, pe colţ cu Corso Italia, şi este de mai mici dimensiuni dar zugrăvită în aceleaşi culori. Trenurile circulă pe şine cu ecartament mai îngust şi situate la înălţime în Bari, traversând pe un pod calea ferată Treinitalia.

3. Gara metroului uşor/trenului care face conexiunea cu aeroportul aparţine companiei Ferrotramviaria SpA şi este o clădire gri cu patru etaje şi geamuri termopane situată în piaţă lângă gara FAL.

Alte informaţii utile:

• Toate trenurile, indiferent de compania care le administrează, sunt curate şi îngrijite, cu scaune comode. Totuşi, afişaje electronice cu staţia următoare nu există decât pe FAL, unde în schimb nu au toalete în tren (şi nici în gara din Matera!) :(

• Peisajele pe care le veţi vedea în drum sunt destul de anoste: câmpuri cultivate cu grâu (înspre Matera), livezi de măslini şi şiruri de viţă de vie în Puglia. Prin urmare, puteţi folosi timpul pentru a picoti ori a studia hărţi şi alte informaţii, în pregătirea vizitelor.

• Nu uitaţi să validaţi biletele înainte de urcarea în tren, compostându-le la aparatele de pe peron. La Matera în gară Adrian a uitat să o facă şi ne-am ales cu nişte ţâţâituri şi clătinări din cap din partea controlorului, care ne-a lăsat totuşi în pace văzând că suntem oameni serioşi. :)

• Pe Trenitalia nu am văzut controale (ceeea ce nu înseamnă că nu se fac), însă pe trenurile private da. La FSE am asistat la coborârea din tren a celor prinşi fără bilet, care erau îndemnaţi (şi aşteptaţi) să şi-l cumpere din staţia următoare – asta dacă nu dispăreau pur şi simplu... Pe peroanele FAL din Bari sunt porţi unde ţi se scanează biletul dar nu şi în celelalte gări de pe traseul spre Matera: la întoarcere, controlorul de care vă spuneam, apărut pe la jumătatea traseului, a „prins” două puştoaice franţuzoaice, cărora le-a luat actele de identitate după îndelungi scotociri după bilete şi parlamentări – mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat. Din discuţie am înţeles că amenzile sunt undeva pe la 150 de euro!

• Duminica trenurile FAL către Matera nu circulă, fiind înlocuite de autobuzele aceleiaşi companii. Şi în general în weekend toate companiile feroviare pun la bătaie mai puţine trenuri.

• Fapt şocant pentru mine şi contrar tuturor uzanţelor, în Stazione Centrale nu veţi găsi buticuri sau chioşcuri cu gustări şi răcoritoare. :( Şi mai ciudat e că în toată Piazza Aldo Moro nu sunt terase unde să te hidratezi în aşteptarea trenului, ci doar o patiserie şi un amărât de McDonald’s, ambele cu mese numai înăuntru. Ca să nu mai spun că centrul de informare turistică din mijlocul pieţei a fost permanent închis, spre deosebire de ceea ce am găsit în celelalte oraşe vizitate.

• Din Piazza Aldo Moro pornesc mai toate autobuzele din Bari (e o nebunie şi o viermuială de nedescris) şi tot de acolo vă puteţi cumpăra biletele. Detalii despre costuri şi trasee în reviewul pe care îl voi dedica oraşului.

Ei hai, ghiciţi cât ne-au costat călătoriile cu trenul!

Am să vă spun eu: fix 30,90 euro de persoană – amănunte în articolele viitoare.

Acum aţi înţeles de ce n-am vrut să închiriem o maşină?

Oamenii şi atmosfera. „Dialetto barese” seamănă cu... japoneza!:)

Ca peste tot în sudul Italiei pe unde am mai fost (Napoli şi Coasta Amalfitană; Capri; Sicilia), şi în Puglia atmosfera mi s-a părut relaxată. Nimeni nu pare să se grăbească, toţi trăiesc într-un ritm al lor, unul grozav de tihnit. Iar la prânz pe străzile din Bari se aşterne tăcerea – lumea intră în case, se aude zgomot de farfurii, apoi... nimic.

Şşt!

Pentru ca seara să se iasă la passeggiata – plimbarea obligatorie, cu căţel şi purcel (a se citi copii în cărucioare) pe străzile comerciale din centrul modern, aruncând un ochi spre vitrinele încărcate cu produse de marcă. Asta în timp ce în oraşul vechi seniorii – bărbaţi şi femei deopotrivă – îşi scot scaunele pe aleile înguste şi se aşază liniştiţi la taclale sau la o mică bârfă.

Nu la fel se petrec lucrurile în oraşele turistice, unde hoardele năvălitoare nu dau pace localnicilor, care se răzbună şi ei totuşi aşa cum pot, trăgând obloanele la muzee şi biserici taman când vizitatorii ahtiaţi după istorie descind din trenuri pentru a lua cu asalt obiectivele „must see”.

Oriunde te-ai afla însă, într-un oraş medieval sută la sută turistic sau într-unul mai mare şi mai „amestecat”, aşa ca Bari, vei fi tratat cu multă politeţe şi solicitudine. Davă vei întreba pe unde trebuie să o iei ca să ajungi în cutare loc, vei primi nu numai indicaţii, dar uneori vei fi însoţit până la destinaţie iar pe drum ţi se vor oferi explicaţii amănunţite, rostite cu o viteză incredibilă şi însoţite de gesturi ample. Nouă aşa ni s-a întâmplat în câteva rânduri; cu o altă ocazie, aşezându-ne la o terasă şi întrebând (eu) dacă servesc „foccacia barese”, mi s-a răspuns că nu dar că nu e nicio problemă: patronul a dispărut pe scuter şi a revenit după cinci minute cu două porţii aburinde de focaccia la pachet, achiziţionate de undeva de după un colţ. Pomenesc acum doar în trecere, pentru că voi detalia separat, în reviewul de cazare, şi de Franco, gazda noastră, care nu ştia cu ce să ne mai îmbie ca să ne facă să ne simţim bine.

Într-un cuvânt, „sudiştii” italieni sunt nemaipomenit de primitori şi de amabili.

Dar cum te înţelegi cu ei? Ei, aici e altă poveste...

Italiana mea de baltă m-a servit suficient de bine, însă de câteva ori am fost bombardată într-o limbă total necunoscută, care mi s-a părut că seamănă (să nu râdeţi!) cu japoneza: multe cuvinte monosilabice rostite pe un ton aparent răstit.

Ce să fie, ce să fie?

Aveam eu nişte bănuieli, care mi-au fost confirmate într-o discuţie cu Franco: era dialectul barese, despre care am citit pe net că ar avea influenţe preluate din franceza veche (din cauza stăpânirii normande) dar şi din limba ilirică antică pre-romană, influenţe consolidate prin legăturile străvechi (şi actuale) cu Albania, de care Puglia se află despărţită de mai puţin de 200 km pe mare.

Nu este de mirare că albanezii formează populaţia minoritară cea mai numeroasă în Puglia. Am recunoscut câţiva pe stradă după turbane dar cel mai probabil ne-am intersectat cu mulţi fără a şti de ce origine sunt. Oricum, contrar unor afirmaţii găsite pe unele bloguri, noi n-am avut nicio problemă, niciun incident cu ei ori cu cetăţenii (puţini la număr, din câte am văzut) proveniţi din Maroc sau Africa neagră. Puglia mi s-a părut de altfel o regiune sigură, unde am putut să ne plimbăm pe stradă fără teamă până pe la zece noaptea (nu mai târziu, fiindcă în ziua următoare aveam program!). Şi, evident, pe lista de minorităţi trebuie să-i adaug şi pe concetăţenii noştri: i-am găsit în diverse locuri, de la terase şi chioşcuri unde serveau, la biserici în faţa cărora cerşeau...

Revenind la „dialetto barese”, cu titlu de exemplificare şi amuzament, redau mai jos câteva cuvinte, cu traducerea lor în italiană şi română, la care nu pot să mă abţin şi adaug o nedumerire: ce o fi fost în capul lor de au înlocuit italiana atât de melodioasă cu o limbă mai mult lătrată?!! :-??

barese / italiană / română

attène / padre / tata

papè / papà / tătic

mam / madre / mama

mammè / mamma / mămica

sore / sorella / soră

frète / fratello / frate

meninn / bambino / copil

wanione / ragazzo / băiat

wanièdde / ragazza / fată

crè / domani / mâine

pescrè / dopodomani / poimâine

ajire / ieri / ieri

joshe / oggi / astăzi

Ce mâncăm, ce bem şi la ce preţuri

În sudul Italiei se mănâncă bine şi ieftin, cu condiţia să nu ţineţi vreo dietă! Aşa cum probabil că vă închipuiţi deja, la loc de mare cinste sunt pastele: cele specifice regiunii se numesc orecchiette, adică „urechiuşe” (din cauza formei), şi sunt făcute artizanal numai din făină şi apă. Din Alberobello am cumpărat două pungi de 500 g cu 2 euro bucata iar la Bari, într-un restaurant pescăresc mai elegant, ne-am înfruptat din aceste paste în combinaţie cu fructe de mare. Un deliciu! A fost cea mai scumpă masă: am dat 32 de euro pe două porţii de orecchiette (10 euro), două beri nemţeşti Karlsbrau, că alt sortiment nu aveau, de 500 ml (5 euro), plus „pane e coperta” 2 euro.

Linguini cu fructe de mare am mâncat la o spaghetteria din Bari contra 11 euro, însă există şi variante cu mult mai ieftine de a-ţi potoli foamea: pastele mai „obişnuite” sunt 6-9 euro porţia, o pizza „take away” de mărime medie a costat 3,50 euro; la minimarket prosciutto 0,80 euro/100 g, mozzarella 1 euro/100 g, berea Moretti sau Peroni 0,80-1,20 euro/sticla, legumele şi fructele (cu excepţia cireşelor – 4 euro) costau în jur de 1 euro/kg. La baruri şi cafenele berea la halbă 3-4 euro, focaccia barese (o minunăţie!) 7 euro/kg, panini 1,5-2,5 euro, panzerotti 1,50 euro, un fresh de fructe 2-2,5 euro. Espresso ca la mama lui acasă 0,80-1 euro; vin pugliese de la un magazin cu „produtti tipici” 3 litri 4 euro! Am gustat şi eu dar mi s-a părut prea aspru, aşa că l-am cedat în totalitate şi fără regrete soţului.

Mi-am luat în schimb revanşa la capitolul gelato: am consumat cam 2-3 pe zi (1 euro cupa), de diverse feluri, de la caramel la ciocolată amară, cacao, vanilie şi cremă de migdale. Divină îngheţata, deşi parcă sicilienii sunt totuşi ceva mai inventivi când vine vorba de combinaţii. Părerea mea!

Ponturi

• Dacă ajungeţi în Mezzogiorno cu scopul de a vizita obiective turistice, e bine să ştiţi că vara temperaturile depăşesc în mod normal 40 de grade. La începutul lui iunie noi am avut parte de temperaturi moderate de maxim 25-27 de grade, tocmai bune pentru plimbări. Evitaţi aşadar lunile iulie şi august şi ţineţi cont că plajă se poate face aici până în octombrie. Iarna ninge foarte rar în zonă, în schimb plouă.

• Bari este locul recomandat pentru cazare în cazul în care doriţi să vedeţi împrejurimile. Nu numai că aeroportul e aproape şi legăturile cu oraşele turistice sunt directe, dar şi oferta de hosteluri, B&B şi hoteluri acoperă toate cerinţele, cu toate că (spre surprinderea mea) nu este foarte ieftină.

• Reţineţi că la prânz, de obicei între 13 şi 17, bisericile şi muzeele sunt închise, la fel şi multe restaurante.

• Chiar dacă localnicii nu vorbesc decât italiana şi eventual dialectul barese, nu vă faceţi griji: vă veţi înţelege cu siguranţă cu ei. Aşa cum am spus, sunt oameni foarte săritori şi amabili.

• Rareori am văzut pe cineva folosind cardul; probabil că cei mai mulţi patroni nu acceptă acest mijloc de plată, mai ales la tranzacţiile pe sume mici, aşa încât e înţelept să aveţi numerar asupra voastră.

• Circulaţia este aparent haotică şi, la fel ca în Napoli, pietonilor nu li se acordă prioritate nici măcar pe zebre.

• Încercaţi să intraţi într-un ritm cât mai lejer: nu vă agitaţi, nu vă panicaţi şi nu vă transmiteţi starea de nervozitate, altfel riscaţi ca, iritaţi fiind de purtarea voastră, localnicii să nu vă răspundă la solicitări şi să vă întoarcă pur şi simplu spatele. Am văzut astfel de scene cu alţi turişti.

5 argumente forte pentru vizitarea Pugliei

• În numai o oră şi jumătate se ajunge din Bucureşti la Bari cu o companie aeriană low cost.

• Preţurile la transport şi mâncare/băutură sunt mai mult decât rezonabile, multe obiective sunt free şi excursia nu vă va secătui financiar.

• Puglia este un adevărat paradis pentru gurmanzi.

• În egală măsură, regiunea atrage atât prin plajele nepoluate, cu apă limpede precum cristalul, cât şi prin obiectivele istorice şi culturale extrem de interesante.

• Oriunde veţi ajunge, veţi avea parte de o atmosferă prietenoasă şi relaxată.

În loc de concluzii – Puglia: Cenuşăreasa sau noua Toscană?

Revenind la întrebarea din titlu, primul lucru care ar trebui spus, după părerea mea, este acela că în turism, la fel ca în multe alte domenii, există mode. Şi în ultimii ani, după decenii de nepăsare în care a fost „Cenuşăreasa” Italiei, una dintre cele mai sărace şi mai puţin promovate regiuni, Puglia a ajuns – în fine! – şi în atenţia autorităţilor centrale italiene, care i-au alocat mai mulţi bani, în special pentru dezvoltarea infrastructurii. Acest fapt a făcut ca turiştii să devină tot mai atraşi de peisajele rămase neîntinate de civilizaţie, ca şi de bogăţia culturală a acestei zone.

Puglia este acum la modă! :)

Şi drept dovadă, am constatat cu bucurie că turiştii români au început să o includă printre destinaţiile preferate. În avion am avut trei sau patru grupuri de concetăţeni pe care i-am reîntâlnit la toate obiectivele şi în toate orăşelele pe care le-am vizitat.

Ce are Puglia (şi Mezzogiorno) de oferit turistului? Şi de ce ar fi ea, aşa cum se speculează în presa de specialitate, „viitoarea Toscană”?

Aş zice că principalul său punct de atracţie constă în originalitate. Nicăieri altundeva nu vei găsi casele trulli din Alberobello şi sassi din Matera. Golfurile din Polignano sunt probabil la fel de spectaculoase ca cele din Cinque Terre iar Ostuni, oraşul alb, pare o copie fidelă a caselor cu obloane albastre din Santorini. Cât despre Bari, rămas încă neatins de turismul în masă, acesta păstrează autenticitatea unui oraş „italiano vero”.

Ce îi lipseşte deocamdată Pugliei pentru a deveni noua Toscană a Italiei?

În primul rând, banii. Puglia este verişoară mai săracă şi mai amărâtă, care abia de curând a scos capul în lume, lucru perfect vizibil începând cu aspectul mai modest al caselor şi continuând cu faptul că în oraşele mai puţin bătute de turişti (cum este Bari) cafenelele sunt o raritate, semn că localnicii nu dispun de veniturile necesare socializării în spaţii publice, preferând să o facă gratis scoţându-şi scaunele în faţa casei, aşa cum sătenii de pe plaiurile noastre mioritice ies la taifas pe laviţele din lemn din dreptul porţilor.

Alte lucruri care îi lipsesc sunt rafinamentul şi mediatizarea. Puglia nu posedă acel „savoir faire” pe care numai patina vremii şi secole de civilizaţie la cotele cele mai înalte îl pot asigura. Nu a ştiut până acum să-şi exploateze la maximum comorile artistice, bisericile şi catedralele medievale, palatele baroce, străduţele pietruite, rufele atârnate la uscat peste zidurile clădirilor, şi nici gospodinele care frământă coca în pragul caselor pentru a-i da contur de „urechiuşe”. Nu are eleganţa Florenţei şi nu este recunoscută ca leagăn al renascentismului. Câmpiile sale aride şi stâncoase nu se compară cu farmecul peisajelor toscane, pline de verdeaţă. Toscana va fi, după mintea mea, mereu „la modă” iar celelalte regiuni ale Italiei ar face bine să se străduiască să ţină pasul!

Şi totuşi Puglia are „ceva”, ceva numai al ei: locuri mai ascunse, „ciudăţenii” care stârnesc curiozitatea, o atmosferă dulce şi suavă care îmbie la visare şi mai ales multă, foarte multă bunăvoinţă.

Şi cu bunăvoinţă poţi face (aproape) orice...

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=zd68UBpmLVU

---

VIZUALIZĂRI: 4802 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI