Rive Droite: Grands Boulevards, câteva mici muzee, Montmartre (IV)

TIPĂREȘTE

Continuare de aici

În această a treia zi, am plănuit o lungă plimbare prin partea de nord a Parisului, ţinta finală fiind cartierul Montmartre. Am pornit, aşadar, din Place de la République, pe Bulevardul Saint-Martin, care face parte din aşa-numitele Grands Boulevards (Marile Bulevarde), construite pe locul fostelor ziduri medievale ale Parisului, care au început să fie demolate în timpul lui Ludovic al XIV-lea. De fapt, les Grands Boulevards reprezintă, practic, un singur bulevard format din segmente cu denumiri diferite. Pe partea dreaptă, am văzut două arcuri de triumf situate pe locul a două din fostele porţi ale Parisului: Poarta Saint-Martin şi Poarta Saint-Denis. Arcurile de triumf au fost construite în perioada 1672-1674, pentru a celebra victoriile obţinute de Ludovic al XIV-lea în zona Rinului. Ambele sunt împodobite cu basorelefuri şi au pe frontispiciu înscris numele Regelui-Soare în forma sa latinească: Ludovico Magno.

Pe o străduţă laterală, am intrat într-o frumoasă clădire, care părea a fi o biserică, dar care era, în realitate, sediul grupului bancar BNP Paribas. Am mai trecut şi pe lângă alte clădiri superbe, dintre care voi aminti doar câteva. În una dintre ele se află Muzeul Grévin, un muzeu al figurilor de ceară, în care nu am intrat, pentru că nu era inclus în Paris Museum Pass, iar biletul era de 20 de euro de persoană. Mai încolo, am găsit sediul celui mai vechi jurnal francez care mai apare încă, "Le Figaro", înfiinţat tocmai în 1826. Am intrat în hol, unde exista o veche tiparniţă, pe care am pozat-o. Fetele au intrat şi în magazinul clebrei firme "Bulgari", al cărei nume e scris în stil antic roman, sub forma "BVLGARI".

Am mers apoi pe Bulevardul Haussmann, al cărui nume vine de la celebrul baron Haussmann, prefect al departamentului Sena în timpul lui Napoleon al III-lea, cel care a proiectat, în mare măsură, înfăţişarea modernă a Parisului, distrugând, din păcate, mare parte din oraşul medieval. Se spune chiar că, pentru construirea unui nou bulevard, a hotărât şi demolarea casei în care văzuse lumina zilei.

Am trecut prin spatele Operei Garnier, pe lângă vestitele Galerii Lafayette, apoi ne-am abătut la stânga pe Rue des Mathurins şi am ieşit în Square Louis-XVI, în care se află la Chapelle Expiatoire, (Capela Ispăşitoare). Aceasta poate fi vizitată doar în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, în intervalul orar 13-17. Capela a fost construită începând cu 1816, în stil neoclasic, de către Ludovic al XVIII-lea, pentru a comemora moartea fratelui său, Ludovic al XVI-lea, şi a cumnatei sale, Marie-Antoinette, ghilotinaţi în 1793, în timpul Revoluţiei. Trupurile lor au fost înmormântate iniţial în acest loc, în Cimitirul Madeleine, apoi, în 1815, rămăşiţele lor au fost mutate în necropola regală de la Saint-Denis.

După ce treci prin portalul de la intrare, dai de o curte plină de flori albe, în mijlocul căreia se află capela. Interiorul acesteia, de o simplitate plină de nobleţe, cu ziduri din marmură albă, este iluminat printr-un oculus aflat în cupolă. Se găsesc aici două grupuri statuare, înfăţişându-i pe Ludovic al XVI-lea şi Marie-Antoinette, portretele şi testamentele lor, în care cereau să nu fie răzbunaţi, deşi considerau că au murit nevinovaţi. În criptă, un altar din marmură neagră marchează locul în care au fost înhumaţi.

Am ieşit, apoi, în Bulevardul Malesherbes, al cărui nume vine de la un om politic francez din secolul al XVIII-lea, cel care, din proprie iniţiativă, a fost apărătorul lui Ludovic al XVI-lea, în timpul procesului regelui din 1793, ceea ce avea să-l coste şi pe el capul în anul următor. Am trecut prin Place Saint-Augustin, în care se află o biserică având acelaşi nume. Biserica a fost construită în timpul lui Napoleon al III-lea, într-un stil eclectic, cu influenţe romanice şi bizantine, dar nu am putut-o vizita, fiind închisă la orele amiezii. În faţa bisericii se află o statuie ecvestră a Ioanei d’Arc.

Pe partea stângă, am găsit Muzeul Cernuschi, în care intrarea este gratuită. Fondatorul acestui muzeu a fost Henri Cernuschi, un bancher, gazetar şi colecţionar de origine italiană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Muzeul deţine numeroase obiecte de artă asiatică, în special chineză şi japoneză, obiecte pe care Cernuschi le-a achiziţionat în timpul călătoriilor sale în Extremul Orient. Cel mai impozant exponat este o statuie japoneză din bronz, din secolul al XVIII-lea, înfăţişându-l pe Buddha, care tronează, în poziţia lotusului, în unul dintre holurile imobilului ce a aparţinut lui Cernuschi. Pe lângă aceasta, poţi vedea şi numeroase alte statuete din teracotă, lemn, bronz, datând din diferite epoci ale istoriei Chinei sau Japoniei.

Cam în spatele Muzeului Cernuschi, pe Rue de Monceau, am găsit un alt muzeu aflat tot într-o fostă locuinţă particulară, Muzeul Nissim de Camondo. Fondatorul acestuia a fost contele Moïse de Camondo, un bogat bancher şi colecţionar de artă, evreu născut la Istanbul şi stabilit în Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Muzeul se numeşte Nissim de Camondo în memoria fiului lui Moïse, tânăr aviator francez, mort într-o luptă aeriană în 1917, în timpul Primului Război Mondial. În incinta imobilului, construit la începutul secolului al XX-lea, se află numeroase obiecte de artă decorativă din secolul al XVIII-lea. Cele aproximativ 20 de camere ale clădirii, amenajate cu un gust deosebit, aşa cum arătau ele la începutul secolului trecut, adăpostesc numeroase tablouri, sculpturi, mobilier de lux, ceasuri, veselă, tapiserii, covoare, candelabre, fiind un adevărat colţ de paradis particular, demn de acea perioadă numită, pe bună dreptate, "la Belle Époque". În una din camere, foarte interesante erau portretele membrilor familiei, începând cu cele ale strămoşilor, cu bărbi şi fesuri sau turbane turceşti, şi încheind cu cel al lui Nissim, în uniformă de ofiţer francez de aviaţie. La ieşire, pe o plăcuţă de marmură, era menţionat că ultimii descendenţi ai familiei de Camondo şi-au găsit sfârşitul în lagărul de la Auschwitz.

Am ieşit apoi în Boulevard de Courcelles, făcând un scurt popas, pentru a ne trage sufletul, în Parcul Monceau. Aici mi-au atras atenţia o rotondă, o construcţie ce semăna cu un vechi templu roman, aflată pe malul unui lac, precum şi o frumoasă statuie a lui Guy de Maupassant. Deşi intenţionam să ne continuăm pe jos drumul spre Montmartre, am fost nevoiţi să renunţăm din cauza unei ploi puternice, fiind obligaţi să luăm metroul.

Montmartre a fost mult timp o comună învecinată Parisului, până în 1860, când a fost inclusă în oraş. Etimologic, înseamnă "Muntele martirului", întrucât, potrivit unei legende, Saint-Denis, primul episcop al Parisului, în secolul al III-lea, a fost decapitat aici, dar şi-a luat capul în mână şi a mai mers aşa tocmai până acolo unde este azi Bazilica Saint-Denis, adică la o distanţă de vreo 6 kilometri! Într-adevăr, asta da performanţă! În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, datorită spiritului său boem, Montmartre a devenit cartierul preferat al artiştilor. Astăzi, mare parte din populaţia zonei este originară din Africa.

Ajunşi acolo cu metroul, din cauza ploii, am cumpărat o umbrelă de la un negustor de ocazie şi ne-am îndreptat spre Bazilica Sacré-Coeur, situată pe colina cea mai înaltă din Montmartre. Se poate urca acolo cu un funicular, însă noi, care ne antrenasem în ziua precedentă la Turnul Eiffel, am urcat, fără să stăm mult pe gânduri, treptele care ne duceau la bazilică. Am observat în zonă mai mulţi negri care încercau într-un mod destul de agresiv să-şi vândă mărfurile sau să-şi facă diversele trucuri de făcut bani, printre care era cel cu o sfoară cu care înfăşurau degetele persoanelor credule.

Bazilica Sacré-Coeur, construită pe locul cel mai înalt din Paris, îşi înalţă maiestuos spre cer cupolele albe. Construirea ei a fost hotărâtă de către Adunarea Naţională în 1873, la scurt timp după înfrângerea suferită de către francezi în războiul cu Prusia din 1870-1871, când însuşi Parisul s-a aflat sub ocupaţia inamicului. Bazilica a fost construită cu banii donaţi de francezi prin subscripţie publică şi a fost inaugurată abia după Primul Război Mondial. Arhitecţii s-au inspirat din stilul bizantin şi din cel romanic. Planul bazilicii e în formă de cruce greacă, existând o cupolă centrală înaltă de 83 de metri, încadrată de patru cupole mai mici. Întreaga construcţie a fost realizată dintr-un tip de piatră care are marea calitate de a rămâne totdeauna albă. În faţa bazilicii se află statuile ecvestre din bronz a doi sfinţi francezi luptători: regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt şi eroina naţională Jeanne d’Arc. În interior se află un mozaic imens, înfăţişând adorarea Sfintei Inimi a lui Iisus de către Franţa şi Biserica catolică. Din păcate, Bazilica Sacré-Coeur e unul dintre puţinele obiective din Paris în care e interzis fotografiatul, existând, în acest scop, un personal de supraveghere foarte vigilent. În spatele bazilicii se află o clopotniţă în care, contra cost, se poate urca, dar noi nu am mai vizitat-o.

Am trecut, apoi, prin Place du Tertre, o piaţă fermecătoare, care îţi aminteşte de vremurile în care Montmartre era reşedinţa marilor pictori. Găseşti aici mici cafenele şi restaurante, magazine din care poţi cumpăra tablouri sau, cel puţin, mici suveniruri, probabil la preţurile cele mai convenabile din Paris. Ne-am continuat drumul pe străzile înguste cu parfum de Belle Époque, pavate cu piatră, prin care circulă şi un trenuleţ destinat turiştilor. Am trecut pe lângă frumoase clădiri cu aspect pitoresc, unele având zidurile acoperite cu iederă. În mica Piaţă Dalida, am văzut statuia-bust din bronz a celebrei cântăreţe, care a locuit în apropiere. Am urmat apoi întortocheata şi vestita stradă Lepic, construită în timpul lui Napoleon I şi care poartă numele unuia dintre generalii săi. Pe această stradă, am trecut pe lângă celebra Moulin de la Galette, o moară de vânt care a fost transformată în secolul al XIX-lea în cabaret, fiind redată în operele a numeroşi pictori, cum ar fi: Renoir, Van Gogh, Toulouse-Lautrec sau Picasso.

Coborând pe unele străduţe înguste, am ajuns în Pigalle, zona cea mai fierbinte a Parisului, care, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost frecventată atât de prostituate, cât şi de artişti celebri. Această zonă cu faimă proastă este de fapt un sector al Boulevard de Clichy cuprins între Place Pigalle şi Place Blanche. Locul este înţesat de cabarete, sex-shop-uri, de fete care îşi agaţă clienţii pe stradă. În Place Blanche se află arhicunoscutul cabaret Moulin Rouge, înfiinţat în 1889, ale cărui spectacole pot fi vizionate contra unor sume ce trec bine de suta de euro. Moulin Rouge este locul în care french-cancan-ul şi-a trăit anii de glorie, locul în care a pictat Henri de Toulouse-Lautrec şi au cântat, de-a lungul timpului, Maurice Chevalier, Edith Piaf, Yves Montand, Jean Gabin, Charles Aznavour şi atâţi alţii. În aceeaşi zonă mi-a atras atenţia un monument inaugurat chiar în 2011, care înfăţişează un măr uriaş din oţel, aşezat pe un soclu înconjurat de patru panouri de sticlă în diferite culori. Monumentul, numit "Al patrulea măr", este dedicat lui Charles Fourier, filosof francez de la începutul secolului al XIX-lea, considerat unul dintre părinţii socialismului utopic.

Întrucât era deja noaptea, am luat un metrou din staţia Pigalle şi am pus capăt lungii plimbări din acea zi.

Continuare: vezi impresii

---

VIZUALIZĂRI: 3291 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI