Din pintenul până în tocul cizmei. La pas domol prin Bari, oraşul neturistic

TIPĂREȘTE

Bună zicala asta şi foarte sugestivă, căci în Bari tot ce mişcă se deplasează într-adevăr în trei viteze: încet, mai încet şi stând... Totul în afară de turişti, desigur, „obligaţi”, sărmanii de ei, să alerge continuu pentru a „bifa” cât mai multe obiective într-un răstimp cât mai scurt. Cum care turişti, din moment ce orice articol dedicat oraşului pe site-urile sau blogurile de călătorii te avertizează încă de la primul paragraf că Bari nu este un oraş turistic?!!

Aşa să fie? Când vine vorba de Italia, asemenea afirmaţii ar trebui, după părerea mea, luate sub rezervă. Nu de alta, dar cel puţin din experienţa proprie în această ţară am tras concluzia că aproape că nu există oraş, orăşel, sat sau cătun care să nu aibă în posesie măcar 2-3-5 obiective de interes (o biserică veche, un mic muzeu, nişte clădiri de patrimoniu etc.). Cu titlu de exemplu, în articolul meu despre Radicofani (vezi impresii) menţionam că acest sat toscan cu puţin peste o mie de locuitori, un „cap de linie” prin care şoseaua face o buclă pentru a reveni apoi în matcă la câţiva kilometri mai departe, se mândreşte cu o cetate din veacul al X-lea folosită de un haiduc şi cu o biserică din secolul al XII-lea în stil romanic! :)

Cât despre „împricinatul” nostru, recte Bari, credeţi-mă: are destule de oferit turistului zelos...

Două-trei vorbe despre istoria oraşului, aşa, de încălzire!

Capitala regiunii Puglia şi cel mai mare oraş (cca. 330.000 de locuitori) din sudul continental al Italiei, după Napoli, este situat pe ţărmul Mării Adriatice, din portul său plecând şi acostând feriboturi care fac legătura cu localităţi din Albania, Croaţia şi Grecia.

Poziţia strategică a făcut ca Bari, întemeiat de peuceţi în secolul al III-lea î. Hr., să devină după cucerirea romană un port înfloritor, declarat „municipium” cu numele de Barium. În 840 d. Hr. a intrat sub stăpânire sarazină iar din 870 până în 1071 s-a aflat sub dominaţie bizantină, ca sediu al guvernatorului sudului Italiei, cel mai important centru politic, militar şi comercial din peninsulă pentru Imperiul Roman de Răsărit şi loc de tranzacţionare a sclavilor proveniţi din Dalmaţia şi nordul Europei. O perioadă de prosperitate a cunoscut oraşul în timpul ocupaţiei normande, când a fost înălţată Basilica di San Nicola, Bari ajungând atunci loc de pelerinaj şi totodată o puterere maritimă de talia Veneţiei. După aceea a urmat un declin prelungit, întrerupt de o revigorare de scurtă durată între 1813-1815, când mareşalul Joachim (sau Gioacchino, cum îi zic italienii) Murat, cumnatul lui Napoleon Bonaparte, numit de împăratul francez rege al Neapolelui, a iniţiat un plan de urbanism prin care a luat naştere secţiunea modernă a localităţii – Murattiano.

Din perioada fascistă datează Universitatea ce poartă numele omului politic Aldo Moro (1916-1978), originar din Puglia, precum şi numeroase clădiri cu arhitectură greoaie specifică. Bari a fost puternic bombardat în al Doilea Război Mondial, inclusiv chimic (singurul oraş european care a avut parte de un asemenea tratament): pe 2 decembrie 1943 a fost atacat de 88 de avioane de luptă germane care au scufundat mai multe vase ale Aliaţilor, printre care 17 ce transportau iperită (sau gaz muştar), o substanţă cu acţiune persistentă care a sporit substanţial numărul deceselor înregistrate în Bari şi împrejurimi în următorii ani. De altfel, nici acum apele mării nu au fost în întregime curăţate.

Bari la prima vedere

Nu este genul de oraş care să-ţi ia ochii – asta e clar! Are multe cartiere cu blocuri ca oricare altele, căci la o populaţie atât de numeroasă la ce fel de locuinţe te-ai putea aştepta?

Dar partea care ne interesează pe noi ca turişti este împărţită în două. Pe o peninsulă situată în partea de nord se află Barivecchia, centrul istoric, încadrat la est de portul vechi, la vest de cel nou, construit în 1850 şi capabil să primească ambarcaţiuni de orice dimensiuni, inclusiv cargouri de mare tonaj, iar la sud de Corso Vittorio Emanuele. La sud de această arteră se întinde Borgo Murattiano, cartierul construit, aşa cum am arătat, la iniţiativa mareşalului francez Murat.

Nici că se poate diferenţă mai mare între aceste două părţi ale oraşului!

BARIVECCHIA – biserici, orecchiette şi balsam de rufe :)

Vizitatorul va fi cu siguranţă fermecat de labirintul de străzi înguste prin care soarele pătrunde cu mare greutate, mărginite de clădiri din piatră cu nu mai mult de 2-3 etaje care alcătuiesc zona cea mai veche şi mai pitorească a oraşului, dominată cândva de ziduri medievale din care s-au păstrat câteva porţiuni. Localnicii par să vieţuiască aici „la comun”, cu uşile deschise şi protejate doar de perdele subţiri şi semitransparente prin care, dacă eşti suficient de nesimţit, te poţi holba înăuntru. Asta dacă nu cumva sunt special lăsate deschise pentru ca turiştii să le poată „surprinde” pe doamne în exerciţiul funcţiunii, preparând paste „orecchiette” („urechiuşe”) sau „taralli”, nişte covrigei nemaipomenit de gustoşi, şi astfel ademeniţi să cumpere produsele „artigianali”;). Pe o astfel de alee, Arco Basso (vezi foto), afacerea a înflorit şi gospodinele lucrează acum practic în stradă, lăsându-te să le admiri priceperea şi iuţeala mâinilor şi să le achiziţionezi rezultatul muncii la preţuri niţel cam piperate, oferind la schimb, în chip de bonus, şansa unei fotografii cu care să te făleşti pe Facebook. :)

La vedere sunt expuse şi rufele atârnate la uscat peste balcoane (nu şi lenjeria intimă, pe care o dosesc probabil cu discreţie şi decenţă pe undeva prin baie), aşa încât peste tot pluteşte un miros plăcut de detergent şi balsam de rufe. Simpatic, nu-i aşa? :)

Din loc în loc dai peste ciudăţenii însoţite de tăbliţe cu explicaţii, ca în cazul lui Arco dei Miraviole sau Arcul Minunilor, o mică arcadă care potrivit legendei ar fi fost construită într-o singură noapte pentru a permite trecerea de la o casă la cea aflată peste drum a doi îndrăgostiţi. În fapt, cele două clădiri aparţineau unei singure familii – Meravigli (sau Meraviolia, de unde numele), originară din Milano şi stabilită la Bari în secolul al XVI-lea. Pe alte străzi atenţia îţi e atrasă de mici prăvălii – salumerii şi pasticerii – şi de altare cu chivoturi, statuete sau alte reprezentări religioase. Oriunde întorci privirea, numai piatră: case de piatră iar pe jos piatră cubică. În rarele porţiuni unde străzile se mai lărgesc apar şi magazinele de suvenire. Nimic deosebit: magneţi, păpuşele, împletituri, şepci, tricouri, ceramică, umbrele. Iar prin pieţişoare şi mai ales în zona cuprinsă între castel şi catedrală răsar şi câteva cafenele şi gelaterii cu terase sau un local mai dichisit precum Ristorante Al Pescatore da Onofrio, despre care v-am povestit în reviewul anterior – vezi impresii.

Cu o hartă bună în mâini, căci altfel rişti să te învârţi în cerc :(, poţi parcurge cu uşurinţă în circa două ore toate străduţele, de altfel populate cu mulţimi de turişti atraşi de ambianţa relaxată, de buna dispoziţie şi amabilitatea localnicilor, ca şi de spectacolul inedit al scaunelor scoase seara, pe răcoare, afară din casă pentru a sprijini şezuturile tinerilor şi mai vârstnicilor extrem de guralivi, ieşiţi în prag la o şuetă. Masiv restaurat, cu un sistem de canalizare recent refăcut, Barivecchia, cândva un loc considerat periculos pentru străini, a devenit acum un cartier sigur, cel mai potrivit pentru a cunoaşte atmosfera autentică a unui oraş italian din sud şi numai bun de explorat.

Şi slavă Domnului, sunt destule de văzut! Şi cine ştie ce se ascunde sub pietrele de pavaj, ce de comori încă neexcavate!

O punte între Est şi Vest

Vorbele acestea îi aparţin papei Ioan Paul II şi descriu cel mai importat obiectiv din Bari: Basilica di San Nicola. De ce a considerat papa această biserică un liant între Est (ortodoxie) şi Vest (catolicism)? Pentru că aici se roagă credincioşi de ambele confesiuni în veneraţia comună faţă de Sfântul ierarh Nicolae, ale cărui moaşte le adăposteşte basilica.

Sfântul Nicolae, unul dintre cele mai populare personaje din calendarul religios, probabil şi cel mai adesea ilustrat, este patronul multor cauze, al multor oraşe şi ţări. Este cunoscut în principal ca ocrotitor al copiilor, dar şi al negustorilor, marinarilor, precum şi al hoţilor şi prostituatelor! :)(pe care îi îndeamnă se se căiască şi să-şi schimbe viaţa), al zarafilor şi bancherilor (pe care îi îndrumă să-şi folosească banii pentru ajutorarea nevoiaşilor), al deţinuţilor, orfanilor, burlacilor, savanţilor şi episcopilor. Cea mai cunoscută legendă legată de numele său este aceea a unui tată sărman care nu avea ce zestre să le dea celor trei fiice ale sale. Sfântul Nicolae i-a aruncat în trei rânduri câte o pungă de galbeni pe fereastră şi astfel omul a putut să îşi mărite fetele. De aici a apărut tradiţia oferirii de daruri de ziua sfântului. În ţările vorbitoare de limba engleză numele său s-a transformat prin denaturări succesive din Saint Nicholas în Santa Claus – Moş Crăciun.

Sfântul Nicolae a fost episcop în secolul al IV-lea în oraşul Myra din Asia Mică. În secolul al XI-lea, când Myra a fost cucerită de sarazini, pelerinajul la moaştele sfântului a fost oprit şi relicvele au fost salvate, fiind luate, conform legendei, de 62 de marinari italieni, cu intenţia de a le duce la Roma. Pe drum însă, sfântul le-ar fi dat de înţeles acestora că dorea ca locul său de odihnă veşnică să fie Bari, şi acolo au şi ajuns rămăşiţele sale pământeşti (în detrimentul Veneţiei, care „a pierdut” competiţia) pe data de 9 mai 1087. În consecinţă, în 7-9 mai în oraş se organizează festivităţi grandioase în cinstea sfântului, la care participă atât catolici cât şi ortodocşi.

Mulţi ortodocşi, în special greci şi ruşi, sunt însă de părere că moaştele sfântului au fost furate din Myra „de sub nasul grecilor, păzitorii lor legitimi” pentru a fi vândute oraşului care oferea mai mult pe ele. Teoria este plauzibilă, căci în vremurile tulburi ale Evului Mediu timpuriu marinarii şi cruciaţii (mulţi dintre ei mercenari, în fapt) obişnuiau să facă astfel de afaceri de care conducătorii laici şi religioşi ai oraşelor erau interesaţi pentru că prezenţa relicvelor unui sfânt însemna pelerinaje aducătoare de venituri grase...

Oricare ar fi adevărul din spatele istoriei aducerii moaştelor Sfântului Nicolae la Bari, cert este că imediat după aceea, adică în 1087, a început construcţia basilicii care să le adăpostească, lucrările fiind încheiate în 1197, în timpul dominaţiei normande. Cripta cu moaştele sfântului fusese sfinţită încă din 1089 de către papa Urban II.

Clădirea în stil romanic este amplasată într-o piaţeţă păzită în permanenţă, din câte am sesizat, de un echipaj de poliţie, în zona cea mai turistică din Barivecchia şi în apropierea fragmentelor de ziduri care apărau iniţial basilica-fortăreaţă. Deşi prea puţin ornamentată la exterior, clădirea degajă un aer incontestabil de măreţie mulţumită pereţilor masivi, faţadei tripartite flancate de două turnuri, porţilor sculptate şi menourilor. În interior, plafonul sculptat şi aurit, cu panouri pictate în secolul al XVII-lea, este sprijinit de coloane solide, în timp ce podeaua are incrustaţii de marmură cu motive orientale. Deasupra altarul principal se află un baldachin iar tronul episcopal, „Cattedra di Elia”, datând din secolul al XI-lea sau al XII-lea, a fost sculptat dintr-un singur bloc de marmură în care au fost dăltuite figuri masculine încruntate.

La subsol, în cripta în care sunt adăpostite moaştele, care emană un fel de ulei sfânt, o mană miraculoasă ce se şi comercializează în sticluţe, spaţiul este împărţit în două: o parte este destinat credincioşilor catolici iar cealaltă ortodocşilor, cutia milei fiind semnalată cu textul „donaţii” scris în italiană, engleză şi rusă.

Deloc întâmplător, Bari şi Basilica di San Nicola au fost destinaţia simbolică a primei vizite efectuate de papa Benedict XIV în afara Vaticanului. În mai 2005, cu ocazia Congresului Euharistic Naţional Italian, suveranul pontif a declarat că „aici, în Bari – fericitul Bari –, oraşul ce adăposteştele relicvele Sfântului Nicolae, un loc al dialogului cu fraţii noştri de la Răsărit, doresc să-mi reafirm dorinţa fermă de a lucra cu toată energia mea pentru reconstruirea unei unităţi depline şi durabile între toţi creştinii”, adăugând că pentru atingerea acestui ţel suprem „sunt necesare gesturi concrete. ” Cu toate că papa nu a intrat în amănunte în legătură cu „gesturile concrete” la care făcea aluzie, observatorii nu au întârziat să remarce că în alte ocazii acesta subliniase că singura condiţie pentru realizarea unităţii între Est şi Vest este recunoaşterea de către ortodocşi a autorităţii papale, un deziderat cu prea puţine şanse de reuşită...

Să reţinem deocamdată că Bari şi Basilica di San Nicola rămân un simbol al dialogului dintre creştinii catolici şi cei ortodocşi, care se poate concretiza în viitor în rezultate aşteptate de atâta amar de secole. Doamne ajută!

Basilica San Sabino sau catedrala din Bari, construită în secolele XII-XIII, este un alt obiectiv demn de a fi vizitat. A fost înălţată în 1034 în stil bizantin, însă distrusă în 1156 şi refăcută între 1170-1178 în stil romanic.

Clădirea imensă nu prea poate fi cuprinsă într-o singură fotografie, mai ales că spaţiul înconjurător este destul de înghesuit. Noroc că pe trepte e suficient loc. Am remarcat faţada cu trei arcade, iar în partea de sus rozeta decorată cu figuri macabre, păstrată din construcţia originală. În interior se observă coloanele masive care sprijină arcadele înălţate pe două nivele iar cripta adăposteşte moaştele Sfântului Sabin şi icoana Madonnei Odigitria.

La doi paşi de catedrală şi de o altă biserică – San Giacomo – se ridică semeţ şi inconfundabil un simbol al oraşului: Castello Svevo Normanno, construit în 1132 în scop defensiv din ordinul regelui normand Roger II (o altă „cunoştinţă” de-a mea din călătoria în Sicilia), distrus, la fel ca şi Domul, în 1156 de regele Siciliei Guillaume II şi refăcut şi consolidat în 1233 de către Sfântul Împărat Roman Frederic II de Hohenstaufen. Turnul este tot ce a mai rămas din acea perioadă. În secolul al XVI-lea castelul a intrat în posesia Ducelui de Aragón, după care a fost donat familiei Sforza, fiind moştenit de Bona Sforza, ducesă de Bari şi ulterior regină a Poloniei, înmormântată în Basilica di San Nicola din oraş. Ea a fost cea care a adus construcţiei mai multe modificări, adăugându-i bastioanele cu turnuri ascuţite. De-a lungul timpului, castelul a servit ca închisoare şi cazarmă militară. A fost frumos restaurat, şanţurile care îl înconjoară fiind acoperite de peluze îngrijite, şi în prezent găzduieşte expoziţii de artă şi alte evenimente culturale.

O legendă neconfirmată documentar spune că Frederic II ar fi avut o întrevedere în castel cu Sfântul Francisc din Assisi, căruia i-ar fi pus virtutea la încercare trimiţând noaptea o curtezană în iatacul său. Sfântul ar fi refuzat avansurile femeii şi împăratul, impresionat, l-ar fi tratat apoi cu toată consideraţia.

Dincolo de aceste poveşti mai mult sau mai puţin verosimile, locul e cu adevărat încântător: după ce te odihneşti pe unul din zidurile scunde recent adăugate care împrejmuiesc castelul, visând cu ochii deschişi la curţi domneşti şi prinţi şi prinţese frumos gătiţi în veşminte de epocă, poţi reveni cu picioarele pe pământ pentru a lua masa la unul din numeroasele localuri care înconjoară Piazza Frederico II Di Svevia, poate chiar la unul mai dichisit, precum Ristorante Al Pescatore da Onofrio, aşa cum am făcut noi, pentru a încheia apoi festinul cu un desert irezistibil alcătuit din bunătăţi cumpărate de la un magazin de „dolciumi” pe nume Marnarid (vezi foto), care în 2015 a sărbătorit un veac şi jumătate de existenţă!

Ce altceva mai e de văzut în Barivecchia? Multe, foarte multe biserici. Nu voi enumera decât câteva: Chiesa di San Gregorio Armeno, ridicată în stil romanic în secolele X-XI; Chiesa San Marco dei Veneziani, datând din aceeaşi perioadă şi construită tot în stil romanic în apropierea reşedinţelor negustorilor veneţieni din Bari, cei care l-ar fi îndemnat pe dogele Orsoleo II să acorde sprijin oraşului asediat de sarazini în 1002-1003; biserica adăposteşte Confraternita di San Antonio di Padova; Chiesa de Santa Maria del Carmine, a Ordinului Carmelitelor, o construcţie barocă de la jumătatea secolului al XVII-lea; Chiesa del Jesu, înaltă şi impunătoare, ca orice lăcaş al iezuiţilor.

V-aţi plictisit de atâtea biserici? N-am ce să fac!

Hai totuşi să facem o pauză (benemeritată) pentru a pătrunde rând pe rând, pentru că se află una în continuarea celeilalte, în cele două cele mai faimoase pieţe din Bari: Piazza del Ferrarese şi Piazza Mercantile, unde mulţimea de chioşcuri cu gelato, cafenelele şi restaurantele ne vor face să ne luăm momentan gândul de la monumente. Deşi... Deşi pieţele acestea sunt şi ele vechi şi „mustesc” de istorie.

Piazza Mercantile sau Piaţa Negustorilor era centrul vieţii comerciale şi administrative a urbei căci în Palazzo Sedile se reunea consiliul orăşenesc. Clădirea are un aspect cel puţin ciudat, pentru simplul motiv că din ea nu s-a păstrat decât faţada. Sediul nobilimii a fost construit în 1543, dar după ce a fost distrus de un incendiu a fost refăcut în secolul al XVIII-lea şi i s-a adăugat turnul cu ceas şi loggia superioară. Din 1820 până în 1835, când s-a inaugurat Teatro Piccinni, a servit drept sală de spectacole, după care construcţia a fost abandonată.

Tot în Piazza Mercantile vom da peste Colonna della Giustizia, un fel de stâlp al infamiei, o coloană mică de înălţime, din marmură albă, având în vârf o sferă iar la bază statuia în piatră în mărime naturală a unui leu (cam urâţel), pe care se pare că cei condamnaţi erau aşezaţi în fund, cu mâinile legate la spate de coloană, pentru a li se aplica pedeapsa biciuirii...

Cât despre Piazza del Ferrarese, aflată în imediata apropiere a falezei dominate de Teatro Margherita (1910) şi denumită aşa în cinstea unui negustor din Ferrara stabilit în Bari în secolul al XVIII-lea şi care a finanţat reconstrucţia unei aripi din sediul nobilimii, aceasta a fost amenajată în 1612 pentru a permite accesul mărfurilor aduse pe mare în Piazza Mercantile.

Ce e de reţinut este că ambele pieţe sunt luate cu asalt atât de localnici cât şi de turişti, fiind locuri preferate de promenadă dar şi de luat masa. Aşa că ne-am conformat şi noi şi ne-am aşezat la o spaghetteria, unde ne-am potolit foamea cu nişte paste delicioase!

BORGO MURATTIANO – caroiaje, shopping, teatre şi palate

Vă spuneam că între cele două părţi importante ale oraşului – Barivecchia şi Borgo Murattiano – diferenţele sunt ca de la cer la pământ. Să mă explic.

În timp ce zona veche, medievală este un labirint de străduţe cotite şi întortocheate în care nu e deloc greu să te rătăceşti, cartierul nou, inaugurat în 1813 de mareşalul Murat, numit de Napoleon Bonaparte la conducerea Regatului Neapolelui (din care făcea parte şi Bari), a fost conceput ca un caroiaj perfect de străzi largi paralele şi perpendiculare, întretăiate de piaţete elegante mai ales prin prisma clădirilor aristocratice, în mare parte construite în stilul eclectic specific sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutului de secol XX.

Delimitarea dintre cele două părţi ale oraşului o face Corso Vittorio Emanuele II, o arteră plină de magazine, hoteluri şi restaurante care porneşte de pe faleză, din dreptul Teatrului Margherita, şi se termină la grădina din Piazza Garibaldi. Câteva clădiri importante mărginesc bulevardul. Una din ele este impozantul Palazzo del Governo, sediul prefecturii, o fostă mănăstire dominicană în stil rococo transformată în secolul al XIX-lea în clădire administrativă. Vizavi se află Teatro Piccinni, construit între 1840-1854, care poartă numele cunoscutului compozitor Niccolò Piccinni (1728-1800), originar din Bari.

Şi dacă tot am amintit de Teatro Piccinni, nu pot să nu menţionez o altă sală de spectacole, Teatro Petruzelli de pe Corso Cavour, construit între 1898-1903 la iniţiativa fraţilor Onofrio and Antonio Petruzzelli, doi negustori şi armatori bogaţi din Trieste. Este al patrulea ca mărime din Italia (capacitate 4.000 de locuri), ceea ce spune mult pentru o naţie îndrăgostită de operă. Pe scena sa au concertat nume mari ale muzicii: Luciano Pavarotti, Frank Sinatra, Ray Charles, Liza Minnelli sau Juliette Gréco. După ce, în 1991, teatrul a fost distrus de foc, spectacolele au fost reluate în 2009. În apropierea sa se găsesc alte câteva clădiri impunătoare: Palazzo Acquedotto Pugliese şi Palazzo Atti.

Via Sparano, cea mai lungă arteră pietonală a oraşului (800 m), găzduieşte magazine şic cu produse de marcă (mie mi-au atras atenţia pantofii de piele, la jumătate de preţ faţă de ceea ce am văzut în Valencia acum un an), fiind şi locul preferat de localnici pentru passeggiata – plimbarea de seară. Palazzo Mincuzzi este probabil cea mai cunoscută şi frumoasă clădire de pe parcursul său. În fine, un alt bulevard cu multe buticuri elegante este Via Putignani, unde am admirat Palazzo Ingami-Scalvini, în stil eclectic (1924).

FALEZA ŞI PLAJA – palmieri, pâine şi roşii…:)

Nu cu mulţi ani în urmă, faleza din Bari, purtând înspre est şi portul vechi numele de Lungomare Augusto Imperator şi Via Gofreddo di Crollalanza iar înspre vest şi portul vechi cea de Corso Antonio de Tullio, a fost reabilitată. S-au plantat palmieri şi felinare, însă în partea opusă mării nu se înşiră cafenele, magazine sau restaurante, ci clădiri de locuinţe ori administrative, aşa încât plimbarea nu se poate încheia cu o oprire plăcută la o terasă pentru a sorbi dintr-o băutură şi a admira valurile. Ce păcat!

Bari are şi o plajă: Pane & Pomodoro, adică „Pâine şi roşie”. E o întindere mică de nisip, neamenajată cu umbrele şi şezlonguri. Are în schimb toalete, cabine de schimb, un echipaj de poliţie care stă de veghe şi o singură terasă, unde ne-am relaxat şi noi la o bere şi un suc, după o foarte scurtă (din păcate!) baie în mare, apa fiind prea rece la început de iunie. Între timp, i-am urmărit pe seniorii (numai bărbaţi) aşezaţi în apropiere, care comentau cu însufleţire rezultatele alegerilor lor locale; oare Berlusconi va reveni în Forza?!! Intrarea lină în apă atrage o mulţime de puşti iar micii comersanţi cu pielea mai închisă la culoare încearcă să-şi vândă obişnuitele mărunţişuri. Ce mi-a plăcut a fost peluza, pe care îţi puteai întinde prosopul, eventual la umbra copacilor, sau sta pe o bancă.

În continuarea acestei plaje există şi o alta, dar cu pietre, Torre Quetta, despre care am aflat că autorităţile locale intenţionează să o amenajeze în viitorul apropiat.

PIAZZA ALDO MORO: gări peste gări dar rişti să crapi de sete! Plus alte bile negre :(

E locul cu care ar fi trebuit probabil să încep articolul, nu de alta, dar aici veţi fi depozitaţi la sosirea de la aeroport şi tot de aici veţi porni în excursii spre alte oraşe din regiune. Vă spuneam în primul review din seria Puglia că în această piaţă îşi au capătul multe autobuze urbane. O primă informaţie: cumpărat de la chioşcul din faţa gării FAL sau de la oricare tutungerie, un bilet costă 1 euro şi îl puteţi folosi pentru mai multe călătorii timp de 75 de minute; dacă îl achiziţionaţi de la şofer, preţul este de 1,50 euro. Există şi bilete de 1,20 euro, valabile 90 de minute, precum şi abonamente pe o zi (2,50 euro). Şi nu uitaţi să compostaţi biletul la urcare.

Prin Barivecchia nu circulă nimic (decât localnicii pe scutere), căci nici n-ar avea cum pe aleile acelea înguste. Există însă un autobuz 20 care te duce de la gară până pe faleza vestică, în imediata apropiere a castelului. Iar pentru a ajunge la plajă poţi lua autobuzul 12. Noi aşa am procedat şi astfel am putut vedea şi alte părţi din Bari.

Altă informaţie: autobuzele nu au peroane în Piazza Aldo Moro, dar opresc în locuri prestabilite, oarecum în faţa stâlpilor de care sunt prinse plăcuţele care afişează orarurile. În general, programul prezentat pe plăcuţe este respectat, dar cu mici întârzieri de 2-3 minute, că doară ne aflăm în sudul Italiei! Ideea e să fii pe fază când vine autobuzul sau microbuzul, pentru a prinde un loc pe scaun, căci altfel, mereu cotind pe străzile cu sensuri unice, vei fi aruncat de colo-colo.

Partea proastă este că denumirile staţiilor autobuzelor înşirate pe plăcuţe nu vă spun nimic, aşa încât pentru a afla, de pildă, cum să ajungi la plajă, va trebui să întrebi. Uitaţi de biroul de informaţii turistice din mijlocul pieţei; e tot timpul închis! Nicăieri în Bari, şi nici măcar pe site-ul AMTAB, compania locală de transport în comun, nu am văzut o hartă cu traseele autobuzelor... Şi pentru asta acord oraşului o mare bilă neagră! :(

O altă bilă neagră merită Piazza Aldo Moro pentru lipsa de terase la care să te poţi hidrata în aşteptarea trenului sau autobuzului. Deşi imensă, piaţa aceasta nu are decât un McDonald’s şi o cafenea, ambele fără mese afară. Iar în gara principală – Stazione Centrale – nu există chioşcuri şi nici măcar automate de la care să-ţi poţi cumpăra un suc, o cafea sau o gustare. :(

De altfel, întreg oraşul Bari are prea puţine cafenele cu terasă, lucru ciudat având în vedere clima blândă. Cu excepţia arterelor largi din Borgo Murattiano (Corso Vittorio Emanuele sau Via Sparano) şi a aleilor înguste din Barivecchia, restul oraşului e văduvit de astfel de stabilimente. Localnicii nu şi-au însuşit obiceiul socializării la terase, cu un suc sau o bere în faţă. Noi ne-am cazat într-o zonă neturistică şi am fi vrut să putem bea ceva seara undeva mai aproape de „casă”. Nici pomeneală!

În acelaşi spirit, m-a uimit şi lipsa vegetaţiei: cu o climă atât de prietenoasă, edilii ar fi putut planta hectare de straturi de flori şi o mulţime de copaci, însă spaţiile verzi sunt incredibil de puţine şi neîngrijite, parcul Umberto I fiind un exemplu edificator. Şi odată cu lipsa vegetaţiei vine şi criza locurilor de joacă pentru copii!

BILE ALBE

Dar de ajuns cu criticile. Recapitulând, recomand Bari ca destinaţie în sine sau bază de explorare a regiunii Puglia pentru următoarele considerente:

• oraşul este uşor accesibil cu avionul, călătoria din Bucureşti durând mai puţin de o oră şi jumătate

• constituie punctul de plecare spre toate localităţile de interes din zonă (Alberobello, Matera, Ostuni, Polignano a Mare, Monopoli, Trani, Lecce), ca şi spre plajele din Gargano sau Solento

• preţurile la transportul urban, mâncare şi băutură sunt decente iar mâncarea excelentă

• este un oraş sigur şi plăcut de străbătut la pas

• chiar dacă alte oraşe sunt mai ofertante din punct de vedere turistic, Bari are numeroase atracţii, începând cu cele istorice din cartierul vechi şi terminând cu posibilităţile de shopping în Borgo Murattiano

• amabilitatea localnicilor, atmosfera şi stilul lor de viaţă autentic aici le veţi descoperi, nu în zonele „contaminate” de turismul de masă

Deci pentru o porţie zdravănă de sudism italian, alegeţi Bari! :)

Ei, ce ziceţi? V-am convins?

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=EiV-KFXO_Kg

---

VIZUALIZĂRI: 7388 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI