Iarna în zona județul Harghita

TIPĂREȘTE

Îmi era dor să mă plimb prin zăpadă. Prin zăpada care scârțâie când o calci. Așa că am planificat o ieșire acolo unde șansele de a ni se îndeplini această dorință erau destul de mari, adică în județul Harghita, locul în care se află și polul frigului din țara noastră.

Premizele dinaintea week-end-ului se arătau a fi bune, cu nea și temperaturi matinale sub -15 grade, așa că așteptăm nerăbdători cea de-a șasea zi a celei de-a treia săptămâni (na, ce socoteală!) a acestui an pentru a pleca spre Șicasău, unitatea administrativ teritorială în care ne vom stabili baza.

Până acolo facem o primă haltă în Odorheiu Secuiesc, căruia îi luăm la pas zona centrală, cu opriri la magazinul celui mai cunoscut brand local – Serroussi – și la cofetăria Alexandra, nelipsită din țintarul vizitelor sau trecerilor noastre pe aici. Oferta de patiserie îți lasă gura apă iar alegerea devine extrem de complicată, convins fiind că orice ai alege nu ești sigur că opțiunea ar fi cea mai bună.

Ne îndreptăm spre Zetea, locul pe limba mai tuturor când aleg să vină în zonă. Chiar dacă nu prea mulți vor locui în această comună, însă lacul cu același nume și împrejurimile au devenit un fel de punct central al călătoriilor în această parte a țării.

Deja suntem mai veseli, mai optimiști, stratul de zăpadă se ridică tot mai gros pe măsură ce înaintăm pe drumul spre Gheorgheni. Pe care nu-l parcurgem în totalitate, nici măcar pe jumătate astăzi, deoarece cotim la dreapta acolo unde apare săgeata spre Vidra Park.

Mutăm calabalâcul din mașină în cabană și nu mai pierdem timpul, urechea mea dreaptă e nerăbdătoare să perceapă variațiile scârțâitului zăpezii sub călcătura bocancilor.

Se iscă o mică nemulțumire văzând poziționarea unității de cazare și anume că nu prea avem pe unde ne plimba în spațiu deschis, de vreme ce avem doar munte, șosea, râu și iar munte cu pădure.

Așadar facem dreapta odată ieșiți pe poarta pensiunii și ne afundăm în pădurea de brazi pe urmele altor persoane și urme de mașini. Cele din urmă cotesc spre căsuțe sau vile situate mai sus și rămânem doar cu urmele de bocanci.

Care, treptat, se împuținează și ele. Având-o pe Adriana cap al șirului indian alcătuit doar din noi doi, înaintăm încă vreo câteva sute de metri prin zăpada imaculată și afânată, apoi facem stânga-mprejur și revenim la bază.

E prea devreme să ne retragem în cameră doar după atâția pași. Plus că aerul de afară e tare, rece însă foarte plăcut pentru mișcare.

Coborâm pe marginea șoselei până găsim un loc peste care trece șanțul și urcăm destul de pieptiș prin pădure. Suntem întâii călcători prin pădure de când a nins, iar neaua se ridică aproape de genunchi.

În fața noastră se deschide un drum, folosit probabil pentru a trage lemnele în jos din codru, și ne opintim destul de bine să îi răzbim înclinația. Iar odată porniți la deal nu ne mai oprește decât zgomotul faunei. Un chelăit ce se aude din direcția unei văi ridică la parametrii înalți conștientizarea faptului că nu suntem singuri pe acolo. Și, poate, nici prea siguri...

Așa că, avem pașii în spatele nostru, hai să facem cale întoarsă folosindu-ne de ei.

Pentru ziua următoare aveam speranțe mai mari în a găsi spațiu larg de plimbăreală. Asta pentru că planificasem să ne drumețim prin jurul satului Izvoare (Ivo cum îi spun localnicii), acolo de unde păstrasem amintiri foarte frumoase în urma celor două sau trei vizite de dinainte de 1989. Când într-o iarnă, noaptea a nins de a acoperit o Skoda 120 L (acum la muzeu), de vă vine sau nu să credeți.

Așteptările ne-au fost răsplătite și am avut parte de o zi minunată. Era loc să fie și superbă dacă am fi ajuns acolo mai devreme cu o jumătate de oră și am fi prins ghidul cu cei interesați să pătrundă în rezervația cu animale sălbatice.

Am parcat mașina chiar în curtea pensiunii de unde se pleacă, Honor Villa, iar gura mea nu s-a putut abține să nu îi reproșeze patronului – și, totodată, cel răspunzător de rezervație – faptul că numărul de telefon afișat pe site nu funcționează. Trimisesem și aseară și azi dimineață mesaje fără a fi primite, plus că sunasem de dimineață și nici măcar nu se forma numărul. Așa că dacă doriți să vă înscrieți la o tură prin rezervație, faceți bine și programați-vă direct la vila mai sus pomenită.

Nu ne-am supărat noi prea tare pentru asta, deși ne-am fi dorit să vedem fiare ale pădurii și să ascultăm explicațiile ghidului.

Dar o luăm pe ulițele satului fără niciun ghid local. După un minut, câinii fac larmă, sar din curți pe drum și se ceartă pe limba lor cu caii și turiștii trași în sanie, ofertă locală menită a le mai aduce un venit sezonier locuitorilor satului.

E veselie, sticla cu palincă vedem cum trece din mână în mână printre ocupanții atelajului, fețe îmbujorate de licoare și frig ne dau binețe în limba maghiară. Sper că în acest sens ni se adresează...

Săniile circulă în sus și în jos iar noi nu le ținem calea și o luăm peste câmpuri întru descoperirea unor priveliști minunate ce nu întârzie să apară spre bucuria noastră.

E atât de frumos să lași privirea să patineze pe zăpada neatinsă! Să se lovească de un copac înghețat sau de o casă pe al cărei coș iese un fum alb profilat puțin încâlcit pe cerul de un albastru rece ca temperatura din termometru.

Pe uliță nu trec doar sănii, ci și câteva mașini care, în mod sigur, se îndreaptă spre o petrecere din moment ce ocupantul din dreapta uneia ține în brațe un imens tort. Până la urmă aveam să aflăm și locația distracției, însă am plecat la plimbare fără cadou...

Ne simțim minunat și ne umplem plămânii cu aerul tare. Facem un drum și către intrarea în rezervația de animale iar pe ultima porțiune de traseu se pornește vântul iar pulberea fină ce cade de pe crengile brazilor te transportă, parcă, într-o lume ireală.

Care chiar așa devine la întoarcerea spre parcare, când furtuna de zăpadă se apropie amenințător de poziția noastră, aproape gonind dinspre munți. E magnific să ai în față griul furtunii și fulgii mici rostogoliți de viteza vântului iar în dreapta și ceva mai departe albastrul strălucitor al cerului, acoperit de câțiva nori printre care soarele se strecoară și aruncă lumini și umbre pe zăpada imaculată.

Iar deasupra noastră fulgii dansează până cad obosiți, într-o liniște de catedrală...

Al doilea traseu al zilei l-a reprezentat cel parcurs de la Cascada Vărșag spre casele situate mai sus.

Căderea de apă o mai văzusem vara, însă în ianuarie este mult diferită și, îmi permit să o apreciez, mai frumoasă datorită țurțurilor și coloanelor de gheață formate pe margini.

De aici pornim la deal în același moment cu o sanie plină ochi de turiști și nu pot decât să îmi exprim mâhnirea față de comportamentul brutal al vizitiului care mânuie caii în galop, la deal, cu sania încărcată doar pentru a se îmbățoșa în fața ocupanților, deși bidivii sunt uzi de transpirație și, probabil, chin.

Ceva mai sus dăm de o răspântie de unde, la dreapta, ajungi la pârtia de schi iar la stânga la casele unor săteni și turnul de observație pomenit și de Crismis în articolul ei.

Aici avem parte de începutul unui apus de vis! Dar rămânem doar cu începutul întrucât o nouă furtună iscată din senin face ca astrul ceresc să fie observabil doar ca o minge galbenă, perfect rotundă, a cărei formă și lumină strecurată ajunge la noi prin sita miliardelor de fulgi mărunți.

Cum să nu te bucuri la finalul unei astfel de duminici! Cum să nu mulțumești cuiva de acolo de sus pentru tor ce ți-a dat să vezi!

A treia și ultima zi prin județul Harghita ne duce prin alte locuri frumoase.

Primul dintre ele îl reprezintă poteca ce se desprinde din drumul spre Gheorgheni și pleacă către Lacul Dracu, traseu de 7,5 kilometri, iar mai departe prin Pasul Liban spre Vârful Harghita Mădăraș, 25 de kilometri.

Am parcurs vreo 2 kilometri încolo și, bineînțeles, tot atât și retur, cu promisiunea că într-o vară vom reveni și-l vom parcurge până la lac. E minunat printre brazii cu crengi încărcate de materie albă și prin luminișuri în care s-au ridicat vile de lemn.

Nu departe de aici ajungem la un punct de vedere – cariera de andezit de la Suseni, a doua ca mărime din Transilvania, după cea de la Bixad - din care se vede splendid întreaga depresiune în care e situat orașul Gheorgheni. Iar și mai departe crestele pietroase și golașe ale munților.

Străbatem și Joseni, localitate considerată a fi” polul frigului din România” , urcăm prin Pasul Bucin și ajungem a pârtia cea mai de sus a Domeniului schiabil Bogdan unde, pentru a ne parca autoturismul trebuie să plătim 10 lei.

Nu suntem amatori de schi, însă pentru dezmorțirea picioarelor și încă o mișcare de o oră aprobăm cu frenezie. Nu optăm nici pentru o tură cu sania sau cu snowmobilul, ambele variante de agrement disponibile la fața locului.

Plăcerea este cu atât mai mare cu cât aveam să mâncăm cel mai bun kurtoskalacs din ultimii ani, chiar la marginea pârtiei.

Mai oprim la Praid pentru aprovionarea cu produse de sare pentru menținerea sănătății și la Sovata pentru a ne lămuri dacă iarna e într-atât de grea încât a înghețat și Lacul Ursu. Și îl găsim înghețat...

Au trecut repede cele trei zile dedicate ieșirii în natură. Dar au trecut cu folos, au reprezentat o binefacere pentru fizic și psihic de vreme ce nu am simțit oboseală – doar, parcă, Adriana o mică greutate în gambe – iar seara acasă am mai avut și poftă de un vin fiert...

---

VIZUALIZĂRI: 555 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI