Prin Tenerife între două lumi

TIPĂREȘTE

Voi începe povestea acestui sejur prin a vă spune că am luat la cutreierat Insula Tenerife în sensul acelor de ceasornic şi ne-am stabilit două baze de cazare – Garachico în NV şi San Cristobal de La Laguna în NE -, pentru stilul nostru de călătorie şi petrecere a vacanţei partea de nord prezentând interes datorită oportunităţilor de drumeţie oferite.

Şi, cu toate acestea, am început tot cu o plajă…

Playa El Medano a fost primul loc în care am călcat, o plimbare pe nisip şi prin apă într-o dimineaţă însorită de sfârşit de noiembrie.

Deja de aici am luat contact cu ceea ce înseamnă infrastructură pentru drumeţi, adică poteci sau cărări perfect vizibile şi marcaje bine conturate chiar şi pe pietroaiele mai mari înfipte prin nisipul fin.

În pas de relaxare urcăm puţin, trecem pe lângă El Bunker Montana Bocinegro, obiectiv strategic ridicat de germani în cel de-al doilea război mondial pentru controlarea rutelor maritime dintre America şi Europa, apoi ajungem la Mirador Montana Roja de unde avem sub noi, în faţă, Atlanticul nemărginit şi liniştit (astăzi) şi, în spate, Aeropuerto Reina Sofia, un furnicar de avioane ce vin şi pleacă ordonat la intervale scurte de timp.

Cum acest moment de răsfăţ atât pentru picioarele ce iau contact cu apa cât şi pentru feţele mângâiate de soare nu era trecut în agenda zilei meticulos întocmită, lăsăm deoparte întregul plan şi ne mai interesează doar să ajungem la cazare până la ora 19, rugaţi fiind de proprietar să ne cunoaştem şi predea camera înainte să plece pentru a-şi lua soţia de la aeroport.

Astfel că tăiem de pe listă Barranco del Inferno, întrucât nu ne încadrăm în timp pentru această drumeţie în lungime de 6,5 km, timp de parcurs 3 ore şi pentru care se impune rezervare în prealabil întrucât se permite accesul doar a 300 persoane zilnic şi 20 persoane la fiecare jumătate de oră. Pentru a admira creaţia pusă la dispoziţie de natură se plăteşte bilet de 11 euro. Şi se zice că e splendidă…

La schimb, am ţinut cont de dorinţa soţiei manifestată în propunerea de a vizita o staţiune a insulei şi am coborât de pe autostrada TF-1 în Playa de las Americas.

Ce de maşini în staţiune! Dar ce de lume pe faleză!! Abia aici conştientizez spusele gazdei de azi noapte, conform cărora ne aflăm în plin sezon turistic în Insulele Canare.

Primul cuvânt ce îmi vine în minte pentru a defini imaginea ce o am în faţa ochilor este “buluc” . Se circulă pe faleză fără pretenţii de respectare a sensului de mers, terasele se apropie de gradul maxim de ocupare, în apă se bălăcesc sau înoată tineri şi, preponderant, vârstnici sau se lasă în voia vântului surferii.

Sunt surprins cât de frumos şi cald poate fi la malul apei într-o zi cu cer înnorat plumburiu care nu afectează deloc buna dispoziţie a celor veniţi pe aceste meleaguri. De pe altele în care cerul plumburiu e asociat cu frigul şi ploaia sau chiar lapoviţa. Brrr!!...

Urmând cu privirea configuraţia reliefului, poţi ajunge să zăreşti hăt-departe către Costa Adeje pe malul oceanului sau spre primele culmi muntoase mai spre dreapta.

Noi o ţinem aproape de apă în continuare până ajungem deasupra de Puerto de Santiago, în locaţia din care ai o bună vizibilitate către Acantilados de Los Gigantes, un obiectiv turistic menţionat de mai toate ghidurile.

Sincer, am fost mai impresionat de ce apartamente au putut construi dezvoltatorii imobiliari pe un petec de pământ ce se prelinge de pe munte spre mare decât de pereţii abrupţi de stâncă cumva dantelaţi ce se iau la trântă cu valurile.    

De aici ne începem urcuşul pe un drum ca de poveste, cu pante înclinate şi curbe strânse, cu privelişti superbe ce îl fericesc pe cel aflat pe scaunul din dreapta şi îl determină pe cel de la volan să caute chiar şi cel mai strâmt loc de parcare pentru a se strecura şi elibera temporar de misiunea sa, alăturându-se bucuriei companionului.

Nu pot defini ce mă încântă mai tare, frumuseţea peisajului sau aerul de tihnă respirat la tot pasul. Dar, în mod evident, plăcerea creşte în momentul în care ajunşi la Mirador de Cherfe, undeva jos, se zăreşte satul Masca. Un cătun aflat parcă pe fundul unei oale cu pereţi imenşi şi verzi, câteva case albe cocoţate pe nişte coame de deal ce fac deliciul oricărui amator de fotografii.

Respectând gradul accentuat de satisfacţie menţionat ceva mai sus, e valabilă şi viceversa şi umplerea de nervi şi regrete că nu găsesc absolut niciun loc de parcare în care să oprim pentru a intra în sat. Şoseaua e oricum foarte îngustă şi nu îţi poţi lăsa autoturismul dacă nu e cel puţin jumătate în afara carosabilului întrucât stânjeneşte evident traficul.

Scrâşnind din roţi şi din dinţi, trec de sat şi opresc undeva deasupra, la o distanţă de vreun kilometru şi jumătate. Mă mai îmbunează faptul că ai în faţă imaginea aproape întregului sat terasat meticulos, după principii clare şi stricte de eficienţă.

Deşi pare, poate, haotic puzzle-ul privit de la înălţime, localnicii au ştiut cum să plaseze strategic casele, livezile şi drumurile pentru a profita la maxim de un loc atât de abrupt. Astfel, casele sunt grupate pe crestele dealurilor spre a lăsa cele mai bune parcele pentru cultivare. Chiar şi aşa, terasarea lor a necesitat ridicarea a sute de ziduri de piatră iar până la construirea drumului în anii 1970 schimburile cu lumea din afară se făcea pe poteci ancorate în pereţii muntoşi sau prin albia râului ce cobora până la un mic debarcader pe malul oceanului, pe plajă.

Legendele spun că plaja Masca era un refugiu perfect pentru ca pirații să surprindă și să preia navele sosite din America iar istoria că satul a reprezentat unul dintre ultimele refugii ale populaţiei băştinaşe Guanche în faţa atacurilor conchistadorilor spanioli în anul 1496.

Cei care au umblat înaintea mea pe aici opinau că drumul de la Masca spre Buenavista del Norte ai face bine să nu-l ratezi. Iar eu le-am ascultat sfatul şi le împărtăşesc convingerea.

Din Masca mai urci până la Mirador de La Cruz de Hilda şi te afli în Parque Rural Teno. Faptul că am ajuns în acest punct înalt la apus ne-a oferit şansa de a admira ceva mirific: în spatele cactuşilor cu fructe date deja în pârg, aveam o vale verde sub noi, străjuită de două şiruri muntoase iar în fundal Atlanticul pe ale cărei ape se lungea un soare leneş scăpat pe moment din strânsoarea norilor. Ce apusuri frumoase poţi avea şi la munte!

Plini de încântare ne urcăm în maşină şi începem coborârea spre Buenavista del Norte. Până la care, odată scăpate de înghesuiala muntelui, satele se întind pe Valea El Palmar. O vale extrem de verde şi mănoasă scăldată de alizeele ce sosesc dinspre nord-est, traversează sute de kilometrii pe deasupra Oceanului Atlantic, adună umezeală iar când ajung pe insulă sunt împinse în sus pe versanţii munţilor, se răcesc şi îşi revarsă încărcătura în stropi mici de apă.

Fără alizee nu am avea acest peisaj al Insulelor Canare întrucât ele creează diferenţa între zonele umede şi cele uscate, între vegetaţia luxuriantă scăldată de nori şi locurile aride în care ajung rar. Iar creasta muntoasă din vârful căreia noi tocmai coborâm e considerată o barieră între aceste două lumi, obstacol pe care norii îl trec foarte rar.

În Valea El Palmar este perfect vizibilă frontiera dintre lumi, o vegetaţie săracă pe versanţii dinspre sud-est şi una verde pe cei dinspre nord-est.

În săptămâna sejurului în Tenerife aveam să petrecem mai mult timp în zona verde, însă ziua următoare avea să îmi expună foarte grăitor diferenţele dintre cele două lumi, vizibile pe o suprafaţă nu prea mare.

Parcul Natural Teno este cel în care ai ocazia să treci dintr-o lume într-alta fără viză ci doar mânat de bucuria mişcării şi dorinţa descoperirii unor teritorii noi.       

---

VIZUALIZĂRI: 1614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI