„Vechituri” din Larnaca

TIPĂREȘTE

După ce am trecut în revistă locurile de plajă și promenada din Larnaca vezi impresii, e cazul - zic - să ne ocupăm și de lucruri mai „serioase” , adică de acele obiective istorice care fac din oraș o destinație interesantă chiar și în scurtul extrasezon când temperaturile mării și aerului îi împiedică pe vizitatori să se delecteze cu băi de soare și mare.

În reviewul anterior aminteam că Larnaca se laudă cu 4.000 de ani de locuire neîntreruptă, deși deloc lipsită de cataclisme naturale și de conflicte umane. Și mai spuneam că puține mărturii ale trecutului său tumultuos au supraviețuit.

Dintre acestea, probabil cea mai însemnată este, pentru creștini cel puțin, Biserica Sfântului Lazăr.

Cu riscul de a vă plictisi, încep prezentarea acestui locaș religios cu câteva date despre viața, sau mai corect spus, a doua viață a sfântului, despre care mărturisesc că până la sejurul din Larnaca nu cunoșteam decât varianta catolică. Din documentare am aflat însă amănunte interesante, pe care vreau să vi le împărtășesc.

Episodul readucerii la viață a lui Lazăr, simbol al învierii universale în creștinism, este redat în Evanghelia după Ioan, capitolul 11. Lazăr trăia în satul Betania de pe Muntele Măslinilor de lângă Ierusalim și era fratele sfintelor minorosițe Maria și Marta, aceasta din urmă fiind „aceea care L-a uns cu mir pe Domnul și I-a șters picioarele cu părul capului ei” .

Aflând Iisus că Lazăr se îmbolnăvise, a decis, împotriva sfaturilor ucenicilor, să rămână în sat încă două zile și „venind, l-a găsit pus de patru zile în mormânt” , într-o peșteră peste care era așezată o piatră. A asigurat-o pe Marta că Lazăr va învia: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.” După ce piatra a fost înlăturată, Iisus a înălțat mulțumiri lui Dumnezeu și „a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Și a ieșit mortul...”

Ce s-a întâmplat apoi? Aflăm tot din Noul Testament că arhiereii și fariseii i-au pus gând rău lui Iisus și că mânia lor s-a revărsat și asupra lui Lazăr: „Şi s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus.” Așa încât Lazăr s-a văzut nevoit să părăsească Iudeea.

În tradiția ortodoxă, el s-a refugiat în Cipru, unde a fost uns de apostolii Pavel și Barnabas episcop al Kitionului (numele antic al Larnacăi). De aceea toate scaunele episcopale din Larnaca poartă icoana lui Lazăr în loc de cea a lui Hristos.

Lazăr ar fi trăit pe insulă timp de treizeci de ani, fiind înmormântat aici pentru a doua oară. (Primul său mormânt, cel din Betania, este de secole loc de pelerinaj creștin).

Pierdut din cauza raidurilor arabe din secolul al VII-lea, mormântul din Kition, purtând inscripția „Lazăr mort patru zile prietenul lui Hristos” , a fost descoperit în anul 890, relicvele fiind transferate 8 ani mai târziu la Constantinopol din ordinul împăratului bizantin Leon VI. Ca mângâiere pentru creștinii ciprioți, acesta a ridicat în orașul lor, pe locul unde fusese găsit mormântul, biserica închinată lui Lazăr, căreia i-a dăruit capul și o parte din moaștele sfântului.

O altă tradiție ortodoxă îl asociază pe Lazăr cu descoperirea Muntelui Athos. În anul 52, Maica Domnului, împreună cu apostolul Ioan, pleacă să-l viziteze pe Lazăr în Cipru, dar o furtună puternică le aruncă vasul pe țărmurile Efesului și mai apoi ale Athosului, unde Maria i-e cerut fiului ei să facă din acest loc o grădină dedicată rugăciunii, din care să fie dusă lupta dreaptă a credinței.

În 1972, sub altarul bisericii din Larnaca a fost găsit un sarcofag din marmură cu relicve umane identificate ca aparținând Sfântului Lazăr. Cu opt zile înaintea Paștelui, în ajunul Duminicii Floriilor (de sâmbăta lui Lazăr), el este prăznuit într-o procesiune pe străzile orașului, în timp ce aducerea moaștelor sale la Constantinopol este sărbătorită pe 17 octombrie.

În tradiția occidentală catolică, corabia în care se aflau Lazăr alături de Maria Magdalena, Maria Iacobeea, Maria Salomeea și servitoarea lor țigancă Sara a eșuat în Provence, Franța, pe țărmul satului numit ulterior Saintes-Maries-de-la-Mer, unde biserica Notre-Dame din secolul al XII-lea le-ar adăposti osemintele. Am vizitat și eu biserica în urmă cu mulți ani vezi impresii.

Din acest sat, ei s-ar fi despărțit iar Lazăr ar fi mers să predice în Marsilia, devenind primul episcop al orașului. Ar fi sfârșit decapitat din ordinul împăratului roman Domițian iar trupul i-ar fi fost mutat ulterior la Autun, în centrul Franței, fiind înmormântat în catedrala orașului.

Mult mai probabil însă, moaștele sfântului au fost prădate în timpul celei de-a Patra Cruciade, la începutul secolului al XIII-lea, fiind aduse în Marsilia și mai apoi pierdute.

În perioadele de stăpânire francă și venețiană (secolele XIII-XVI), locașul a funcționat ca biserică catolică și pe latura sudică a fost adăugată o galerie cu arcade. Cele trei domuri și turnul clopotniță au fost distruse în primii ani ai ocupației otomane, când biserica a fost transformată în moschee, dar în 1589 turcii au vândut-o înapoi ortodocșilor, probabil din cauza cimitirului adiacent. În următorii două sute de ani, biserica a fost folosită atât de ortodocși, cât și de catolici, iar în 1857 autoritățile otomane au permis din nou bisericilor să aibă clopotnițe, turnul fiind refăcut.

Biserica este considerată cel mai reprezentativ exemplu de arhitectură bizantină din Cipru. Se află în centrul orașului, într-un frumos scuar înconjurat de mici magazine și terase - Plateia Agiou Lazarou -, la mai puțin de 200 m de mare. Intrarea este liberă, programul fiind următorul: 1 martie-31 octombrie: de luni până sâmbătă între orele 08:00-18:30, iar duminica între 6:30-12:30 și 15:30-18:30; 1 noiembrie-28/29 februarie: de luni până sâmbătă între orele 08:00-12:30 și 14:30-17:30, iar duminica între 06:30-12:30 și 15:30-17:30.

Clădirea din piatră, elegantă, bine echilibrată și impunătoare, de 31,5 m înălțime și 14,5 m lățime, cu ziduri groase de un metru, are pridvor deschis, cu trepte care coboară în interior, iar portalul păstrează inscripții în limbile greacă, latină și greacă. Interiorul cuprinde o navă centrală, două abside și trei domuri și acoperișul înalt e susținut de coloane duble cu capiteluri bizantine.

De o frumusețe aparte este amvonul în stil rococo și mai ales iconostasul baroc, realizat între 1773-1782 de un meșter din Nicosia și aurit câțiva ani mai târziu. Șase din icoanele originale au fost păstrate, celelalte datând de la începutul secolului al XIX-lea. Icoanele de pe pereți și mobilierul frumos sculptat sunt din veacul al XVII-lea.

În criptă este depus sarcofagul cu moaștele Sfântului Lazăr alături de o icoană înfățișând scena învierii sale. În clădirea alăturată a fost amenajat un muzeu de artă bizantină.

La mică distanță de biserică, în capătul sudic al promenadei Finikoudes, se înalță castelul sau fortul medieval. Este deschis între 16 aprilie-15 septembrie de luni până vineri între orele 8-19.30 iar în restul anului între 8-17.30. Sâmbăta și duminica poate fi vizitat de la 9 la 17. Taxa de intrare este de 2,50 euro, dar nouă - nu știu de ce - nu ne-a fost percepută.

Originea acestui complex de clădiri este și acum subiect de dispută. Unii specialiști susțin că ar fi fost ridicat în secolul al XIV-lea de Lusignan, familia stăpânitoare a insulei, cu scopul apărării portului, însă nu s-au păstrat documente care atestă existența sa din acea perioadă. Alți experți au avansat teoria că otomanii ar fi înălțat fortul în jurul anului 1625.

Forma actuală, rezultat al mai multor restaurări, este însă cu siguranță cea din timpul ocupației turce, când fortul a servit drept garnizoană de infanterie. Britanicii l-au transformat în închisoare iar una din încăperile de la parter a devenit cameră de execuție, spânzurătoarea fiind folosită până în 1948.

Pe latura nordică sunt clădiri cu etaj ridicate de otomani, în timp ce aripile de sud și est sunt mai vechi. Între ele se întinde o curte plină de iarbă și pomi în care au fost aduse tunuri și ghiulele, dar și pietre cu inscripții islamice. Câteva reproduceri după picturi din secolul al XIX-lea recreează atmosfera din ultimii ani ai stăpânirii otomane.

În trei săli de la etajul clădirii principale funcționează un mic muzeu medieval ce etalează artefacte din perioadele paleocreștină, bizantină și post-bizantină, în timp ce la parter am admirat câteva lucrări de artă contemporană. De pe metereze se deschid panorame frumoase ale țărmului Larnacăi.

Vizavi de castel și perfect vizibilă din incinta sa, se află Moscheea Djami Bekir sau Marea Moschee din Larnaca, administrată de o societate islamică internațională sponsorizată de Libia. Alte amănunte nu cunosc despre această organizație.

Locașul datează din secolul al XVI-lea, fiind probabil cea mai veche moschee din Larnaca, apărută ca urmare a convertirii bisericii catolice închinată Sfintei Ecaterina, ridicată în veacurile XIII-XIV. Într-un document din 1747, Bekir Pasha, cel din a cărui poruncă a fost construit și apeductul orașului (kamares), cere ca o fântână să fie amplasată lângă moschee iar apa să fie adusă din apeduct.

Fântâna există și astăzi, după cum moscheea funcționează și în prezent, îndeplinind necesitățile religioase ale musulmanilor. Clădirea în sine nu este mare, dar atrag atenția coloanele și arcele grațioase, precum și minaretul înalt de câțiva zeci de metri. Din păcate, la ora la care am ajuns noi locașul era închis pentru rugăciune, însă am citit că interiorul este simplu și lipsit de decorațiuni.

Dacă tot am pomenit de musulmani, cea mai interesantă zonă din Larnaca este probabil vechiul cartier turcesc - Skala, întins în capătul sudic al orașului, de-a lungul bulevardului Piyale Pasha și pe câteva străzi din spate, între plajele Finikoudes și McKenzie.

Decăzută după părăsirea de către turci, alungați în urma invaziei din 1974, Skala își păstrează într-o oarecare măsură caracterul tradițional. Trecerea de la hotelurile înalte și moderne ce mărginesc plaja Finikoudes la casele scunde zugrăvite în alb, cu rame de ferestre și uși meticulos sculptate, vopsite în albastru sau în alte nuanțe la fel de vii, este bruscă și izbitoare. Skala arată ca un sat, deși se află în centrul unui oraș destul de mare.

Multe clădiri au rămas abandonate sau sunt atât de degradate, încât reparațiile par un demers imposibil, cu toate că la o parte din cele aflate în apropierea falezei am văzut că se efectuau lucrări de consolidare. În altele însă au fost amenajate mici ateliere meșteșugărești foarte simpatice, magazine cu produse locale sau baruri și restaurante pescărești. Artiști ceramiști s-a mutat în ultimii ani în zonă, contribuind la revitalizarea sa.

Noi n-am ajuns în Skala decât pe lumină, dar am citit că mulți turiști aleg să-și petreacă serile aici. Și nu e de mirare: un aer boem învăluie acest cartier, prin care este o plăcere să te plimbi în ritm domol, lăsându-te pătruns de atmosfera pitorească, ușor desuetă, desprinsă parcă dintr-un film din anii ’70 care nu a mai apucat să fie turnat, și atât de diferită de cea a construcțiilor noi aflate la doar o aruncătură de băț.

Larnaca este un oraș plin de surprize!

Și pentru a vă convinge, vă invit să urmăriți filmulețul atașat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1141 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI