A doua jumătate a săptămânii (de ianuarie) din Lanzarote

TIPĂREȘTE

Rămăsesem în episodul anterior la vizita celor două peșteri, parte a tubului vulcanic ce leagă craterul Corona de Oceanul Atlantic. Tot acolo îmi exprimam părerea de rău că nu am avut timp și de Mirador del Rio.

Dar, pe drumul spre hotel, am avut timp de ”Grădina de Cactuși”, amplasată la limita nordică a localității Guatiza. Creație a artistului Cesar Manrique, cel pomenit în comentariile la articolul anterior, dar despre care nu știam nimic la data vizite, grădina este amenajată într-o groapă de circa 10 m adâncime și o formă ovală, de circa 100 x 80 m. Unele păreri au fost că și acesta este un crater. Personal nu cred, marginile superioare ale gropii fiind la cota câmpiei din jur, fără nici o formă tronconică supraterană. Grădina cuprinde un număr impresionant de cactuși, de toate formele, mărimile și culorile. Nu am avut niciodată parte până acum să văd atâtea tipuri și un așa mare număr de cactuși. Pozele anexate prezintă numai câțiva din aceștia. Mare parte din ei sunt în diferite stadii de inflorescență, sau cu fructe m ai mult sau mai puțin coapte. Îmi rezultă un dubiu. Știam că la noi, un cactus înflorește odată la 7 ani. În Lanzarote, ori această regulă nu se respectă, ori numărul de cactuși este imens, astfel că intervalul de 7 ani nu mai are relevanță. Versanții gropii sunt amenajați în terase, cu alei ce dau ocol incintei sau permit coborârea la cota de jos, unde este o altă rețea de alei. În acest fel, cactuși sunt și pe versanți, și la cota inferioară a gropii. La limita nordică a incintei, în interiorul ei, la cota superioară a terenului, există o moară de vânt ce se poate vizita. Moara este complet echipată și pare în stare de funcțiune. Chiar dacă nu am găsit legătura între cactuși și moară, a fost un obiectiv interesant. Probabil că a existat pe amplasament înainte de amenajarea grădinii, și a fost păstrată ca atare. Pe versantul gropii, sub moară, este un bar, la care te poți relaxa câteva momente la un suc, un ceai, o cafea sau o bere. În timp ce vizitam partea inferioară a gropii, remarcăm spre nord, deasupra morii, un imens curcubeu. Peste câteva minute începe să plouă, și ne grăbim la mașină. Mai aveam cam 40% din suprafața grădinii de vizitat, dar ne mângâiem cu gândul că restul era cam la fel cu ceea ce văzusem.

Ziua următoare, estimând reprizele de ploi ce aveau să urmeze, hotărâm să petrecem timpul în jurul hotelului. Intercalând reprizele de ploaie cu cele de stat la piscină, mai avem timp de câteva schimburi de mingi la tenis de masă, un biliard, sau alte sporturi specifice etajului „– 3” al corpului central. Recunosc că nu mai pusesem mâna pe o paletă de tenis de masă de mai bine de 35 de ani. Nu că ar fi fost complicată reacomodarea cu paleta, dar nu am știut ce ochelari să folosesc: cei de aproape, sau cei de distanță. Ca urmare, am descoperit un whisky de excepție la barul Royal Elite.

Urmează o nouă zi și o nouă destinație. Avem în program o expediție cu submarinul galben. Atenție, sunt două companii care oferă excursii cu același nume. Cea din Playa Blanca este mai ieftină, dar folosește un vaporaș vopsit în galben, cu ferestre sub nivelul apei. Adevăratul submarin este cel din Puerto Calero, și este și el galben. Înscrierea o făcusem cu două zile înainte, odată cu plata. Cei peste 60 de ani beneficiază de o reducere. La ora fixată, 13.20, sosește autocarul în fața hotelului. Noi suntem prima stație. De aici parcurgem în lung și în lat, ca și la sosire, Playa Blanca, pentru a culege de la alte 6 – 7 hoteluri, alți circa 25 de participanți la excursie. Așa că avem nevoie de circa o oră și jumătate pentru a ajunge de la hotelul nostru în portul de la Puerto Calero. Aici suntem invitați într-un magazin care, se vede clar, aparține firmei ce organizează excursia. Aici, într-o zonă special amenajată, gen sală de spectacole, suntem invitați să luăm loc pe scaune, și suntem informați că peste un sfert de oră va trebui să urmărim o prezentare de „protecția muncii” în timpul excursiei. Până atunci putem urmări, pe ecranul TV din zonă, câteva desene animate cu Tom și Jerry. Instructajul, prezentat de o angajată a firmei, și ilustrat și pe același ecran TV, în 4 limbi, este identic cu ce se prezintă înainte de decolarea unui avion, mai puțin povestea cu centura și ieșirile de siguranță. Apoi suntem invitați la submarin. Suntem rugați ca în timpul îmbarcării să nu folosim aparatele foto sau camerele de filmat.

Submarinul mă dezamăgește puțin, culorile din fotografiile de prezentare fiind ceva mai vii, și fără pete de rugină. Îmbarcarea se face pereche cu pereche, sau dacă e cazul, mini – grup, clarificându-se și interdicția fotografierii: este acolo fotograful oficial al firmei, care îi fotografiază pe fiecare pe rând. Capacitatea submarinului este de 44 de turiști, împărțiți egal pe ambele laturi, repartizați câte doi în dreptul unui hublou. Sub fiecare hublou este un mic ecran care, pentru început, primește imagini din exterior. Până la ieșirea din rada portului submarinul este tras de un remorcher. Imaginea este vizibilă pe acele mici ecrane. Apoi remorcherul se desprinde și începe imersarea. Pe ecrane se vede cum crește nivelul apei până ce și camera de luat vederi este imersată. În continuare, ecranul arată câteva date tehnice, dintre care se evidențiază adâncimea la care ne găsim și temperatura apei.

Deși de la magazin luasem un pliant cu imagini ale peștilor ce pot fi întâlniți, nu recunosc prea mulți. Iar la cei pe care îi recunosc (Sandsmelt, Bogue) nu le știu numele în română. Fac excepție dorada și scrumbia. Mai apare foarte des un sortiment, cu aripioara din coadă lungă și puternic despicată, care nu se găsește în pliant. Nu recunosc nici epava scufundată peste care trecem. I se face o prezentare, dar nu rețin decât că au avut nevoie de aprobare pentru a trece pe deasupra ei. Imersia durează circa o oră și se desfășoară, ca medie, la 20 – 25 m adâncime. Adâncimea maximă atinsă este de 30 m. Este interesant totuși că și la această adâncime lumina este suficientă pentru a vedea la câțiva metrii. Aici facem un scurt popas, și suntem rugați să-l salutăm pe Roberto. Nu înțeleg despre ce e vorba până când un scafandru trece prin fața fiecărui hublou și ne face cu mâna. Este foarte interesant cum este însoțit de o mulțime de pești. Se pare că peștii sunt hrăniți de oameni pentru a fi menținuți în zona traseului submarinului. Ieșirea din imersie este preluată din nou de camera de luat vederi, iar remorcherul ne trage înapoi la cheu.

Ne întoarcem la magazin, unde fiecare din noi primește o diplomă nominală care certifică expediția cu submarinul în Oceanul Atlantic. Tot aici putem cumpăra, dacă dorim, fotografia făcută la îmbarcare. Întoarcerea la hotel se desfășoară în sens invers plecării, hotelul nostru fiind la ultima oprire, tot după circa 1.5 ore de mers.

În ultima zi întreagă pe insulă ne propunem din nou un program încărcat, și ca atare, plecăm din hotel imediat după micul dejun.

La sensul giratoriu de la ieșirea din Playa Blanca, nu o luăm pe șoseaua principală, ci pe o șosea secundară care merge paralel cu prima pe o lungă distanță. Căutăm în zonă o stație de obținerea apei potabile prin desalinizarea apei oceanului. Găsim o clădire cu aspect industrial, cu o cisternă parcată în poartă, dar poarta este închisă și nu este nimeni în zonă să ne dea ceva lămuriri. Următoarea destinație este ”Las Salinas”, locul unde se obține sare prin evaporarea apei oceanului. Pe o suprafață imensă, în jurul unei lagune, sunt amenajate zeci de bazine, de diverse dimensiuni, în care se așteaptă evaporarea apei. Bazinele sunt în diverse stadii ale procesului, de la pline cu apă, la sarea deja îndepărtată. O ocolim pe două laturi și preferăm să o vedem îndeaproape de pe malul oceanului. Că așa împușcăm doi iepuri dintr-o lovitură. Aici găsim o altă plajă neagră, destul de stâncoasă, cu un panou mare, în mai multe limbi, care spunea ceva de gemul ”Nu este recomandat a se face baie în această zonă”. Nici nu aveam de gând. În salină remarc o movilă albă, despre care presupun a fi sare colectată din bazinele uscate. În final, mă întreb ce influență au avut ploile asupra evaporării apei. Presupun că nu foarte mare.

Ne continuăm drumul pe șoseaua de pe malul oceanului. După câțiva kilometrii ajungem la o parcare cu câteva autocare și mai multe autoturisme oprite. În consecință, este destul de multă lume. Locul se cheamă ”Los Hervideros”. Fără cunoștințe de limba spaniolă, când ajung acasă verific pe Google Translate, și aflu că înseamnă ”Izvoarele calde”. Nu am idee dacă sunt ceva izvoare prin zonă și ce temperatură au. Este posibil, dar eu nu le-am văzut. În schimb, am văzut altceva. O zonă de faleză la malul oceanului, foarte frământată, accidentată, variată, cu intrânduri pronunțate, mai largi sau foarte înguste, cu caverne în mal sau punți din stâncă peste oglinda apei. Niște poteci foarte bine amenajate, inclusiv cu parapete de protecție din a tot prezenta piatră neagră, te conduc în câteva locuri de unde poți vedea aceste accidente ale falezei. Dar nu stânca este actorul principal, ci apa oceanului.

Valuri înalte de câțiva metri vin succesiv să lovească faleza verticală, intră în golfurile și spațiile înguste, trec pe sub portalurile de piatră, se intersectează venind din două direcții diferite și creează o masă de lichid albă ca laptele precum și un vuiet de nedescris. Fotografiile nu pot descrie în totalitate ce se întâmplă acolo, și cred că mult mai explicativ poate fi filmulețul de la această adresă: youtu.be/BeCMbk-LN6Y

Menționez că este absolut necesar ca cei ce vor vizita această zonă să aibă la ei șervețele de șters ochelarii, sau ceva similar, dacă nu de șters ochelarii, cel puțin lentilele aparatelor foto sau ale camerelor video. Întreaga atmosferă este plină de picături fine de apă în suspensie, care vor reduce esențial calitatea imaginilor captate.

Câțiva kilometrii mai departe ajungem în zona localității El Golfo. Dar nu localitatea este cea care ne interesează. Deasupra ei, în partea stângă este o parcare, iar de aici, tot în stânga, ajungem la un nou „mirador” (nedeclarat) asupra coastei Oceanului Atlantic. Suntem de fapt pe marginea unui crater vulcanic semiscufundat, rămas cu numai jumătate din contur, pe fundul căruia, cu circa 20 m mai jos, la nivelul mării, este un alt unicat mondial, ”Lacul Verde”. Lac cu apă de mare (adică ocean), are o foarte mare concentrație a unei alge verzi, se zice unică în lume, care dă o culoare deosebită acesteia. Lacul, cu o lungime de circa 250 m și o lățime medie de circa 30 m, este despărțit de ocean de o limbă de nisip de vre-o 2 m înălțime și mai puțin de 100 m lățime. Presupun că la valuri mai mari lacul poate primi cantități suplimentare de apă. Nu am idee în ce măsură aceasta poate influența concentrația algelor și culoarea. Nisipul nu este chiar foarte fin, are și destule pietre mari, iar și acest loc nu este recomandat pentru a face baie. Pentru un geolog poate fi interesant și versantul craterului paralel cu lacul, care ilustrează în diferite culori, succesiuni ale mai multor erupții. Unele surse susțin că este posibil ca în zonă să se găsească pietre semi-prețioase din olivină, mineral vulcanic de culoare negru – verzuie.

Ultimul obiectiv al zilei este ”Muntele de Foc”, punctul central al Parcului Național Timanfaya. Pentru aceasta, din intersecția cu sens giratoriu de la nord – est de localitatea Yaiza se merge spre nord circa 6.50 km. Până acolo însă, la circa 4 km de intersecție, pe partea stângă este o parcare ce constituie punctul de plecare pentru o plimbare cu cămilele prin Parcul Național Timanfaya. După numărul mare de cămile ce așteaptă aici, pare a fi o afacere de succes. Câte doi turiști pe o cămilă, într-un sir de 6 – 8 cămile, având în frunte un conducător (proprietar?) pe jos, se pornește într-un circuit printre colinele parcului, pe lângă un anunț cu ”Accesul interzis în Parcului Național Timanfaya! ”. Noi, cei 5, nu suntem tentați de o asemenea experiență, și în consecință, câteva zeci de cămile se ridică și pornesc spre sud, probabil spre casă.

După cei 6.5 km se ia la stânga, și urmează imediat casa de bilete. De aici se mai poate merge cu mașina încă circa 2.5 km, până la o mare parcare. Excursia în interiorul parcului se face numai cu autocare speciale, cu ghid, care pleacă după un orar prestabilit. Ghidul face prezentarea traseului în spaniolă și engleză. Am senzația ce textul în engleză este ceva mai scurt. Excursia constă într-un circuit prin interiorul parcului, de circa 10 km lungime, care durează cam 40 de minute. Se merge destul de încet și se fac opriri pentru fotografii, fără a coborî din autocar, la toate punctele interesante de pe traseu. Impresia generală este că se merge printr-un teritoriu extraterestru. Drumul, nu pot să-i zic șosea, este asfaltat, de bună calitate, dar foarte îngust, la nivel de o bandă de circulație, iar șoferul are nevoie de multă îndemânare pentru a lua unele viraje. Traseul coboară și urcă pe diferențe de nivel de până la 200 m. Pe prima parte coboară circa 100 m străbătând practic o câmpie de lavă neagră întărită. Pe a doua parte, drumul urcă, și apoi coboară, strecurându-se printre o puzderie de cratere, mai mari, sau mai mici. Lângă cel mai mare crater de pe traseu, începe să plouă.

Zona cunoscută sub numele Parcul Național Timanfaya a apărut în urma unei uriașe erupții vulcanice care a durat 6 ani între 1730 și 1736. Erupția a distrus un număr important de localități, precum și suprafețe imense te teren agricol, dar nu s-a soldat cu victime omenești. Erupția a creat peste 100 de cratere în zona Muntelui de Foc al Parcului Național Timanfaya, precum și alte 32 de cratere pe suprafața întregii insule. Istoria a păstrat cronica erupției, aproape zi cu zi, evidențiind exploziile, direcțiile de scurgere a lavei, zonele acoperite de lavă sau bolovani, coloane de fum sau alte detalii. O ultimă erupție, de mai mică amploare a avut loc în 1824 în zona localității Tiagua. Suprafața afectată de uriașa erupție a fost declarată parc național în 1968.

După terminarea circuitului, în partea superioară a parcării, avem parte de câteva experimente. Pentru început, fiecare dintre noi primim, din partea ghidului din autocar, un pumn de pietricele luate de acesta de jos, dintr-un anume loc. Sunt calde. Apoi suntem grupați în jurul unei gropi de circa 2 m adâncime. Cu o furcă, ghidul ia un snop de vreascuri și le lipește de o bucată de rocă vulcanică de pe fundul acesteia. În mai puțin de un minut, vreascurile iau foc. Următorul experiment este repetat în două amplasamente, la câțiva metrii distanță. În niște conducte ce ies din pământ, capete de foraj zic eu de maxim 5 m adâncime, ghidul toarnă o găleată de apă. După circa o secundă, pe capătul de țeavă izbucnește un adevărat gheizer. În final suntem conduși lângă un ghizd de fântână de circa 1.5 m diametru, care este acoperit de un grătar de fier pe care se găsesc mai multe bucăți de carne. Aici se face barbecue la căldura vulcanului. Aflăm că la circa 3 km sub noi este o pungă de lavă, care cumva, își transmite căldura spre suprafață. În acest fel, la numai câțiva metri adâncime, pământul are 600 – 800 grade. Bineînțeles că lângă o asemenea bucătărie trebuie să fie și un restaurant. Acesta se numește ”El Diablo”, diavolul fiind și simbolul Parcului Național gândit de Cesar Manrique, care într-adevăr, are o prezență substanțială pe întreaga insulă Rememorez acum statuile întâlnite în câteva sensuri giratorii sau la intrarea în Jameos Del Agua, din, să-i zic metal traforat, cu imagini de animale sau pești. Noi, bineînțeles că alegem să mâncăm la ”El Diablo”. Eu mă opresc la niște frigărui de pește și creveți. Ce să zic, bune, dar parcă nu prea m-am săturat. Cred că cei care au ales o jumătate de pui au fost mai avantajați.

Ultima zi, mai precis jumătate de zi, este dedicată plecării. Predarea camerei, așteptarea autocarului, drumul la aeroport, noi fiind din nou prima stație, și formalitățile de îmbarcare, ne aduc la ora 14.00, ora de decolare. Trebuie însă să remarc că pe drumul spre aeroport, după 5 zile cu ploaie, culoarea neagră care mi-a atras atenția la sosire, tinde să se schimbe ușor în verde. Probabil că în câteva zile, întreaga insulă a înverzit semnificativ. Încă un motiv pentru a-mi exprima părerea de rău că plecăm.

---

VIZUALIZĂRI: 3563 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI