Pe cărări de Rai prin Alpii Dolomiţi (partea I)

TIPĂREȘTE

“Dolomiţii nu sunt cei mai înalţi munţi din lume, dar cu siguranţă sunt cei mai frumoşi. ”

Reinhold Messner

Nu ştiu dacă Dolomiţii sunt chiar cei mai frumoşi munţi din lume, pentru că nu am avut şansa să văd atât de mulţi la viaţa mea. Tot ce ştiu e că sunt cei mai frumoşi pe care i-am văzut eu vreodată şi asta îmi e de ajuns.

Înainte de a-mi începe povestirea despre periplul nostru prin Alpii Italiei, vreau să-i mulţumesc colegului @claudiu 71, ale cărui articole şi mai ales sfaturi ulterioare mi-au fost cel mai important reper în organizarea itinerariilor. Am încercat să le iau pe toate în considerare, eu zic că am și reușit, iar ce-a urmat a fost memorabil.

Din motiv de “interese” în zonă, tabăra de bază ne-am stabilit-o la Residence Campolongo, Arabba, poziţionat strategic în inima Dolomiţi. De aici am făcut zilnic trasee de aprox. 250 de kilometri, deci nu foarte lungi ca distanţă, însă suficient cât să ne ocupe toată ziua. În ceea ce priveştea relaxarea, ea a fost practic inexistentă în sensul larg înţeles. În Dolomiţi relaxarea noastră a însemnat să „croşetăm” pasuri de dimineaţa până seara, să admirăm piscurile golaşe răsărite brusc din verdele crud al păşunilor alpine şi aruncate precum săgeţile spre cer sau oglindite în luciul lacurilor, să ne umplem plămânii cu aerul tare de munte şi să ne dregem oboseala în faţa unei supe calde de legume, sau a tradiţionalului apfelstrudel, pierduţi prin câte-un satuc pe cărări de munte. Pe scurt, fizic am fost rupţi :)), dar o relaxare şi o linişte sufletească ca asta nu cred să mai fi trăit vreodată. Ştiaţi că simpla contemplare pentru zece minute a cerului şi a deplasării norilor reprezintă una din cele mai simple metode de relaxare? Sunetul naturii prin foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, plimbarea pe malul unui lac, terapia prin culori şi aromaterapia induc o stare de calm şi revigorează sufletul. Ei bine, în Dolomiți le-am avut pe toate... deodată!

În cazul articolului de față nu vreau să intru în descrieri amănunţite şi detalii tehnice, ci m-am gândit mai bine să vă prezint, la modul practic, tot ce am reușit noi să vedem în Dolomiți, sub forma unui jurnal de călătorie în cinci zile, așa mi se pare cel mai firesc și poate cel mai util pentru cei ce-și doresc o vacanță activă în Alpii Italiei.

Și pentru că drumurile dintre obiectivele turistice au fost și ele o atracţie în sine, aparatul foto a fost obligat să-mi stea mereu atârnat de gât, în așteptarea unei panorame demne de cârțile poștale. Și panoramele nu s-au lăsat deloc aşteptate pentru că în Dolomiți la fiecare pas, după fiecare curbă te trezești în față cu o surpriză: o biserică sau un castel cocoțat pe deal, un vârf ivit spectaculos printre nori, o perspectivă de vis asupra unei văi sau o căsuţă de lemn împodobită de flori până la refuz. Și cum nu te poți opri la fiecare minut, multe poze sunt făcute din mers, așa că pe lângă imaginile clasice am reușit să surprindem și câteva cadre inedite, din “mijlocul acțiunii”.

Ziua 1 : Veneţia – Brescia – Bormio – Passo Stelvio – Bolzano – Val Gardena – Passo Sella – Passo Pordoi – Arabba

- lungime - 526 km

- durata estimată (fără opriri) - 9 ore;

- durata reală – 11 ore.

Prima zi a vacanţei în Alpii Italiei cuprinde şi “highlight-ul” excursiei, celebrul pas Stelvio, obiectivul de la care a luat de fapt naştere toată nebunia cu Dolomiţii. Şi cum între Passo Stelvio şi Arabba (localitatea unde aveam cazarea) erau mai bine de 170 km, adică peste 3 ore de mers întins, am concluzionat că varianta optimă e să ne “achităm” de Stelvio în prima zi, el fiind oarecum izolat de toate celelalte obiective pe care le aveam în plan pentru zilele următoare.

Passo dello Stelvio (italiană) /Stilfser Joch (germană) este o şosea construită între anii 1820 - 1825, fiind a doua cea mai înaltă trecătoare din Europa, după Col de l’Iseran din Franţa. Cele 48 de curbe în ac de păr te poartă până la ameţitoarea înălţime de 2758 m, între regiunile Lombardia şi Südtirol şi te aduc la o aruncătură de băţ de graniţa elveţiană spre Passo Umbrail, graniță pe care de acestă dată ne-am mulțumit să o privim de la distanță. Diferenţa de nivel de aproape 1900 m, curbele extrem de strânse şi drumul îngust sunt o provocare pentru pasionaţii de autoturisme şi mai ales motociclete, aşa că era de la sine înţeles că ne doream de ceva vreme să ajungem şi noi pe-aici. Şi interesul ne-a crescut spectaculos odată cu afirmaţia făcută de Clarkson într-unul din episoadele Top Gear, cum că Stelvio ar fi al doilea cel mai bun drum din lume după Transfăgărăşan (deşi nu luase în considerare decât drumurile de pe continentul european), afirmaţie probabil deja cunoscută de toată lumea. Ei bine, cu ocazia acestei vizite în Dolomiţi, ne-am stabilit propriul nostru top al celui mai bun drum. Și avem același reper (deși nu ne-ar fi displăcut să fie altfel), adică exclusiv drumuri europene.

Din Veneţia până în Brescia parcurgem rapid cei 180 km pe autostrada A4, trecând pentru câteva minute tangenţial cu Lago di Garda, după care cotim la dreapta şi urmăm indicatoarele spre Bormio, pe lângă Lago d’Iseo pe care-l traversăm pe tot malul său estic. Continuăm pe SS38 (Strada Statale delle Stelvio) printre câţiva stropi de ploaie şi pe o ceaţă ce se anunţă deloc încurajatoare şi începem uşor urcarea spre cota 2758, printre zeci de maşini, motociclete şi, spre mirarea noastră, o mulţime de autocare. Pe măsură ce înaintăm peisajele devin dramatice, cu creste ascuţite pe care se mai întrezăresc, din loc în loc, în mijloc de august pete de zăpadă, iar în faţa noastră, văi adânci se deschid şi-ţi îngheaţă sufletul când drumul coteşte brusc printre stânci. În locurile de belvedere câte-o băncuţă aşezată parca pe buza prăpastiei te invită la contemplaţie. Deşi vremea nu e cea mai bună, în vârf ne aşteaptă parcă toată populaţia Italiei, încât trebuie să ne învârtim puţin până găsim un petec de asfalt liber. Zăbovim aici doar câteva minute pentru a cumpăra câteva suveniruri, după care urcăm ultimii 40 de metri spre Tibet, un restaurant situat la cota 2800 unde ne mai revenim în simțiri cu un gulaş şi o ciocolată caldă. Apoi începem coborârea spre Prato Allo Stelvio aproape în șir indian, lucru destul de frustrant dat fiind că depășirile sunt aproape imposibile, şi odată cu primele curbe discurile încep să se încingă. Concluzia? Clarkson are dreptate… Passo Stelvio e cu siguranţă cel mai spectaculos drum alpin pe care am vreodată, mai spectaculos decât Grossglockner care până acum deținea titlul, însă curbele strânse şi pantele prea abrupte reduc mult, uneori până spre anulare, plăcerea de a pilota. Transfăgărăşanul în schimb, cu alternanţa perfectă între acele de păr cu contrapantă şi liniile drepte şi line, parcă te invită să ţii apăsată pedala de acceleraţie și asta fără a-ţi distrage atenţia de la frumuseţile care te înconjoară. Ca spectaculozitate însă Stelvio e un vis, deşi de data asta vremea nu l-a lăsat să ni se arate pe de-a-ntregul.

Cu Stelvio în spatele nostru, urmăm albia râului Adige până în Bolzano, trecând printre zeci de livezi de meri şi castele ce păzesc văile, suspendate pe dealuri. Din dreptul oraşului Merano avem şi varianta autostrăzii, însă noi o urmărim de jos, trecându-i printre “picioarele” de beton când prin dreapta când prin stânga după cum ne duce cursul râului, într-un joc ce se derulează pe zeci de kilometri distanţă. În apropiere de Bolzano râul Adige ne părăseşte, urmându-şi drumul spre Adriatică, iar noi continuăm pe SS12, apoi pe SS242 spre Val Gardena, Passo Sella şi Passo Pordoi, toate obiective pe care le avem în plan pentru zilele următoare. Acum e oricum prea târziu pentru ele. Passo Campolongo îl urcăm pe beznă completă şi pe o ceaţă de nu vezi la un metru distanţă, astfel încât doar cu ajutorul şansei şi al GPS-ului, abia vizibil şi el, putem anticipa curbele până la cazare. A fost prima și ultima zi în care am văzut ploaia în Dolomiți, de-acum vremea se îndreaptă cu fiecare zi ce trece.

Ziua 2: Arabba – Passo Pordoi – Passo Costalunga – Lago di Carezza – Bolzano – Castelrotto – Passo Sella – Passo Pordoi – Arabba

- lungime – 149 km;

- durata estimată (fără opriri) – 3 ore 52 min;

- durata reală – 10 ore;

- localități vizitate: Arabba, Bolzano.

Din cauza vremii care se anunţă destul de rece și cu șanse mari de ploaie, hotărâm că asta e ziua în care vom aborda traseul care presupune cea mai joasă altitudine, adică vom merge spre Bolzano, unde numai bine, în caz de ploaie aveam şi activitate „indoor”. Aşa că în jurul orei 10 dimineaţa urcăm pe cai cu direcţia Bolzano via Lago di Carezza, unul din „must see”-urile vacanţei și ținem pumnii strânși ca măcar acolo să nu plouă.

După câteva curbe „de încălzire” pe Passo Campolongo, ajungem în Arabba (Rèba în ladină), localitatea situată strategic la baza Pasurilor Pordoi şi Campolongo, unde oprim vreo 40 de minute pentru o scurtă plimbare şi o vizită la micuţa, dar cocheta biserică ridicată în sec. 17 în onoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Istoria localităţii este destul de puţin cunoscută, însă legenda spune că undeva, într-un trecut îndepărtat, Arabba ar fi fost lovită de un fenomen dezastruos, nu se ştie exact ce anume, o boală, avalanşă sau inundaţii şi că acestui eveniment tragic i-ar fi supravieţuit doar două familii, situate la distanţă mare una de cealaltă, pe pantele muntelui Cherz. Într-o noapte, una din familii, ar fi aprins un foc, pentru a fi zărită de la depărtare de alţi eventuali supravieţuitori. În scurt timp au văzut licărind o altă flacără, răspunsul de viaţă al celeilalte familii. Reuniunea lor a însemnat renaşterea localităţii Arabba. Probabil că legenda are şi un sâmbure de adevăr, denumirea ladină a localităţii, Rèba, însemnând avalanşă sau torent. Oricum, Arabba noastră are un aer special, fiind suficient de mică pentru a-şi păstra aerul rural tradiţional şi suficient de mare pentru a fi plină de viaţă.

De aici începem urcarea spre Passo Pordoi – 2239 m, de această dată însă pe vreme mult mai bună decât în seara anterioară. Passo Pordoi este unul din cele 4 pasuri ce formează circuitul Sella Ronda şi unul din cele patru pasuri de pe SS48 cunoscută sub numele de Strada delle Dolomiti, celebra şosea construită la începutul secolului 20 cu scopul de a lega Bolzano de Cortina d’ Ampezzo. Cele 28 de curbe în ac de păr cu panta maximă de 15% se întind pe o lungime de 12 km, formând un culoar printre masivele Sella (la nord) şi Marmolada (la sud). Şoseaua trece hotarul dintre regiunile Veneto şi Trentino-Alto Adige chiar în punctul maxim al pasului, zonă semnalizată prin prezenţa câtorva hoteluri, a magazinelor de souveniruri şi a telecabinei Sass Pordoi, după care coboară în Canazei. Calitatea asfaltului pe Pordoi este una neașteptat de slabă, o bulină neagră pentru autorități aici. E drept că pe câteva porţiuni se desfăşoară lucrări de reasfaltare, dar cred că celebritatea pasului și mulțimea turiștilor care-l frecventează ar merita mai mult decât niște peticiri.

Canazei (Cianacèi în ladină) este o mică şi pitorească localitate din Val di Fassa, situată strategic între Passo Fedaia şi Marmolada (prin Alba Penia, pe drumul SP641 semnalizat la un moment dat spre stânga), Passo Sella (pe SS42) şi Passo Pordoi. Noi rămânem pe SS48 spre Bolzano şi stăbatem toată valea, trecând printr-o serie de localităţi cu nume asemănătoare, adică ceva şi „ di Fassa” la final: Campitello di Fassa, Pozza di Fassa, Vigo di Fassa. Dar nu doar prin nume se aseamănă micile aşezări de pe Val di Fassa, ci şi prin aspect, casele tradiţionale albe cu cerdac din lemn, îmbrăcate în flori din cap până-n picioare fiind reprezentative pentru comunitatea ladină ce domină valea.

Până la Lago di Carezza mai avem doar un hop de trecut, Passo Costalunga cunoscut şi sub numele de Karerpass, o serie de curbe mai domoale comparativ cu Pordoi, strecurate printre masivele Catinaccio (Rosendarten) şi Latemar, ce urcă „numai” (dacă se poate spune aşa) până la altitudinea de 1752 m. De pe coama pasului drumul se mai unduieşte vreo 3 kilometri la vale până când, la un moment dat, întrezărim în stânga noastră, printre crengi şi tulpini de conifere o pată de un albastru strident.

Lago di Carezza („Lec de ergobando” în ladină) pare un lac în care, precum spune legenda, un curcubeu s-a spart în mii de cioburi în care acum se oglindesc siluetele munţilor Rosengarted şi Latemar. Lacul este situat la o altitudine de 1520 metri, fiind alimentat doar de izvoare subterane, iar adâncimea lui variază, în funcţie de anotimp, între 20 metri primăvara, după topirea zăpezilor, şi 6 metri toamna. În august îl prindem într-o fază intermediară spre scăzută, aşa că nu-mi pot decât imagina spectaculozitatea lui prin luna aprilie. Un ocol pe poteca frumos amenajată ne ia în jur de 45 de minute de mers agale, cu tot cu inevitabilele zeci de opriri pentru poze. Până acum, nici un strop de ploaie.

De la Lago di Carezza mai avem 25 km de drum întins până în Bolzano, cu un obiectiv precis: Muzeul de Arheologie sau, într-un cuvânt, Ötzi :). Contrar tuturor previziunilor meteorologice, în Bolzano “căldură mare mon cher” şi un cer aproape senin. Iar la muzeu, o coadă demoralizantă se întinde pe 2 străzi. Aşa că la ora 15 fix ne aşezăm disciplinat în capătul cozii, cu speranţa ca în vreo oră să intrăm şi să ne mai rămână numai bine două ore (timpul recomandat pentru vizitarea muzeului) până la ora 18, ora închiderii.

Pentru cine nu-l cunoaşte încă, Ötzi sau “Omul zăpezilor ” este o mumie ce datează din Epoca de Piatră, găsită în Alpii din zona Tirol în anul 1991 într-o stare perfectă de conservare. Spre deosebire de majoritatea mumiilor care sunt ţinute în mediu uscat, Ötzi este păstrat în mediu umed, într-o încăpere frigorifică la o temperatură de -6 grade şi o umiditate de 98%, exact în condiţiile în care a fost descoperit. Mumia poate fi privită printr-un gemuleţ de vreo 20 pe 20 cm, ceea ce duce inevitabil la următoarea coadă, după cea de la casa de bilete. Acum înţelegem şi estimarea unui timp de 2 ore necesar pentru vizitarea muzeului, practic o oră în faţa clădirii, încă o jumătate de oră la gemuleţul lui Ötzi şi încă o jumătate de oră (cu indulgenţă şi cu foarte mult chef de studiat notele informative) pentru tot restul muzeului. Practic, Muzeul de Arheologie a fost construit (nu clădirea, ci instituţia) exclusiv pentru Ötzi, în rest mai sunt câteva obiecte de arheologie descoperite în zona Tirolului de Sud şi cam atât. La etajul al doilea se află şi reconstrucţia spectaculoasă a lui Ötzi, realizată de fraţii danezi Adrie şi Alfons Kennis, unde din fericire nu este coadă. Lăsând ironiile la o parte, la preţul de 9 euro/adult muzeul chiar merită vizitat, de fapt cred că e singurul pentru care am înfruntat o coadă de mai bine de 100 de persoane și nu ne pare deloc rău. După muzeu ne mai rămân vreo două ore de plimbare de voie prin oraşul cu cel mai ridicat nivel de trai din Italia, timp suficient pentru a vedea, măcar în treacăt, o serie de obiective reprezentative: Walther Platz, în centrul căreia tronează superba Catedrală a Adormirii Maicii Domnului, Rathausplatz (Piaţa Primăriei), Obstmarkt şi să intrăm şi în câteva din sutele de magazine înşirate sub arcadele de pe Via dei Portici.

Părăsim Bolzano cu certitudinea că aici e “de revenit” şi o luăm spre Val Gardena via Castelrotto, pe SP24, respectiv SP64 cu direcţia Passo Sella - 2240 m (Jouf de Sela în ladină), conexiunea dintre Wolkenstein (Val Gardena) şi Canazei (Val di Fassa), cel mai înalt şi totodată cel mai reprezentativ pas al circuitului Sella Ronda. Cele 32 de curbe în ac de păr, cu pantă ceva mai mică decât Pordoi (doar 11%), îşi croiesc subtil drumul printre masivele muntoase lăsând Sassolungo la dreapta, dar mereu cu turnurile Sella chiar în faţa noastră, de parcă ne-ar conduce fix spre ele. Din păcate soarele din Bolzano e istorie la ora asta şi norii deja instalaţi par hotărâţi să nu ne lase să ne bucurăm de panorama spectaculoasă pe care o aşteptam. Aşa că rămânem cu regretul de a nu fi văzut Passo Sella la potenţial maxim, dar cu mulţumirea că am reuşit să-i surprindem frumusețea, chiar şi sporadic. Închidem bucla pe ziua de azi tot prin Passo Pordoi, însă fără să ne mai oprim. E înnorat, dar până acum nici măcar un strop de ploaie nu ne-a atins, cu toate că în zonă, aflăm de la recepţioner, a plouat toată ziua. Pe semne, am avut norocul şi inspiraţia de a ne plimba tot printre ploi, aşa că per total ziua o declarăm un succes pe linie... și pe curbe :P.

Ziua 3: Arabba – Passo Pordoi – Passo Fedaia/Lago di Fedaia (Marmolada) – Passo Giau – Cortina d’Ampezzo – Passo Tre Croci – Lago di Misurina – Tre Cime di Lavaredo (Rifugio Auronzo) – Fiames –Passo Falzarego-Arabba

- lungime – 173 km;

- durata estimată (fără opriri) – 4 ore 33 min;

- durata reală – 9 ore;

- localități vizitate: Cortina d’Ampezzo.

Traseu nu foarte lung, însă de departe cel mai solicitant dintre toate şi, zic eu, cel mai spectaculos, cu nu mai puţin de 5 pasuri şi unele din cele mai încântătoare peisaje cu care au fost înzestraţi Dolomiţii.

În prima parte, până la Canazei repetăm traseul din ziua 2, coborâre în Arabba, apoi pe SS48 peste Passo Pordoi, însă când ajungem în faţa bifurcaţiei spre Bolzano (dreapta) sau Cortina (stânga), o alegem pe cea de-a doua. Din acest moment părăsim Strada Statale delle Dolomiti şi intrăm pe SP641, întocându-ne practic cu 180 de grade şi făcând o buclă în jurul lui Sass Bece (2377 m), cu direcţia Passo Fedaia şi lacul cu acelaşi nume.

În ciuda altitudinii nu foarte mari la care urcă, Passo Fedaia-2057 m (Jouf de Fedaa în ladină) este unul din cele mai pitoreşti pasuri pe care am ajuns în Dolomiţi, fiind situat chiar la poalele nordice ale gheţarului Mormolada, muntele sacru al ladinilor. În mijlocul pasului, înainte de a trece hotarul dintre Trentino-Alto Adige şi Veneto, lanţul de curbe stranse se destinde pe conturul malului nordic al Lago di Fedaia, un lac de acumulare intercalat în cel mai spectaculos mod între şosea şi gheţar, creând astfel una din cele mai frumoase panorame alpine. Apoi serpentinele continuă spre sud, mai strânse şi mai abrupte decât în prima parte, învăluind partea estică a Marmoladei şi trecând prin localităţile Malga Ciapela şi Rocca Pietore. De aici spre Cortina d’Ampezzo avem două variante: prima şi cea recomandată de GPS (mai rapidă cu vreo 2 minute) prin Passo Falzarego, urmând SR203 şi SR48 şi a doua, cea aleasă de noi, peste Passo Giau, pe SP20 şi SP638. Din acest moment începem urcarea spre cel mai aşteptat pas de până acum.

Passo Giau - 2236 m conectează Colle Santa Lucia de Cortina d’Ampezzo, fiind considerat unul din cele mai frumoase pasuri ale Dolomiilor şi unul din cele mai îndrăgite de iubitorii mijloacelor de transport pe 2 roţi, fie ei bikeri sau ciclişti. Aici, pe Giau, din ambii sunt cu sutele. Şi nu e de mirare, curbele în ac de păr ne poartă mai întâi prin paduri de conifere, apoi prin paşuni alpine de un verde fraged, până sus, unde parcă părăsim lumea reală şi păşim într-un veritabil balcon deasupra Dolomiţilor, cu munţii Tofane, Croda da Lago, Cinque Torri sau Cristallo dominând orizonturile. Spre nord, o potecă şerpuieşte printre păşuni către vârful La Gusela (2595m), a cărui siluetă piramidală pare că străpunge cerul. Nu cred că greşesc dacă spun că Giau este ceea ce se cheamă un pas cochet, iar laitmotivul său pare a fi… roata, de scuter sau de bicicletă, pe sol sau pe acoperişuri, creând câteva cadre perfecte pentru nesfârşitele şedinţe foto. Am rămâne aici ore în şir, întinşi pe iarba fragedă, dar e trecut de prânz şi Cortina ne așteaptă.

Aşa că începem coborârea, aproape în şir indian, aştepând cu nerăbdare să o vedem la orizont, aşezată ca într-un cuib între masivele Cristallo, Sorapiss şi Tofana şi scăldată în lumina soarelui. Şi deodată se ivesc de după curbe, mai întâi sporadic, apoi tot mai limpede, o mulțime de căsuţe viu colorate, grupate în jurul unei clopotniţe ce ţinteşte cerul, o imagine demnă de cărţile poştale. E ea, încântătoarea Cortina d’Ampezzo, iar turnul conic care domină valea este al Basilicii Minore dei Santi Filippo e Giacomo. Ne îndreptăm rapid spre centru şi parcăm chiar lângă Corso Italia, strada pietonală principală a localităţii. Cortina e înfloritoare şi fiecare centimetru pătrat trădează pasiunea pentru frumos a localnicilor. Case şi hoteluri cochete cu arhitectură tradiţională, balcoane cu dantelării din lemn, doldora de jardiniere cu panseluţe şi muşcate în nuanțe de roșu, alb sau roz. Iar la parter, vitrinele atrăgătoare ale restaurantelor şi magazinele de lux sau cu articole sportive îşi invită clienţii cu dare de mână să le treacă pragul. În anul 2007, în cadrul unui referendum, Cortina a votat desprinderea de regiunea Veneto şi unirea cu Südtirol, motivând puternica legătură istorică şi culturală cu comunitatea ladină din regiunea vecină, însă Parlamentul Italiei nu a consimţit rezultatul nici până în ziua de azi. Indiferent de apartenenţa administrativă, mândria comunităţii pentru originile ladine răzbate în fiecare colţişor.

Cu părere de rău ne despărţim de Cortina şi ne continuăm traseul pe SS48 cu direcţia Tre Cime di Lavaredo, trecând mai întâi peste Passo Tre Croci - 1805 m, ale cărui serpentine îşi croiesc drum printre masivele Cristallo, la nord şi Sorapiss, la sud, legănd Cortina de Misurina (la stânga, pe SS48bis.) şi de Auronzo di Cadore (la dreapta, pe SS48). Noi facem stânga şi în câteva minute suntem la Lago di Misurina, un lac natural situat la altitudinea de 1754 m, considerat unul din cele mai frumoase lacuri ale Dolomiţilor. Pe mal o mulţime de pensiuni şi hoteluri luxoase orientate cu faţa spre apa cristalină în care se oglindesc Tre Cime (la nord) şi Cristallo (la vest). Judecând după aglomeraţia de maşini parcate care pe unde, cred că perioada cea mai bună pentru vizitat lacul în tihnă este dimineaţa, când singuri clienţii hotelurilor sunt prezenţi în zonă.

Urmăm indicatoarele spre Tre Cime di Lavaredo, trecem de punctul de taxare unde ne scuturăm de 12 euro şi urcăm ultimii kilometri pe nişte serpentine strânse şi abrupte rău, chiar şi pentru o motocicletă, până la Rifugio Auronzo-2320 m, unde accesul cu mijloace de transport motorizate se înfundă într-o parcare imensă, ticsită de autocare şi maşini. De aici încolo, asfaltul face loc unei poteci înguste de pământ şi pietriş care urcă uşor spre Rifugio Lavaredo - 2344 m, trecând pe lângă Cappella degli Alpini. Peisajul suprareal ne trezeşte un amestec de sentimente de stranietare şi încântare deopotrivă. Păşim încet, de parcă am călca pe lună. În stânga, cele "tre" cime par mai degraba "cinque". Nu mai contează, când în faţa noastră se întinde superba Valle di Cadore săpată de râul Ansiei printre masivele Cimon del Froppa şi Croda dei Toni, iar în capătul ei, albastrul lăptiu al lacului Santa Caterina ne lasă fără cuvinte. Dacă doriţi să surprindeţi cadrul clasic de pe cărţile poştale cu cele trei turnuri perfect conturate, trebuie să o luaţi roata, spre faţa lor nordică, către Rifugio Locatelli, la vreo oră distanţă de Rifugio Lavaredo. Noi ne declarăm mulţumiţi cu ceea ce am văzut până acum, aşa că facem stânga împrejur până la Rifugio Auronzo, ne reîncărcăm bateriile cu o zeamă caldă şi o luăm înapoi spre Cortina, ocolind Monte Cristallo pe la nord, pe SS51 via Fiames.

De aici intrăm iar pe SS48 şi ne îndreptăm spre ultimul pas al zilei, Passo Falzarego - 2105 m (Jou de Fauzare în ladină). La fel ca pe Passo Pordoi, şi pe Falzarego şoseaua are porţiuni cu fisuri serioase când te aştepţi mai puţin și, mai rău, zone în care asfaltul a dispărut făcând vizibil vechiul pavaj din piatră cubică. Pentru maşini nu e o problemă, dar când eşti pe 2 roţi în curbă şi prinzi câteva bucăţi de piatră cubică bine şlefuită de vreme şi daca se poate, şi udă, e destul de neplăcut. Probabil că şi autorităţile locale s-au prins de treaba asta, pentru că şi pe Passo Falzarego se reasfaltează, ceva mai serios decât pe Pordoi, şi se consolidează tunele. În vârful pasului drumul se bifurcă la dreapta spre Val Badia prin Passo Valparola, dar noi rămânem pe SS48 şi continuăm coborârea în ac de păr spre Arabba, închizând circuitul pe ziua de azi.

---

VIZUALIZĂRI: 7172 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI