Circuit-etapa I: Piteşti-Braşov-Sf. Gheorghe-Miercurea Ciuc-Lacu Roşu-Bicaz-Durău

TIPĂREȘTE

Ne-am programat concediul, respectiv vacanţa din vara anului 2007, ca pe un circuit prin ţară, liber de constrângeri temporale, dar precis conturat ca traseu şi direcţie. Până la acel moment văzuserăm aproape toate zonele ţării, nu ne mai rămăsese decât Delta Dunării, în legătură cu care aveam noi o prejudecată, cum că acolo sunt mulţi tânţari şi prea multă mâncare pe bază de peşte, aşa că am exclus-o şi de data asta din proiect. După mai multe tatonări şi încercări, în final am creionat un traseu de circuit în cinci etape, care să ne permită să îmbinăm după gustul nostru, odihna şi relaxarea cu plimbarea şi explorarea unor zone noi:

-etapa I: drum de o zi pe traseul: Piteşti-Câmpulung Muscel-Braşov-Sf. Gheorghe-Tuşnad-Miercurea Ciuc-Gheorghieni-Lacu Roşu-Cheile Bicazului –Bicaz-DN15 de-a lungul lacului de acumulare Izvorul Muntelui-Ceahlău-Durău

-etapa a II-a: sejur de 5 zile în staţiunea Durău, judeţul Neamţ click aici

-etapa a III-a: turul manastirilor din Neamţ (Neamţ, Secu, Sihăstrie, Agapia şi Văratec) în 3 zile click aici

-etapa a IV-a: vizită la Iaşi; continuare traseu spre Vaslui-Bârlad-Tecuci-Focşani-Râmnicu Sărat-Buzău click aici

-etapa a V-a: vizită în judeţul Buzău: Vulcanii Noroioşi şi Tabăra de la Măgura; întoarcere în Piteşti prin Ploieşti-Târgovişte-Găeşti. click aici

Cu permisiunea dumneavoastră, a cititorilor, voi rememora acest circuit pe parcursul a 5 review-uri, similare fiecărei etape de traseu parcurse în acel concediu.

Aşadar, prima zi a călătoriei noastre a fost dedicată unui drum lung (aproximativ 450 km), până la ţinta sejurului de 5 zile programat la Durău. Am plecat la 6 dimineaţa de la Piteşti şi cu popasurile de rigoare am reuşit să ajungem la destinaţie în jurul orei 18. Am botezat acest traseu „drumul celor 3 lacuri”, iar motivul îl veţi descoperi singuri citind cele ce urmează.

Socotind din punct de vedere tehnic, n-a fost un drum rău pentru România: panglica asfaltică era bună mai peste tot, traficul nu era aglomerat, n-am întâlnit decât două sau trei echipaje de poliţie la vânătoare de contravenienţi, timpul - minunat pentru călătorie (puţin soare, puţin înnorat, dar fără ploaie, tocmai potrivit pentru a potoli dogoarea soarelui de august).

De la Câmpulung am traversat culoarul Rucăr – Bran cu spectaculoasele şi minunatele sale peisaje panoramice spre munţii Iezer, Păpuşa şi Piatra Craiului pe partea stângă a drumului şi spre Bucegi pe partea dreaptă. Peisajul este întregit de sate pitoreşti şi cătune răsfirate de-a lungul şoselei sau răspândite sus pe coama munţilor, unele încremenite în haina trecută a timpului, altele întinerite de puzderia de vile noi şi colorate construite în ultimii ani – de fapt case de vacanţă ale celor cu posibilităţi financiare peste cele ale românului de rând.

Am trecut de Bran, admirând din fuga autoturismului silueta mândră, dar „căruntă” a castelului cu acelaşi nume, fost punct de vamă braşoveană şi mai apoi fostă reşedinţă regală de vară, acum muzeu.

La Braşov, un scurt popas pentru o îngheţată şi o cola. Ne-am continuat apoi drumul spre Sf. Gheorghe, capitala judeţului Harghita, pe care am stabătut-o prin centru. Ratând ieşirea spre Miercurea Ciuc, am rătăcit pe nişte străzi cu sens unic ca într-un adevărat labirint; noroc cu nişte localnici binevoitori, unguri după cum îi trăda vorbirea, care şi-au abandonat treburile de moment şi ne-au condus cu autoturismul lor până la ieşirea din oraş, sugerându-ne să-i urmăm pur şi simplu cu maşina.

Ne-am continuat aşadar drumul şi până să ajungem la Tuşnad, la hotarul dintre judeţele Harghita şi Covasna, un indicator pe partea dreaptă a şoselei ne-a determinat să facem o mică modificare în program: virăm dreapta şi mergem spre Lacul Sfânta Ana! Era un drum asfaltat, dar uşor degradat, mărginit de pădure, cu multe serpentine care urcau la altitudinea de 946 m, în vârful surpat al muntelui Ciomatu, acolo unde natura a hărăzit să strălucească oglinda singurului lac de origine vulcanică din Europa. Lacul Sfânta Ana, este o rezervaţie complexă naturală, geologică, floristică şi faunistică, al cărei custode a încercat să realizeze amenajările necesare pentru conservarea aceastei zone de mare interes ştiinţific, în condiţiile tranzitului intens de turişti pe perioada verii. Astfel, înainte de a intra în rezervaţie, vizitatorii aveau posibilitatea să campeze sau să-şi parcheze temporar autoturismele într-o zonă special amenajată. Din păcate, în afara faptului că spaţiul era îngrădit, amenajările erau rudimentare şi nu exista nicio ordine. Pentru cei ce doreau să–şi continue drumul cu maşina până la lac, costul comodităţii era destul de pipărat, un motiv în plus pe lângă cel al dorinţei de a face mişcare şi a ne dezmorţi după atâta drum, care ne-a determinat să parcurgem pe jos acea distanţă de cca. 3 km până la lac. După vreo 20 minute de mers prin pădure am zărit întinderea de apă cu o suprafaţă de cca. 20 de hectare şi cu o adâncime de şapte metri în fostul crater al vulcanului, înconjurată de versanţii împăduriţi ai munţilor. Locul era foarte populat, de jur împrejurul lacului oamenii făceau plajă şi baie, familii întregi erau reunite la masă. In rezervaţie nu era voie să faci grătar şi n-am zărit nici magazine de unde să poţi cumpăra măcar nişte răcoritoare, aşa că celor ce nu avuseseră inspiraţia să-şi ia cu ei cel puţin o sticlă cu apă, cum eram şi noi, nu le rămânea decât să se mulţumească cu privitul. În consecinţă, am făcut o incursiune pe malul lacului: apa avea o culoare întunecată, efectul reflectării în oglinda lacului a pădurii înconjurătoare de un verde închis caracteristic coniferelor, era foarte rece şi curată. Am crezut că e rezultatul unei activităţi umane de curăţire şi întreţinere, dar realitatea era că apa lacului are o puritate naturală, apropiată de cea a apei distilate, nu conţine oxigen şi nici alte săruri minerale, motiv pentru care aici nu e posibilă viaţa, nici cea vegetală, nici cea animală. Se pare că efectul emanaţiilor mofetice dinspre fundul lacului şi din pereţii craterului reprezintă un factor în plus care influenţează această capacitate trofică redusă a apei lacului. Şi astăzi emanaţiile de hidrogen sulfuros sau de dioxid de carbon se resimt foarte puternic, chiar dacă sunt rezultate în urma erupţiei vulcanice de acum aproape un milion de ani. În zonă se află şi o prăpastie denumită “cimitirul păsărilor”, atât de saturată cu gaze vulcanice, încât vieţuitoarele care se aventurează pe acolo, chiar şi în zbor, mor din cauza lipsei de oxigen. Pe cealaltă parte a medaliei, emanaţiile sulfuroase, ca şi izvoarele minerale din zonă sunt benefice sănătăţii: aşa-numitele mofete au efecte curative binefăcătoare pentru cei cu afecţiuni vasculare şi locomotorii (procedurile balneare respective se pot face la Peştera Puturosul din apropierea lacului, urmându-se scheme de tratament prescrise de medici), la care se adaugă efectele terapeutice ale aerului puternic ionizat, benefice suferinzilor de afecţiuni neurologice sau pneumo-respiratorii.

Ca toate locurile minunate şi Lacul Ana îşi are propria legendă şi propriile poveşti. Toate nu fac insă decât să împletească mitul cu realitatea pentru a ne explica însuşirile sau virtuţile locurilor şi oamenilor. Povestea Lacului Ana ne spune că apa de aici e atât de pură şi curată fiindcă e născută din lacrimile unor fecioare chinuite de un tiran. Si fiindcă se mai spune, că cine se scaldă în ea e spălat de păcate şi sigur nu moare curând, n-am ratat nici noi prilejul de a ne purifica şi a ne prelungi viaţa măcar cu câteva minute, atâtea câte ne-au fost necesare, când stând pe un ponton de bărci, ne-am stecurat mâinile şi picioarele în apa rece a lacului,

Incursiunea la Lacul Ana ne-a răpit cam o oră şi jumătate din program, dar nu ne-a părut rău, întâi pentru că frumuseţea lacului era una aparte şi merita a fi admirată, apoi pentru că dintr-un început hotărâsem să nu ne lăsăm presaţi de timp.

Ne-am continuat drumul spre Miercurea Ciuc, trecând fără a opri prin Tuşnad, cunoscuta staţiune balneo-climaterică şi îndreptându-ne spre Gheorghieni. Aici am poposit într-o staţie de benzină, am alimentat rezervorul cu combustibil şi am luat prânzul din pachetul pregatit acasă. În aceeaşi staţie am cerut câteva informaţii cu privire la drumul ce urma să-l străbatem până la Durău şi am constatat că ne-am ales cu o dilemă: pe unde e mai bine s-o luăm? Pe Cheile Bicazului, cum ne propusesem de la început, sau pe Topliţa, cum ne sfătuiau lucrătorii de la benzinărie, apreciind că pe acel traseu şoseaua este mai bună? Soţul meu, în calitate de conducător auto, ar fi preferat să meargă pe drumul cel mai bun, adică prin Topliţa; eu şi fiul meu preferam Bicazul pentru că pe hartă drumul părea mai scurt şi apoi nu voiam să ratăm peisajul din Chei şi al lacului de acumulare Izvorul Muntelui. Aşa că, "majoritatea” a avut câştig de cauză şi ne-am îndreptat spre Cheile Bicazului…

În drum, am poposit pentru încă o oră la Lacu Roşu, o mică staţiune montană edificată în jurul lacului omonim, într-o mică depresiune dintre munţii Suhardu Mare, Suhardu Mic şi Ghilcoş. Lacul este rezultatul unei masive alunecări de teren din anul 1838, în urma căreia cursul râului Bicaz a fost stăvilit în mod natural şi prin acumulare, apa a inundat pădurea de molizi din mica depresiune. Pe măsura trecerii timpului, trunchiurile copacilor s-au mineralizat, azi, în regiunea superioară a lacului zărindu-se încă o pădure de vărfuri şi cioturi, care individualizează lacul şi-i conferă un farmec unic. Restul suprafeţei poate fi folosit pentru canotaj de agrement.

Plecând de la Lacu Roşu în direcţia Bicaz, după numai 5 km. am intrat într-un defileu de o rară frumuseţe, unul dintre cele mai spectaculoase din ţară, prin care apele Bicazului au tăiat rocile calcaroase, modelând cu migala a mii de ani, cunoscutele Chei ale Bicazului, cu o lungime de cca. 5 km. şi o înălţime medie de 1300 m. Distanţa între pereţii verticali înălţaţi de-o parte şi alta a râului ajunge în unele locuri la doar 50 m. Zona cea mai sălbatică a defileului se află la confluenţa Bicazului cu Bicăjelu, porţiune aşa-numită Gâtul Iadului. Pe traseu am întâlnit numeroase marcaje colorate desenate pe stânci, semn că aici se afla o zonă mult frecventată de alpinişti sau de împătimiţii drumeţiilor montane. Ţinta lor: Piatra Altarului, Cabana Piatra Singuratică situată pe culmea Hăşmaşului, depresiunile Ciucului şi Giurgeului.

Ne-am urmat drumul în continuare, depăşind oraşul Bicaz şi ajungând la barajul şi lacul de acumulare Izvoru Muntelui, unde am făcut un scurt popas, atât cât ne-a fost suficient pentru a face fotografii şi a ne dezmorţi picioarele. Am străbătut apoi şoseaua de pe partea de est a lacului până la capătul de nord-est şi am ajuns în vecinătatea comunei Poiana Largului, de unde am schimbat direcţia de mers spre vest, spre frumosul viaduct de peste “coada” lacului şi pe lângă pitoreasca stâncă de calcar declarată monument al naturii – “Poiana teiului”. Viaductul era în reparaţie capitală şi de aceea traversarea lui se făcea cu rândul pe o singură bandă de mers, câte 10 minute într-un sens şi alte 10 minute în celălat sens.

De la Bistricioara, un drum lateral pe stânga direcţiei de mers ne-a condus după vreo 15 km în comuna Ceahlău, până la staţiunea climaterică Durău, ţinta de moment a călătoriei noastre de o zi, locaţia în care ne propusesem să poposim pentru 4 zile. Despre sejurul la Durău şi despre împrejurimile sale voi povesti în review-ul următor.

Va urma: Circuit etapa a II-a: sejurul la Pensiunea Ioana din staţiunea Durău

---

VIZUALIZĂRI: 9722 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI