Hanul Anselmo - una calda, una rece...

TIPĂREȘTE

La intoarcerea de la Pojorata, pe ruta Pojorata - Gura Humorului - Targu Neamt - Piatra Neamt - Bacau, am socotit intelept sa facem popas la Oituz, intr-o locatie mai speciala, numita Hanul Anselmo.

Reclama de pe net arata mai mult decat imbietor, iar contructia e una inedita... are chiar si un turn si aduce, ce-i drept, cu un castel... atu infailibil pentru alegerea lui de catre fiica-mea, extrem de entuziasmata de perspectiva de a fi printesa... macar pentru o noapte.

Si cum aceasta perspectiva parea una extrem de interesanta, am facut rezervare inca din timpul sederii la Pojorata, la Hanul Anselmo, constructia initiala apartinand, zice-se, acum un secol, unui italian cu acest nume, pripasit prin partea locului...

Dupa un drum destul de obositor de peste 300 de km, dupa ce vizitasem Cetatea Neamtului si orasul Piatra Neamt, trecem de Bacau si ne gandim sa ii anuntam pe cei de la Hanul Anselmo ca sosim si sa aflam totodata si localizarea exacta a acestuia.

Sunam si aflam a trebuie sa ajungem in centru, la o biserica... mergem si mergem prin Oituz si degeaba... biserica indicata nu apare defel. Se termina Oituzul... GPS-ul e mai nefolositor decat cea mai modesta busola si, peste toate, se lasa inserarea.

Accentul interlocutorului nu ma ajuta deloc... m-ar ajuta, evident, mult mai mult, daca as sti maghiara... dar noi, in Oltenia, nu prea vorbim intre noi ungureste, asa ca simt ca ma apuca disperarea... Ca sa fiu cinstita, disperarea e una colectiva... sotul face pe calmul dar ma intreaba la fiecare curba... ”Nu-i aici? Dar unde e? ” iar fiica-mea e decisa sa neutralizeze, prin orice mijloace bietul GPS... deocamdata recurgand doar la cateva ghionturi...

La un moment dat, interlocutorul de la captul celalalt al firului are inspiratia sa ma intrebe ce vad in jur ,,ii raspund si se lamureste instantaneu. Sunteti in Oituzul de Bacau... imi zice sobru... La naiba, imi vine sa ii raspund... si eu care credeam ca sunt in Oituzul de Las Vegas...

Nu mai apuc sa fiu ironica. , caci omul completeaza ,,Trebuie sa ajungeti in Oituzul de Covasna. E la vreo 30 km de celalalt”.

Regretand dezinteresul pentru geografia patriei manifestat in timpul gimnaziului, imi asum vina... si imi fac mea cupla... Din fericire, GPS-ul renaste si, culmea, identifica si un Oituz de Covasna... undeva... la 3o de km de Oituzul cunoscut mie.

Dupa vreo jumatate de ora de curbe, fiica-mea, copilotul de serviciu, ne spune ca am ajuns... in dreapta scrie Hanul Anselmo. Nu m-as fi bucurat mai mult nici daca scria Chomolugma -8848m... asta in ipoteza ca o armata de serpasi m-ar putea cara vreodata pana acolo.

Revenind, hanul e format din mai multe corpuri de cladire... unul central, cel cu turnul, unde se afla receptia, restaurantul, precum si cateva camere...

Noi o sa stam insa nu in „castel”, ci intr-un corp lateral, ce seamana mai degraba cu o casa traditionala taraneasca... asa ca printesa mea s-a vazut nevoit sa isi amane visul cu castelul si sa se multumeasca cu o odaie rustica...

Debarcam bagajele... ne primim camera in schimbul modestei sume de 120 de Ron fara mic dejun. Camera imi produce un oarecare soc, pe care il maschez insa de dragul armoniei in familie...

Ma izbeste senzatia ca aceasta camera nu a fost inca terminata... sunt zone din pereti care sunt complet netencuite... evident, din dorinta decoratorului de a sublinia vechimea zidurilor... dar zau ca arata nefinisat... In plus, in cateva locuri, tencuiala e crapata zdravan... nu cred ca asa era modelul...

Ma gandesc ca nu sunt deloc modernista... ar fi timpul sa ma schimb, imi zic... ar fi timpul sa vad si dincolo de aparente...

Camera are forma de „L”, e destul de marisoara, pe latura mica sunt lipite de pereti doua paturi. un al treilea e plasat pe latura mare, ... Mobilierul e rustic... nu nici prea-prea nici foarte-foarte, . perdelele de in, sunt, in schimb, foarte frumoase. Dusumeaua de lemn isi are farmecul ei... Baia e mare, prosoapele sunt curate...

Ne pregatim de masa, dar pana atunci ne gandim sa facem o plimbare...

Vizitam curtea hanului... cea din spate, insotiti de unul dintre angajati care se ofera sa ne fie ghid. Zona e realmente una frumoasa, ... in vecinatate curge un parau, iar dincolo de el se afla padurea. Au in doua constructii de lemn ce adapostesc un cal si un ponei, iar intr-o cusca mare se afla doi caini Saint-Bernard superbi.

Sunt cateva mii de metri patrati de verdeata... e chiar si o piscina... goala insa... nu cred ca era functionala.

Mergem sa mancam in restaurantul pensiunii... mancarea are specific unguresc... preturile si calitatea sunt Ok...

Iar apetitul nostru e pe masura... e drept ca ambientul e unul foarte placut... muzica in surdina, trofee de vanatoare si harti vechi ale Ungariei pe pereti.

Masa e frumos aranjata, mancarea la fel, si micul tuci in care e adus gulasul ma da gata. Personalul e stilat si serviabil... chiar isi dau silinta sa ne simtim bine... incheiem seara cu un pahar de vin. autohton.

... Am adormit tarziu, oarecum in dunga, atenta sa nu ating peretele, dar intre a cadea din pat si a imbratisa peretii lui Anselmo, instinctiv, in somn, aleg a doua varianta... Nu ma mir ca toata noaptea am avut senzatia ca mi-e frig... Anselmo a uitat sa incalzeasca cumva peretele de caramida... dar iar nu sunt modernista...

... Dimineata, incerc sa fac dus... apa curge intr-un fir subtire si e departe de a fi calda... ma astept sa se incalzeasca... asteptare zadarnica... Ma multumesc cu ce am si ma grabesc sa termin, amenintata de scaderea continua a debitului apei.

Inteleapta miscare... cand sotul meu intra in baie apa se opreste complet. Nu mai e nici macar apa rece... pentru toaleta. Astepam un minut... cinci... zece... nimic. Sotul meu se decide sa se duca la receptie si sa afle despre ce e vorba. Se intoarce dezamagit... receptionerul din tura de noapte a uitat sa dea drumul la apa in complex... acum s-a remediat problema dar va mai dura ceva timp pana se umple instalatia... cel putin o jumatate de ora... poate mai mult...

Explicatia nu prea sta in picioare din moment ce in cladirea principala este apa... tocmai s-au declarat surprinsi cand au aflat ca la noi nu curge...

Cam aici se termina ideea mea de modernism... nu pot sa fiu intr-atat de intelegatoare incat sa nu imi doresc sa sa am apa de spalat... Preferam sa nu despicam firul in patru, folosim apa plata pe post de apa menajera si plecam fara sa ne mai uitam inapoi, in ciuda invitatiei lor de a lua micul dejun acolo... contra cost, desigur.

Concluzionand, 120Ron pentru o asfel de aventura... secetoasa a fost cam mult. Dar, in fond, nici castelanii nu aveau apa curenta, nu-i asa?

---

VIZUALIZĂRI: 4486 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI