Cîteva excursii în nordul insulei Corfu

TIPĂREȘTE

În vara lui 2012 am petrecut o săptămînă pe insula Corfu. În vederea vacanței, am început documentarea efervescent și am încheiat-o abrupt, după circa 15 minute, descurajat de volumul enorm de informație găsit pe cele 2 site-uri românești consultate (AFA și un forum). Și în această primă etapă abia vizam alegerea cazării, necum schițarea unui program. Urmăream să decid rațional, în cunoștință de cauză, un loc de cazare de unde principalele obiective să fie accesibile. Oricum, 2 denumiri reținusem: Paleokastritsa și Sidari, așa că am ales ca unic criteriu cazarea undeva în jumătatea nordică, cu vedere la mare, aproape de plaje. Prin urmare am procedat mai degrabă după ureche: am căutat pe google vile de închiriat, am periat nițel rezultatele și am ales-o pe cea care mi s-a părut cel mai bine amplasată în raport de criteriile de mai sus: Vila Christos, din Viggla, aproape de Kassiopi vezi impresii Cît despre obiective și program, am decis că vom proceda după metoda „văzînd și făcînd”. La cazare aveam internet, așa că puteam căuta la fața locului informații despre plaje (căci asta ne interesa în primul rînd). Aveam de gînd să ajungem la Paleokastritsa, la Sidari (pentru falezele de acolo), în capitală și să ne plimbăm cu o barcă închiriată, în rest, nici un plan.

Drumul a fost cel obișnuit, București – Sofia – Salonic – A2 (Egnatia) – Igoumenitsa. Plecați pe la 6:30 de acasă, am ajuns în Igoumenitsa pe la 19:30. Am parcat pe bulevardul de pe malul mării și am găsit cazare la primul hotel care ne-a ieșit în cale, convenabil situat aproape de portul de feribot și de o serie de terase, amplasate în zona verde dintre bulevard și chei: Hotel Jolly După o seară cu bere, gustări și fotbal, a doua zi dimineață am dat o fugă în port să iau bilete la feribot. Traversările sînt dese, aproape din oră în oră, și nu pare să fie nevoie de rezervare. Cel puțin asta era valabil în iunie. În august e posibil să fie mai aglomerat. Se traversează și către Italia. Pe insulă sînt 2 destinații către care pleacă feriboturile: capitala, situată în jumătatea de nord a insulei, dar aproape de „mediană”, și Lefkimmi, un port situat în sudul insulei. Este bine să vă uitați pe o hartă dinainte, ca să știți unde e mai convenabil să debarcați. Către Lefkimmi cursa durează mai puțin și e teoretic mai ieftină, dar sînt traversări mai rare și, dacă ai cazarea în nord, ai mai mult de mers pe insulă (chiar și cu o oră în plus față de varianta debarcării în capitală). Dar ăsta poate fi și un amănunt pozitiv, începi vacanța cu o plimbare, prilej de trecere în revistă a părții sudice. Prețurile diferă și în funcție de sezon. Puteți prinde oferte, dacă luați bilet dus-întors căpătați o mică reducere. Întoarcerea e „open”, nu trebuie să alegeți deja data și ora, primiți un voucher și pe baza lui vă luați biletul de întoarcere din portul de pe insulă, la momentul la care decideți data și ora. Atenție, companiile de aici nu se omoară cu prezența pe internet. Aveți mari șanse, căutînd pe net orarul de feribot, să aflați cum că nu sînt traversări în perioada dorită. Nici vorbă, pur și simplu nu își bate nimeni capul cu ținerea la zi a informațiilor online. Am pățit personal asta, pe net nu găseam nici un feribot în ziua care mă interesa, era să cred că nu vom ajunge pe insulă, doar informații pe diverse siteuri ziceau că traversările sînt frecvente, așa că am mers pe mîna lor. Ajuns la hotel, primul lucru am rugat recepționera să afle orarul de feribot. După un telefon scurt, mi-a înmînat o hîrtie liniștitoare: numai dimineața aveam vreo 4 variante de ajuns pe insulă.

După o oră pe vas, am debarcat în Kerkyra, capitala insulei, un oraș enorm față de celelalte orașe din insule pe care le mai văzusem (Lefkada, Kefalonia, Skiathos, Aigina și altele). Păi și normal, dacă arunc un ochi pe wikipedia: singur, orașul Corfu are mai mulți locuitori decît oricare din insulele respective în întregime. Iar insula este printre cele mai populate, avînd nițel peste 100.000 de localnici. Kefalonia, mai întinsă decît Corfu, are numai 32.000. De pe feribot, frontul de case care te întîmpină este surprinzător de masiv, ca de fapt întreaga scară a orașului, iar arhitectura clădirilor de 4 sau 5 etaje este mai mult mediteraneană decît strict grecească; cel puțin de la distanță poți crede că te apropii de Marsilia sau Napoli. Mai ales dacă n-ai fost la Marsilia sau Napoli! Iar citadela pare un cuirasat enorm, construit de cine știe ce civilizație războinică pentru a doborî orice record mondial, ancorat pe vecie la țărmul orașului.

Pornim la drum spre destinație: un sătuc aproape de Kassiopi. Bulevardul e lat, circulat, trecem pe lîngă show-room-uri auto, benzinării, prin intersecții semaforizate. Suburbia are un aer coastadeazurian: sumedenie de catarge, vile și hoteluri luxoase, ridicate în zone cu acces limitat. După Gouvia, facem dreapta la semafor și șoseaua se îngustează la o bandă pe sens. (Direcția înainte ducea la Paleokastritsa). Urmează Dassia, apoi Ypsos, unde oprim la un supermarket AB, pentru aprovizionare. Mailul primit de la agenția de unde am închiriat cazarea preciza că acest supermarket este ultimul înainte de destinație. Bineînțeles, e vorba de supermarketuri de dimensiunea asta, căci din alea mai mici, de cartier, sînt și în Kassiopi.

Ypsos nu mi s-a părut o stațiune prea atractivă. Plaja e îngustă și exact la marginea șoselei, iar pe celălalt trotuar sînt taverne, magazine și probabil locuri de cazare. Deci totul e tăiat în două de șoseaua principală. Imediat după Ypsos, șoseaua începe să urce în versant și devine sinuoasă, mai îngustă, astfel încît nu reușesc deloc o medie mai mare de 30 km/h. În vreo două locuri se îngustează puternic, așa că circulația se desfășoară alternativ în cele două sensuri, dirijată de un semafor. Autocarele abia au loc printre acoperișurile caselor, în acele de păr, iar localnicii uneori își parchează mașinile chiar în ușă, pe ceea ce pare a fi terasa locuinței, situată chiar în drum, unde au un scaun pe care stau și privesc traficul. Asfaltul șoselei se continuă, fără întrerupere, cu gresia de pe terasa casei. Se circulă destul de greoi, nici nu vreau să îmi închipui cum o fi în august, cînd am citit că insula este mult mai populată cu turiști decît acum, și cînd e posibil să ai parte și de momente de întrerupere a apei menajere sau pene de curent.

Din cînd în cînd, spre dreapta se desprind străduțe înclinate care coboară către plaje ce se ghicesc la capătul lor, către vile sau hoteluri, dintre care unele mari, cu piscine și priveliște panoramică, construite în trepte, în versantul abrupt, deasupra mării. Astfel lăsăm pe dreapta locuri ca Barbati, Nisaki, Agni, Kalami. Peisajul este montan, abrupt, fără să lase loc de prea multe în afara șoselei care șerpuiește neobosit, aducînd mereu în fața ochilor alt peisaj, alt petec de mare ghicit printre copaci, altă plajă sau port turistic. Parcurgem o șosea umbrită, mergem prin pădure, iar din loc în loc ieșim în cîte un luminiș, căci circulăm direct pe buza versantului, iar în dreapta nu mai e loc de vegetație, se vede direct marea, albastru vîrstat cu albul din urma bărcilor, imagine amețitoare prin sugestia de orizont răsturnat, în care nu ești sigur dacă privești apa tăiată de bărci, sau seninul brăzdat de avioane care trag după ele cozi de nor, subțiri și efemere. În apropiere de Koulura ieșim definitiv la lumină. Pe dreapta e amenajat un loc de belvedere, cu parcare, un chioșc și cîteva bănci. Oprim și gustăm priveliștea: mare străjuită de munți, vizavi Albania, în dreapta coasta pe care am venit, panoramă estivală ce poartă amprenta vacanței și a Greciei. Prin această strîmtoare trec vase de toate mărimile, inclusiv mari vapoare de croazieră sau feriboturi ce leagă Grecia de Italia (căci și italienilor le place să vină în aceste insule; și în Kefalonia ajungeau, după un drum de o noapte de la Brindisi). De aici nu mai e mult pînă la cazare.

Întreaga zonă dintre Ypsos și Kassiopi este destul de sălbatică, mai puțin atinsă de turismul de masă, cochetă, cosmopolită. Țărmul este sinuos, numai franjuri, ca un șvaițer, probabil cel mai dantelat țărm al insulei, cuibărind în unduirile sale plaje mărginite de liziere ce ascund privirilor vile particulare, sau de mici așezări, frecventate de iubitorii de navigație, ale căror ambarcațiuni, de toate dimensiunile, populează din plin apele acestei coaste corfiote. Fie că ancorează la cheu, fie în larg, de unde vin la mal în bărci mici, gonflabile, îmbrăcați de seară și șezînd pe „copastia” de cauciuc umflat cu aer, la o palmă de oglinda apei, cu risc de a își uda ținutele, după ce ziua au lenevit la soare sau au practicat diverse sporturi acvatice, seara și-o alocă plimbării și cinei în restaurantele din Agni, Kerasia, Kouloura, Kalami, Ag. Stefanos sau Kassiopi. Tavernele de aici sînt frecventate și de celebrități ca familia Rotschild, care are în zonă un domeniu întins, ocupînd o întreagă peninsulă, între Kerasia și Ag. Stefanos. Mai toate cîrciumile au propriul ponton, la care poate acosta oricine, ajutat fiind, prompt, de personalul tavernei. În schimb, se subînțelege că s-a acostat la ponton cel puțin de sete, dacă nu chiar de foame.

Cazarea noastră era situată deasupra golfului Kouloura (covrig pe grecește), ușor recognoscibil prin portul său circular, încovrigat, amplasat ca un pinten, la capătul unei peninsule. Dar altitudinea era de 200 m, ceea ce descuraja orice încercare de a merge la plajă pe jos. Cea mai scurtă potecă de picior era către plaja Kerasia, dar, după cum zic, de coborît poate oricine, întoarcerea punea probleme. Nu e de colo să urci 200 m diferență de nivel zilnic, doar așa, ca să ajungi acasă. Prin urmare, zilnic aveam de mers cu mașina cel puțin 8 km, căci atăta măsura șoseaua, pe serpentine, încît ne săturasem de mașină și traseul ce părea veșnic nehotărît, cîrmind ba la dreapta, ba la stînga, revenind, aducîndu-ne deasupra unei plaje, apoi a alteia, ca apoi să revina la prima, și tot așa, într-un periplu amețitor printre garduri înflorite multicolor, în nuanțe aprinse de roz, mov și roșu, în perfect echilibru cromatic cu verdele omniprezent și albastrul smălțuit ghicit pe alocuri, ivit cu intermitențe, printre frunze, ba în dreapta, ba în stînga, ba înainte, după capriciile șoselei.

Plajele acestei zone sînt, de regulă, în mici golfuri, unde împart spațiul cu taverne, case de vacanță, pontoane și bărci. Senzația poate fi de înghesuială și lipsă a intimității, de improvizație în unele cazuri (Ag. Stefanos de pildă, unde plajă se face pe o mică fîșie rămasă neocupată de taverne, acoperită de pietre colțuroase). Kalami și Agni sînt și ele în situația asta. Partea bună este că sînt accesibile cu mașina, pe șosea. În afară de ele, există destule plaje pustii și neamenajate, dar astea sînt accesibile numai dinspre apă sau pe poteci de picior (o asemenea potecă pleacă de la Ag. Stefanos înspre nord, urmărind linia țărmului). Agios Stefanos fiind cea mai nordică așezare de pe coasta asta, la nord de ea este numai țărm nepopulat, neconstruit și împădurit.

Între toate aceste plaje, care par de nefrecventat la prima vedere, fiind fie aglomerate, fie mai greu accesibile, există una la care se ajunge cu mașina, dar este liberă și liniștită: plaja Kerasia. E situată la capăt de drum, asfaltul se termină la intrarea pe plajă, dar drumul continuă, neasfaltat, în lungul plajei, pe sub copaci înalți, sub care se poate și parca, exact în dreptul șezlongului. Șezlongurile sînt așezate la intervale mari, pe un singur rînd, dar nici așa nu sînt pline. Plaja are cam 300 m lungime și 10 lățime și nu am fost niciodată mai mult de 20 de persoane, 4 – 5 grupuri de turiști, așezați la distanță politicoasă. Singurele construcții sînt 2 sau 3 case de vacanță, ascunse parțial în spatele vegetației, o tavernă, o cafenea, bună pentru luat o bere sau o înghețată, și un chioșc de articole de plajă, toate la un capăt al plajei. Taverna este căutată, lăudată, și are clienți mai ales veniți de pe apă, cu barca. Pe plajă este o liniște ca la țară, vorbește numai natura. Pe jos nu e nisip, ci galeți, pietre rotunjite, iar intrarea în apă e destul de abruptă, deci perfectă pentru înot. Nu are rost să mai pomenesc de claritatea apei, limpede ca în chiuvetă. La Kerasia se ajunge dinspre Ag. Stefanos, iar la Ag. Stefanos e ușor de ajuns, existînd un indicator chiar în șoseaua principală, cu cîțiva km înainte de Kassiopi.

Ca să epuizez descrierea zonei, revin la Agios Stefanos și Kalami, două mici sate în care merită ieșit la plimbarea de seară, la cină. În Kalami am observat că era destul de celebru localul White House, dar mai multe nu pot spune. Noi am cinat într-o seară în Agios Stefanos, sătuc situat lîngă Sinies, motiv pentru care îl veți mai întîlni sub denumirea Ag. Stefanos Sinion / of Sinies, sau Ag. Stefanos North East, precizare necesară pentru a nu fi confundat cu alte Ag. Stefanos de pe insulă. Satul se prezintă drept tradițional, de pescari, dar adevărul e că acum este mai degrabă turistic, frecventat de străini, nu de greci. Aici ai de ales dintre 4 – 5 taverne și există și un supermarket, plus cîteva centre de închiriat bărci. Noi am nimerit la taverna To Fagoption, care, ca și celelalte, vecine, se lăuda cu articole apărute, despre ea, în diverse ziare britanice sau nemțești. Mesele erau amplasate sub o copertină, pe cheu, lîngă apă, iar mese mai mici, de 2 persoane, erau așezate chiar și pe ponton. Era pe la crepuscul, înserarea colora apa în ruginiu, transformînd-o într-o oglindă uzată, și dinspre larg se apropia, silențios, o barcă gonflabilă ce purta două perechi de turiști seniori, dintre care unul manevra motorul, iar ceilalți ședeau pe margine, în pantaloni de seară, aproape atingînd apa cu șezutul. Deplasarea lină și nemișcarea apei i-au ajutat să acosteze la pontonul tavernei vecine uscați. Domnii au ajutat doamnele să coboare, apoi au pornit la plimbare și au revenit la cină. La noi la tavernă, patronul este băgăcios, vorbăreț, insistă să comande el antreurile în funcție de ce comanzi la felul principal. Treaba asta nu ne era neapărat pe plac, dar i-am intrat în joc, pentru că șansele de a comanda noi ce doream la antreu păreau extrem de mici, omul părea hotărît și greu de înfrînt. Eu țin minte că am luat frikasse de miel (o fiertură cu carne și salată verde), și a fost excelent. Ceilalți au luat pește, așa că în antreuri au predominat tot chestii pe bază de vietăți marine. Prin urmare, dacă vă deranjează asemenea servire, ocoliți To Fagoption și mergeți la vecini, în speranța că vă lasă să comandați ce aveți poftă.

Tot din Ag. Stefanos, în una din zile, am închiriat și o barcă, distracție de nelipsit, după părerea mea, în insulele grecești. Mai ales că nu ți se cere, pentru bărcile mici, nici un fel de permis de conducător de barcă. Ba mai mult, după cum s-a dovedit la fața locului, nu mi s-a cerut nimic! Asta pentru că am ales, din cele 2 sau 3 centre, pe cel care avea pliante la noi în vilă. Așa că omul, după ce a aflat unde stăm, nu mi-a mai cerut nimic, în afară de bani. Cu o zi înainte, închiriaserăm o barcă din Paleokastritsa (comit acest anacronism în povestire pentru că am ales criteriul geografic, nu cronologic, pentru a înșira peripețiile, deci acum sînt cu povestirea la Ag. Stefanos, chiar dacă aici am venit în ultimele zile), iar negustorul nici nu auzise de satul unde stăteam (nu-l condamn, Viggla era compus din vreo 5 case), așa că îmi ceruse pașaportul. Altădată (pe altă insulă), mi s-a cerut permisul de conducere auto! Deh, fiecare cu birocrația lui. Deci, revenind, am luat barca, am cumpărat ceva de băut și de mîncat de la supermarketul de vizavi, căci indivizii ne-au dat și o ladă termoizolantă, dar fără „bombe” frigorifice, noroc că luasem produse reci gheață, am ascultat instructajul și am plecat la plimbare. Zona are destule stînci submarine, chiar și stîncile falezei pătrund oblic în apă și pot crea probleme, iar într-un loc avem de-a face chiar cu o întinsă stîncă situată imediat sub suprafața apei, semnalizată bine. În plus, Albania e aici cel mai aproape, la numai 2 km. Așa că se insistă pe evitarea stîncilor (oricum ni s-a dat o hartă pe care sînt bine marcate locurile care necesită atenție, alături de nr. de telefon al celor de la care am luat barca) și pe menținerea bărcii în apele grecești. Subliniază clar și că nu avem voie să ne apropiem la mai mult de 30 m de plajă (în Kefalonia m-au învățat cum să „parchez” barca cu prova pe plajă, aici dimpotrivă, deci cum ziceam, fiecare cu specificul lui). Probabil că ei au exagerat distanța, ca să fie siguri că te oprești măcar la 10 m. Eu, precaut, mă opream la vreo sută. La prima oprire am coborît și eu din barcă, am înotat pînă la mal, la o plajă liberă, unde am stat degeaba, că nu aveam nimic cu noi, m-am întors, m-am săltat cu greu în barcă, pe scărița îngustă de la pupa, așa că am decis să nu mai cobor din barcă. Nevastă-mea și fie-mea, în schimb, s-au bălăcit pe unde am acostat, astfel încît la a 4-a repriză, într-un golfuleț fără plajă, unde înotaseră pînă la niște stînci, junioara a obosit taman cînd să revină către barcă, și trebuit să fie adusă prin metoda „șlep”: ea stătea pe spate și doamna maică-sa îi dădea cîte un brînci, la care „șlepul” eventual mai ajuta cu cîte un braț – două. În timpul ăsta, eu eram ocupat cu desfacerea ancorei de cablul unei balize, care nu știu ce căuta acolo, dar pe care reușisem să o nimeresc, deși era singură în mai multe hectare de apă. Nu excelez la capitolul îndemînare, așa că orice manevră care cere ceva coordonare o execut mai greoi. Așa se face că, între oprit motorul, încordat privirea scrutînd fundul (mă stresaseră tipii să fiu atent la stîncile submarine, s-a dovedit că fuseseră prea insistenți), aruncat ancora și ridicat motorul din apă, am reușit să arunc ancora fix în dreptul unei balize, iar deriva ulterioară a făcut restul. Per total, a fost o după-amiază plăcută, am mers mult, pentru că ai voie să ajungi pînă în Kassiopi, am admirat insula, golfurile, bărcile, am făcut giumbușlucuri, cerculețe, de vreo 3 ori s-a oprit motorul, care avea o problemă cu ralantiul, dar i-am dat de capăt, și am încheiat totul cu o acostare ca la carte, după ce am navigat printre bărcile din golf cu viteză redusă, am oprit motorul la fix, astfel încît am ajuns la ponton exact cînd îl scosesem de tot din apă și barca abia mai avea inerție, încît am atins ușurel betonul. Excelent! Mai vreau! Pentru detalii privind închirierea bărcii și manevrarea ei, nu pot să nu trimit către excelentul review al lui ebirsan, care explică totul mai clar, mai tehnic și mai detaliat decît aș putea eu (vezi impresii).

În căutarea unei plaje cu nisip, am ajuns într-o altă zi la Dassia, stațiune aflată aproape de capitală, tot pe coasta de est, imediat la sud de Ypsos. Dassia este așezată la marginea unei plaje lungi de 1 km care ocupă fundul unui golf larg, frate geamăn cu cel de la Ypsos, fără înălțimi la vest, garanție a prezenței soarelui pe cer pînă seara, tîrziu. De pe șosea, care trece destul de departe de plajă, stațiunea nu pare cine știe ce. Spațiile de cazare sînt mai retrase, fie înspre interior, fie înspre plajă, și constau în vile și cîteva hoteluri mari. Puține străduțe duc la plajă, iar noi, pînă am ales una, depășiserăm stațiunea, așa că am nimerit o plajă de la margine, urîtă, cu bolovani și alge în apă și o construcție părăginită alături. Ne-am întors în centru și am cîrmit pe prima la dreapta, pe după Corfu Chandris Hotel. Am găsit loc de parcare aproape de capăt și ne-am trezit pe o plajă de tip clasic, mediteranean. Hotelul Chandris domină această jumătate a Dassiei, unde ocupă un spațiu larg, pe care își are amplasate cele 2 hoteluri (Corfu Chandris și Dassia Chandris), o serie de bungalowuri și vile, piscine, foișoare, baruri, alei, terenuri de tenis, toate așezate aerisit și la distanță față de plajă, înconjurate de un gazon bine întreținut, presărat cu palmieri. Plaja din dreptul hotelului are mai mult de 300 m lungime, iar un ponton cu platformă generoasă servește drept rampă de lansare pentru felurite sporturi și distracții acvatice. Lumea preferă să stea pe jos, pe prosopul sau rogojina așezate pe iarbă, la umbra cîte unui palmier, dar și pe șezlongurile pentru care se primește bon fiscal, angajatul care încasează umblînd cu casa de marcat la purtător. Nu știu despre accesul la piscine, dar pe plajă are voie oricine, plătind numai dacă ocupă un șezlong. Plaja este mai degrabă cu nisip acoperit de pietricele, iar în apă e nisip. Intrarea nu e nici foarte lină, dar nici abruptă, astfel încît poți sta la ceva distanță de mal, în picioare, dacă vrei să te joci cu mingea sau discul, dar poți și înota. Există un snack bar pe plajă, cu ceva salate și sandvișuri, dar și servire la șezlong, unde poți alege răcoritoare, cocktailuri, bere, cafea sau sandvișuri. Meniuri găsești pe măsuțe, iar un ospătar, îmbrăcat ca la carte, cu șorț și tavă, face ture periodic pe plajă.

Ziceam că plaja mi-a inspirat o imagine clasică, a prototipului stațiunii litorale, ceva gen Franța, Anglia sau Italia anilor 1900, doar că cu oameni ceva mai dezbrăcați și fără cabinele acelea de schimb care sînt pretext pentru tot felul de gaguri și farse în filmele lui Benny Hill. Mă ducea cu gîndul la plajele pe care Georges Simenon îl trimitea, în rezolvarea unora dintre cazuri, pe ursuzul comisar Maigret, cu terase, ospătari, lume liniștită, bărci de plăcere, sau la stabilimentele din ecranizările după Agatha Christie, cînd Porot iese la plimbare prin preajma cîte unui hotel. Imaginea era compusă, în afara peisajului, din ospătarul care te servea la șezlong și personajele de pe plajă, dintre care tușe deosebite erau adăugate de un cuplu mai extravagant, în care jumătatea masculină era cu circa 20 de ani și de kilograme în minus față de cea feminină, pe care o copleșea cu drăgălășenii și nu o lăsa din mînă nici în apă, și de un seputagenar în plină tinerețe, care, după cum interacționa cu mai multe personaje din preajmă, aflate în trecere, mai ales feminine, se vedea că avea o bogată istorie galantă în urmă, probabil desfășurată în același decor sau altele similare. Domnul respectiv ocupa un prosopel aflat la umbra unui palmier, pe care ședea, scrutînd marea, ascultînd în surdină muzică ușoară veche la un aparat de radio portabil, prevăzut inclusiv cu o antenă care era, bineînțeles, extinsă, amănunt deosebit de sugestiv, trimițător direct la anii 70, probabil anii de glorie ai bronzatului meloman. Alura îi era îngrijită, proaspăt bărbierit, frezat, cu un slip șic și un corp bronzat și, chiar dacă lejer boțit, suplu și atletic. La un moment dat s-a ridicat în picioare, lîngă prosop, și a început să schițeze niște pași de dans, exact ca personajele din filmele cu de Funès la St. Tropez.

Altă plajă în apropiere este plaja Avlaki. Aici se ajunge fie dinspre Kassiopi, fie dinspre Ag. Stefanos. Avlaki este cea mai estică plajă de pe coasta de nord și descrie o semilună la marginea unui golf larg, în apropiere de Kassiopi. Este destul de lungă, jumătatea vestică este în dreptul unor vile, unde probabil se găsește și cel puțin un bar, jumătatea estică este mai sălbatică, fiind în dreptul unei lagune pline de stuf, fără construcții alături, fără bar, cafenea, toaletă, dar cu ceva șezlonguri și parcare aproape. Intrarea în apă e lină, iar plaja are pietriș și nisip, dar parcă mai mult pietriș. În apă e nisip. Nu prea ne-a plăcut, bătea vîntul, erau valuri, vremea nu te îmbia nici să stai la soare, nici să te bălăcești.

O altă plajă la care am fost pe coasta de nord, la 2 - 3 km dincolo de Kassiopi, spre Sidari, de data asta cu nisip fin, fără alte surprize, este plaja Kalamaki. O întindere mare de nisip, lungă dar și lată, un bar și cîteva vile compun peisajul de aici. Mașina se parchează pe nisip, aproape lîngă șezlong. Intrarea în apă este extrem de lină, enervat de ne-înclinată, faci febră musculară de la mers prin apă pînă ajungi la zona mai adîncă, unde se poate înota. Fundul apei e nisip fin, fără pic de alge sau pietre, dar am văzut aici un arici de mare. Probabil mort, în derivă, adus aici de curenți, dar nu i-am luat pulsul, deci teoria nu e verificată. Apa puțin adîncă face din Kalamaki un loc potrivit pentru copiii mici. Barul de pe plajă, unde se ascultă muzică numai la casetofon, iar barmanul are o colecție de casete vechi, scrise cu creionul, este un loc de popas pentru croazierele cu „barbecue” inclus, deci se iscă la anumite momente aglomerație. Chiar cînd eram acolo a acostat, la pontonul lungisim (peste suta de metri, ca să depășească porțiunea cu apă pînă la glezne), un vaporaș cu sumedenie de turiști flămînzi și însetați. Și aici am prins vînt, dar nu și valuri, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că plajele de pe coasta nordică sînt vîntoase.

Mai la vest, trecînd pe lîngă stațiuni ca Acharavi și Roda, și ele beneficiarele unor plaje lungi și nisipoase, am ajuns în altă zi la Sidari, nume arhicunoscut și răs-povestit pe AFA. Șoseaua de la Kassiopi la Sidari e bună, rapidă, nu mai sînt serpentine și copaci, ajungi mai repede de jumătate de oră, dar aici e singurul loc unde am văzut patrulînd o mașină de poliție. La Sidari am mers ca să vedem celebrul Canal d’Amour. După parcurgerea centrului aglomerat, bucata de stradă cu sens unic, pe dreapta sînt niște zone virane, dincolo de care se vede plaja, iar la scurt timp după ele un indicator ne trimite la dreapta spre Canal d’Amour. Cotim și în scurt timp traversăm o gîrlă. Nu ăsta e canalul, dar imediat după pod încep afișe și anunțuri, fiecare cîrciumă susține că acolo e celebrul canal. Fac dreapta și parchez, aproape pe plajă. Eram la capătul nordic al plajei principale din Sidari, o întindere de nisip cu intrare prea lină în apă, adîncimea de înot fiind mult prea în larg. Unde mai pui că apa avea un pronunțat caracter de baltă, fiind plină de un soi de salată, de fapt o plantă ramificată, cu crenguțe ca zada, ce creștea peste tot în fundul nisipos. Ce mai, o plajă complet neprietenoasă. Spectaculoase, într-o anumită măsură, sînt falezele de gresie (cred, adică nisip cimentat - deci chiar există „Faleze de nisip”), care formează promontorii și golfuri inedite, cu un contur cu puține curbe și multe muchii și unghiuri drepte sau ascuțite, tăiate, despicate, printre care marea răsuflă și pufnește. Am hoinărit pe promontoriile acoperite cu iarbă și copaci și am închiriat o hidrobicicletă, ca să le admirăm și din larg. Am făcut baie și într-un fund de golf îngust, care părea să fie canalul dragostei, dar nu era, într-o apă caldă și plină de alge. Abia la o ulterioară vizită, mai rapidă, căci era doar o escală, ne-am lămurit unde era canalul: ceva mai la vest. Din șoseaua principală se face deci la un moment dat dreapta, după care se trece un rîuleț. Imediat apoi strada ajunge la o intersecție în T. Aici trebuie făcut stînga și apoi a 3-a sau a 5-a la dreapta și mers pînă la capăt. În ambele situații veți ajunge lîngă o piscină (nu aceeași), treceți pe lîngă ea și ați ajuns la Canal d’Amour! Care este un tunel, o peșteră scurtă, pe sub un asemenea pinten, promontoriu de gresie, care închide la est un golfuleț lung și îngust. Conform Google Maps, coordonatele plajei de acolo sînt 39.796945,19.698318. Apropo de piscine, în zonă sînt mai multe baruri cu piscină, unde puteți face plajă, dar pe gazon, și folosi piscina, contra unei consumații. Avînd în vedere cum e plaja în Sidari, o lîncezeală la piscină nu e o idee rea. Mai la vest se pot admira astfel de faleze de gresie, mai înalte și mai spectaculoase, la Peroulades, de unde e o idee bună să admiri și apusul, dar cum nu am ajuns acolo, nu am ce povesti. Tot din Sidari (dar nu numai de aici) se pleacă și în croazieră spre Insulele Diapontia (Othonoi, Erikoussa și Mathraki), cele mai vestice tărîmuri ale Greciei, 3 petice de pămînt presărate la nord-vest de Corfu. Amănunte nu cunosc, nu am fost, dar am impresia că insulele pot fi prinse într-o excursie dedicată, dar există și curse de linie către ele, pentru cine dorește să stea mai mult.

Cam astea au fost plajele la care am ajuns, așa că trec mai departe la alte obiective, potrivite pentru după-amieze post-plajă, și promit să încerc să fiu mai expeditiv.

Într-una din după-amieze am urcat cu mașina pe Vf. Pantokrator, cel mai înalt al insulei. Drumul este asfaltat pînă pe vîrf și se desprinde din șoseaua Kassiopi – Sidari în Acharavi. Parcursul ne poartă prin peisaje diferite. Mai întîi mergem prin pădure. Mai sus, ieșim la lumină, iar șoseaua unduiește pe culmi domoale, de unde se deschid priveliști minunate spre întreaga parte de nord a insulei. Trecem prin sate pitorești, ca Petalia, apoi ajungem în golul alpin, o savană la înălțime, cu ierburi uscate și bolovani. Drumul se îngustează pe măsură ce urcăm. Ajungem la poalele micii piramide care are în vîrf o antenă și o mănăstire: cel mai înalt vîrf al insulei, 906 metri deasupra mării care se află la poalele lui, la o zvîrlitură de piatră. Vedem cum drumul, mai sus, taie cîteva ace de păr în stîncă. Ajunși sus, parcăm, deși nu e prea mult loc. La poarta mănăstirii este o tavernă, iar în curtea ei, picioarele pilonului înalt, care am convenit, în lipsa unor informații care nici nu mă interesează, că este o antenă de telecomunicații. Cam agresată mănăstirea! De fapt, vîrful în sine. Prea mare înghesuiala pe el, sireicanul! Concurență acerbă pentru spațiu. Noi trecem la început cu vederea latura duhovnicească a locului, și alergăm în toate colțurile, ca să ne îmbătăm cu priveliștea. Facem poze de parcă am risca să dispară întreaga panoramă ca un vis dacă cumva uităm să declanșăm aparatul vreme mai lungă de un minut. Cred că se vede întreaga insulă de aici. În tot cazul, se văd înălțimile sudului, hăt, dincolo de capitală, tărîmul promis, misterios, ca în legende, căci nu am ajuns acolo în această vacanță (și doream să văd măcar Laguna Korission / Korissya). La poale se văd ruinele unor sate. Identific două, înspre nord și est (ăsta din est imediat, la poale).

În altă după-amiază, după ce ne-am săturat de înghițit vîntul de pe plaja Kalamaki și de citit cu cartea strîns ținută în mîini, ca să nu zboare paginile după capul lor, încît abia am descleștat degetele, riscînd vreo afecțiune ortopedică sau articulară, am mers la masă în satul fantomă turistic al insulei, Perithia (sau Palaia Perithia). Citisem despre el că e un sat abandonat, fusese întemeiat de insularii refugiați din calea piraților invadatori, într-o vale ferită, și abandonat după pacificarea țărmurilor, cînd localnicii au revenit pe coastă, și că în el funcționează cîteva taverne. Povestea clasică din insulele Eladei. Deci, ocazia era perfectă – ocirum trebuia să mîncăm, și vedeam și o parte din istoria intimă a insulei. De la plaja Kalamaki am pornit spre Sidari și după puțină vreme (cred că mai puțin de 1 km) am cîrmit stînga spre Peritheia. Spre final, drumul este de macadam, dar practicabil. Am parcat pe o platformă betonată, alături de cîteva mini mașini de teren, din genul celor închiriate de turiști, la doi pași de o biserică cu clopotniță exterioară și ziduri netencuite, din piatră brută, un peisaj ca în Mexicul filmat în Spania al lui Sergio Leone: un sat pustiu, arid, unde din întunericul din spatele ușilor te urmăresc pistolari vrăjmași sau țărani în cămăsi albe înfricoșați. Lipseau Eli Wallach cel neras, Lee van Cleef cel rînjit și Clint Eastwood cel împietrit și pufăitor de tutun. Deasupra, la orizont, se ridica Vf. Pantokrator, cu antena lui metalică sub formă de schelă petrolieră (aia de pe stema României socialiste), care strică tot peisajul (asta e, compromis de dragul tehnologiei). Perithia este unul din satele ruinate pe care le văzusem de sus, cel dinspre nord. Pornind spre sat, am trecut pe lîngă o casă renovată: un mic motel, cu ferestre vii, colorate de ghivece cu flori, apoi ne-am împiedicat de taverna Gabriel’s Steps, cu o terasă umbrită, parțial cu viță de vie, la care urcau cîteva trepte. Ne-am răcorit cu bere și ne-am delectat cu antreuri, cîrnați la grătar și tzatziki și musaca făcute de mama lui Gabriel (cum am presupus că îl chema pe patronul robotitor). Odată rezolvată problema foametei, am trecut la vizitarea la pas a satului. Casele în general erau ruinate, rămînînd în picioare zidurile exterioare și ceva tîmplărie. Dar toate aveau branșament electric în regulă, cu tablou și contor ce păreau recent instalate. Un loc pitoresc este piața centrală, unde ființează alte 4 sau 5 taverne, dintre care una avea și un afiș în românește. Nu era nimeni la ele, pentru că Gabriel, strategic plasat mai spre intrare, colectase toți turiștii care erau la ora aia în tîrg, adică vreo 2 grupuri, că pe ceilalți ocupanți ai mașinilor parcate nu i-am văzut pe nicăieri, probabil se plimbau prin împrejurimi. În afara mesei, am petrecut aici vreo 40 de minute de plimbare lejeră. Acum, din cîte am citit în alt review, sînt mai multe case renovate, deci pesemne satul învie și capătă caracter profund turistic.

În fine, în altă după-amiază am dat o raită prin capitală, excursie dorită, dar și necesară, pentru a lua bilete de feribot pentru întoarcere. Kerkyra este un oraș de-a dreptul, nu un sătuc mai răsărit, e chiar o metropolă, prin comparație cu alte capitale de insule. Senzația oferită de fațadele înalte de pe cheiuri este mediteraneană, depășind spațiul grecesc. Normal, orașul are influențe venețiene, franțuzești și englezești. Doar că e locuit de greci. Noi nu aveam mult timp la dispoziție, așa că nu am țintit către vreun muzeu, doar ne-am pierdut pe străduțele înguste, care constituie farmecul cartierului vechi, cel situat între cele două fortărețe. Atenție că există riscul de a vă pierde pe bune, dacă nu aveți o hartă la voi, poți intra printr-o parte și ieși fix în partea opusă, de unde te întorci mai greu la mașină. Cartierul e un labirint, iar parcare se găsește cu greu pe marginea parcurilor din esplanadă. Pentru că s-a scris destul despre obiectivele din oraș, eu o să relatez bref impresiile noastre. Ne-am bucurat de vederea fiecărei mici piațete, cu case, magazine și străzi ce par o miniatură, o dioramă de jucărie, senzație pe care am mai avut-o în Capri, unde piața centrală pare la scară mică, inclusiv clădirile din jur și terasele. Am colindat prin magazine de suveniruri, care vindeau magneți și lichior de kumquat (o citrică asiatică aclimatizată aici), eșarfe și prosoape de plajă, brichete și tirbușoane, unde eram întîmpinați invariabil în rusește, „da”-ul nostru valah de inspirație slavonă înducînd în eroare pe negustorii corfioți. Am trecut și prin piața primăriei, și pe la Sf. Spiridon, unde sînt și moaștele sfîntului, iar vizavi de biserică am dat cu nasul de o plăcuță ce anunța Consulatul Onorific Român al Insulelor Ionice (habar n-am dacă funcționa într-adevăr, dar la un magazin de icoane se vorbea românește). Am încheiat plimbarea pe marea esplanadă, luînd cina la una din terasele de la coloanele Liston, ansamblu de clădiri construite de francezi acum 200 de ani după modelul străzii Rivoli din Paris (deci bag seama Bucureștiul e un soi de văr îndepărtat cu Corfu, care poate fi și el alintat Micuțul Paris), unde un ospătar, după ce ne-a văzut așezați, și-a dedicat timpul agățării altor turiști, exprimîndu-se poliglot și uitînd de noi o vreme. Tot aici, nota de plată s-a vădit a fi complet indescifrabilă, hieroglifică dincolo de rețetele medicale, încît n-ar fi citit-o nici măcar cel mai champollionic farmacist. Sînt convins că omul adăugase și data, și PPC-ul lui Nea Mărin (=„poate pică ceva”) la total, pentru că nu pușca deloc cu ce scria în meniu și erau și mai multe linii decît produse comandate.

Am revenit în Kerkyra la plecare, cu 2 ore înainte de feribot, ca să tîrguim niște ulei de măsline și să ne plimbăm prin vechea fortăreață, capodoperă a arhitecturii militare, despărțită de oraș printr-un canal pe care sumedenie de bărci stăteau la ancoră și la capătul căruia 3 copii se zbenguiau și bălăceau pe o mică plajă de pietriș. Am aruncat un ochi la exponate, am văzut templul cu coloane, am urcat pe sub bolți, prin porți metalice și grilaje, pe lîngă ziduri și am ajuns în cel mai înalt punct, de unde orașul se arăta în toată splendoarea, cu nenumărate vase ancorate în portul sudic. În zare se vedea aeroportul, poartă fermecată către lumea vacanței, cu dese decolări și aterizări. Orașul se întindea cuminte, la poalele citadelei, îndreptînd spre ea sutele de ochi ai ferestrelor, parcă pentru a se asigura că este bine protejat de solida construcție din vîrful stîncii avîntate în mare. Casele aliniate ordonat în primul rînd ascund în spatele lor labirintul centrului istoric, dincolo de care se ridică o altă fortăreață. Împreună, ambele citadele cred că ocupă o suprafață mai mare decît a orașului protejat de ele, mărturie a importanței strategice a acestei insule, aflată între orient și occident, bastion al rezistenței apusului împotriva Imperiului Otoman, care nu a reușit niciodată să cucerească insula, în principal grație masivei fortărețe care servește acum ca punct de belvedere și loc de fotografiat. Departe, peste oraș, se putea vedea chiar și muntele Pantokrator, „un uriaș cu fruntea-n soare/de pază... ”, ba nu, fără pază, paza era sub picioarele noastre, iar eu cer scuze Ceahlăului coșbucian.

Nu puteam să nu alocăm o zi și perlei litoralului corfiot (cel puțin ca peisaj): Paleokastritsa. Am ajuns acolo ca leneșii, mai spre orele 11, iar peisajul s-a dovedit la înălțime (la propriu). Totul pare o confruntare titanică între stîncă și apă, între munte și mare. Aici ai zice că a biruit apa, care se ivește brusc lîngă șosea, ca mai încolo stînca să te contrazică, aruncînd în mare promontorii inaccesibile și ascunzînd marea pentru o vreme. Și pe jos cînd umbli, cînd ai crezut că nu mai ai unde ajunge, de după un muncel stîncos mai răsare un petec de plajă. Stațiunea se întinde pe marginea cîtorva golfuri, fiecare adăpostind cîte o plajă sau un port. Noi am mers pînă unde șoseaua părea să se termine: de fapt acolo începea urcușul către mănăstirea care se ridică pe una dintre peninsulele dintre golfuri. La deal se circulă alternativ, conform indicațiilor unui semafor, așa că am lăsat mașina în parcarea de la poale. Primul lucru pe care ne-au căzut ochii a fost un afiș, deasupra unui ponton, care zicea „to caves and other beaches”. Ăsta era locul de unde plecau bărci / water taxis care transportau turiștii către plaja Paradise (sau alte plaje accesibile numai pe apă) și bărci care făceau un scurt tur, de vreo 45 de minute, al coastelor Paleokastritsei, excelent ca să îți faci o idee asupra peisajului. Turul includea prezentarea a 3 peșteri marine. Aici ne-am înscris noi și ni s-a spus că plecarea e în 10 minute. Din cîte am înțeles, nu sînt plecări la ore fixe, ci cînd se strîng mai mulți doritori, dar fără să te facă să aștepți prea mult (adică, chiar dacă nu mai apare nimeni, pleacă în 10 – 15 minute numai cu cine e înscris). Prima peșteră vizitată se află chiar în golful de unde am plecat. Asta e și cea mai mare, are o sală de vreo 10 m lungime, în care am intrat cu barca cu totul. În fundul sălii este o mică plajă de pietriș. Probabil e lume care înoată pînă aici. În peșteră se mai păstrează speleoteme – stalactite, scurgeri parietale – de pe vremea cînd peștera era închisă și s-au putut forma, nespectaculoase. Mitologia, adică Homer, în Odiseea, povestește că Ulise a reușit să ajungă, rănit și obosit, pe insula Scheria, insula feacilor, unde a fost găsit de Nausicaa, fiica lui Alcinou, regele insulei, îngrijit și dus la rege, care l-a ospătat și i-a ascultat vreme de două zile peripețiile, ca apoi să îl ajute să ajungă acasă, în Itaca. După cum se știe, Scheria este identificată ca fiind Corfu, iar locuitorii de astăzi susțin că în această peșteră l-a găsit, sau l-a adăpostit după ce l-a întîlnit, Nausicaa pe Ulise, motiv pentru care peștera a fost botezată cu numele legendarei prințese (deși legenda nu pomenește nimic despre o peșteră). Episodul întîlnirii dintre Ulise și Nausicaa a inspirat mulți pictori, printre care și pe Rubens. Dintre cei care au imaginat pe pînză scena, Al. Mitru susține că pictorul rus Valentin Serov a plasat-o chiar în decorul real al Paleokastritsei. Din ce văd pe net, e plauzibil, conturul stîncilor din planul îndepărtat aduce cu cel de la fața locului.

De la peștera Nausicaa am dat ocol unui promontoriu înalt, pe vîrful căruia o stîncă, privită din anumit unghi, avea profilul unei maimuțe, o gorilă după impresia mea. Gluma ghidului este că au și grecii Mount Rushmore-ul lor. Și-au imortalizat și ei președintele în stîncă, ca americanii. La baza promontoriului am mai intrat într-o mică văgăună, peștera Ag. Nikolaos / Sf. Nicolae, la noi ocrotitorul copiilor, la ei al marinarilor, motiv pentru care această grotă marină e botezată ca atare. Aici ghidul a vînturat apa, ceea ce făcea să apară mici reflexii luminiscente, pesemne grație unor microorganisme. În plafon se observa clar fisura pe unde a pătruns apa care a scobit peștera, în lungul ei fiind depuse scurgeri de calcit. În fine, am mai intrat într-o jumătate de peșteră, destul de prăbușită, botezată Blue Eye (probabil numai pentru turiști, că nu prea sună grecește), datorită felului în care se vede culoarea apei printr-o arcadă de stîncă, o spărtură în pereții peșterii, aflată și la suprafață, dar și sub nivelul apei, prin care pătrunde lumina, ca o pată albastră, prin contrast cu stîncile din jur, în care se zbenguie sumedenie de pești.

Am ajuns și în portul principal Paleokastritsa, care e amenajat în golful vecin, unde se află și o secțiune militară. Din acest port pleacă, la fiecare oră, un submarin turistic, Yellow Submarine, care face o tură de-a lungul coastelor orașului, pentru vizitarea peisajului și naturii submarine. Numai că acest tur nu intră în peșteri, pentru că submarinul nu are loc. Am înțeles că e mai interesant turul cu submarinul turistic din capitală, dar nu cunosc detalii. Excursia noastră a continuat de-a lungul plajei, pe sub hotelul Akrotiri Beach, apoi am ajuns la gura golfului cel mai mare, care pătrunde înspre interior mai bine de un kilometru, spre Liapades, am aruncat o privire către stîncile de vizavi, în care se deschidea o gură uriașă de peșteră, care putea adăposti un vas cu catarge, și dincolo de care se desfășoară plaja Paradise, după care am revenit la punctul de plecare. Acest mic tur cu barca nu răpește mult timp și dă prilejul de a admira relieful și panorama Paleokastritsei de pe apă, deși nu de foarte în larg, întrucît plimbarea este cam pe lîngă mal, prin urmare l-aș recomanda tuturor.

În plan aveam ca după-amiază să colindăm spre sudul coastei vestice, să mai vedem și alte locuri, dar fiindcă ne-a plăcut mult Paleokastritsa și am văzut și un panou care trimitea spre un centru de închiriat bărci, am decis să rămînem aici. Am închiriat deci o barcă de la Ampelaki Boats, situați în golful Ampelaki, cel mai nordvestic al stațiunii, dincolo de mănăstire (ampelakiboats.com/contact-us). Negustorul s-a agitat să-mi explice că ne dă „speed boat”, vedeta lor, cu un tarif excelent (valabil numai după prînz, căci era aproape ora 13, cam jumătate din cel pe o zi întreagă), am bătut palma, mi-a trasat limitele, mi-a dat indicații, mi-a cerut pașaportul și m-a întrebat unde stau (a trebuit să îi zic Kassiopi, altă localitate nu știa din partea noastră de insulă). Barca arăta ca în filme, avea muzică (un CD cu muzică grecească pe care l-am oprit după a 3-a reluare), canapele generoase, ladă frigorifică și mergea mult mai bine decît avea să meargă cea închiriată în ziua următoare de la Ag. Stefanos (despre care am povestit). Am parcurs coasta înspre nord, pînă la Ag. Giorgios, o stațiune pe un țărm jos, cu o plajă lungă, unde nu aveam voie să acostăm. Ne-am întors și am navigat mai încet pe sub înalții pereți albi de stîncă care se ridică aproape vertical din mare. Coasta asta diferă de cea unde eram noi cazați. A noastră este muntoasă, dar cu pante line, pe care se cocoață vile albe și roz. Muntele este prietenos cu marea, se înalță lin din ea, iar apa, la rîndul ei, îl mîngie cu valuri vesele. Astălaltă coastă e sălbatică, dură, roca țîșnește brusc din apă spre verticală, sau se sfîrșește brusc, abrupt, perpendicular, depinde de punctul de vedere. Marea e calmă, dar totul pare un moment de repaus într-o confruntare lăsată în suspensie. Pe alocuri, carnea insulei e la zi, stratele calcarului sînt la vedere, în unduiri elegante și fracturări dramatice care vorbesc oricui despre modul de formare al falezelor de aici, lecție de geologie „in situ”, vie, experimentală. Muntele este material didactic la scara 1:1. Înțelegi cum se formează roca, prin depuneri succesive, în intervale geologice, apoi cum mișcări tectonice ridică, coboară, pliază stratele formate, pentru a desena un relief amețitor, principalul element al peisajului Paleokastritsei. Pe alocuri, bărci cu iubitori ai mării și soarelui plutesc liniștite, iar ocupanții lor se bucură de seninul cerului și apei. La baza pereților sînt și cîteva plaje, mici, albe, dar fiecare e ocupată de cîte o barcă, și nu vrem să tulburăm intimitatea nimănui. Ajungem în dreptul Liapades, sîntem brusc la peste 2 km de mal, căci golful se adincește aici. Accelerez la maxim, motorul ne propulsează peste valuri, aproape zburăm. În stînga, la distanță, se derulează panorama tipică vacanțelor estivale: hoteluri, plaje, bărci, din boxe se aud melodii grecești, sîntem în plin videoclip muzical! Ajungem la insulița care marchează limita sudică a zonei permise de plimbare și ancorăm, alături de alte bărci, la 50 de metri de o plajă aproape liberă, de la piciorul unei faleze înalte. Înotăm pînă la ea, dar neavînd la noi nimic, pentru că nu putusem căra prin apă nici prosop, nici umbrelă, nici măcar o bere, nu petrecem prea mult timp pe uscat. Pe plajă erau pietre rontunjite, ca distracție am aruncat cîteva înspre apă, stil „broască” și ne-am întors la cîrmă. Am revenit spre punctul de închiriere, trecînd prin dreptul plajei Paradise, vecină cu plaja la care înotaserăm. Aceasta era mult mai populată și avea chiar și șezlonguri și umbrele, probabil găseai și ceva de băut, pentru că erau destule bărci care făceau du-te – vino cu turiști. Per total, a fost frumos, relaxant, dar s-a dovedit ulterior că ai mai multe de făcut și explorat cu barca pe coasta cealaltă, de nord-est. Aici m-aș fi mulțumit și cu ce văzusem din prima excursie, cea cu peșterile, iar dacă aș fi ținut neapărat, aș fi luat o barcă pînă la plaja Paradise.

După atîtea plimbări acvatice am făcut una și pe uscat, să ne facem o idee asupra stațiunii. Paleokastritsa este destul de întinsă și de „împrăștiată”, în lungul șoselei și a celor 3 – 4 golfuri, depinde cum le numeri. Am observat 2 hoteluri mari: Paleokastritsa și Akrotiri Beach, în rest, hoteluri mai mici și vile. Plaje sînt mai multe, în dreptul fiecărui golf, în general cu pietriș, iar bărcile sînt prezente, la ancoră, peste tot, astfel încît aproape că ești nevoit să faci baie printre bărci. Am luat prînzul la o tavernă pe marginea șoselei, vizavi de o plajă, unde am fost destul de desumflat de specialitatea locală – pastisada. Adică paste cu carne cu sos, melanj greco-italian, avînd în vedere istoria insulei, partea grecească fiind carnea de vită și sosul, pregătite cam ca la stifado, dacă nu greșesc. Apoi am urcat la mănăstire, de unde am admirat priveliștea. Jos, la întîlnirea stîncii cu marea, într-un mic golf, ocupanții unei hidrobiciclete stăteau la soare pe niște bolovani. Asemenea locuri sînt din belșug în jurul stațiunii, și turiștii le caută pe fiecare. În muzeul mănăstirii sînt expuse, pe lîngă obiecte de cult, cochilii uriașe de moluște. Mă întreb dacă giganticele scoici trăiesc în apele Greciei, sau sînt aduse de peste mări.

Era deja destul de tîrziu ca să mai vizităm și altceva, așa că începem retragerea spre casă prin Lakones, satul cocoțat pe o prispă deasupra Paleokastritsei. Aici găsim o parcare de unde admirăm complexul de golfuri de la înălțime, cuprinzîndu-l cu privirea în întregime. Priveliștea este arhicunoscută, poze de aici am văzut la toți care au fost acolo, sînt prin toate cărțile și magneții suvenir, dar asta nu îi răpește nimic din spectaculozitate. Pare că gheare puternice, monstruoase, s-au înfipt în mal și au răpit o parte din pămîntul insulei, lăsînd în urmă ochiuri cu apă cristalină, separate de munți bolovănoși, împăduriți. Cel mai mare este cel cu căpățîna de maimuță. Nici un drum nu pare să urce spre sculptura naturală. Muntele din dreapta în schimb a fost îmblînzit, cucerit de construirea mănăstirii și a șoselei care urcă acolo. Aceste două înălțimi se prea poate să fi fost cîndva insule, unite cu țărmul de depuneri aduse de mare. Cel puțin așa ai impresia de aici, de sus.

Ne despărțim de priveliște și continuăm spre nord, pe drumuri bine asfaltate, sinuoase, abrupte și nu prea bine semnalizate. Ajungem în Ag. Giorgios. Vizităm scurt plaja, nu e prea îmbietoare, bate vîntul, așa că plecăm mai departe. Multitudinea de străzi, toate asfaltate, și de intersecții, cu indicatoare nu mereu clare, fac să nu fiu lămurit asupra drumului: care e cel principal? Care sînt secundarele? Nu reușeam deloc să le corelez cu harta (pe hartă părea mult mai evident drumul de urmat, trebuia doar să ne ținem de dunga roșie, ignorînd pe cele albe și galbene, dar situația nu se potrivea cu cea din teren). Am dibuit pînă la urmă drumul, am lăsat pe stînga șosele de acces către alte stațiuni ale nord-vestului, ca Afionas, Arillas, Ag. Stefanos și, parcurgînd o șosea dreaptă, instalată în lungul unei văi mănoase, agricole, am ajuns la Sidari, unde am descoperit în fine adevăratul Canal d’Amour (după cum am povestit deja). Ne-am odihnit pe plaja de aici pînă tîrziu și am revenit acasă pe înserat.

Cam așa ne-am petrecut noi cîteva zile pe această insulă ionică. Dacă ar fi să clasific peisajele, spectaculos mi s-a părut Paleokastritsa, și interesant orașul Kerkyra. În rest, peisajul este destul de frumos, satele și tavernele destul de îmbietoare încît să nu regreți că ai ales Corfu ca destinație de vacanță. Cred că ai cu ce să umpli și 14 zile, mai ales dacă ești genul de turist care nu stă locului, dar și dacă preferi lîncezeala și siesta, alături de mese bune și taclale în companii plăcute, activități subestimate pe nedrept, dar care pot fi extraordinar de prielnice și de „îmbogățitoare” spiritual.

Dacă aș reveni pe insulă, cred că aș alege să mă cazez la Paleokastritsa, datorită peisajului, sau la un hotel pe plajă, cum e cel despre care am povestit, din Dassia.

În rezumat, pentru partea de nord, aș zice că e de mers la plajele Kerasia și Dassia, merită un drum și Kalamaki, mai ales pentru copii mici, aș ocoli plajele Ag. Stefanos, Kalami și Avlaki, aș merge la Sidari nu la plajă, ci pentru faleze, și apoi mai la vest, la Peroulades, pentru apus, aș urca pe Vf. Pantokrator și aș lua masa la Perithia, m-aș plimba și aș ieși la cină în Kalami, Ag. Stefanos sau Kassiopi, pentru o pastisada, musaca sau frikasse, aș da o raită prin Kerkyra, m-aș plimba cu barca închiriată pe coasta de nord-est și aș petrece o zi la Paleokastritsa, unde aș sorbi priveliștea din toate unghiurile: de pe apă, de sus, de jos, de la mănăstire...

Plecarea din insulă cu feribotul mi-a prilejuit observarea unei demonstrații publice de patriotism cum n-am mai văzut niciodată, nicăieri (nu pun la socoteală spontanele efuziuni de pe stadioane și de la evenimentele sportive, pe care le găsesc conjuncturale și/sau înfierbîntate). Ba poate cînd am asistat în California la o paradă de 4 iulie, deși acolo era mai mult bucurie, mîndrie națională, pe cînd aici era vorba de respectul pentru înaintași. Vasul se desprinsese de cheu și noi aruncam o ultimă privire spre oraș cînd atenția ne-a fost atrasă de un cîntec ce se auzea de la babord. Mă apropii și disting faptul că se cînta în sîrbește. Vreo 20 de tineri, păreau o tabără sportivă, căci erau toți băieți, toți bine făcuți, toți cam de-un leat, pe la 17 ani, însoțiți de 3 domni cărunți, și ei cu aluri sportive, probabil antrenorii, așezați pe două rînduri, ținîndu-se de după mijloc, cîntau cu voci ferme, solemne, un cîntec ceva mai lent decît „Treceți batalioane”, dar mai rapid decît „Presărați pe-a lor morminte”, fără să exagereze, fără să ridice vocile, cu un vădit respect, punctat de o abia ghicită durere. Toți erau aliniați cu fața spre mare, lîngă balustradă, în timp ce vasul trecea pe lîngă o insuliță aflată la ieșirea din port, pe care se ghicea o mică construcție. M-am gîndit că e un loc important pentru sîrbi, iar cîntecul suna ca și cum slăvea gloria dar și jelea soarta unor eroi din trecut. N-am aflat pînă astăzi ce au cîntat acei copii, și nici nu văd cum aș putea afla, dar am descoperit, grație wikipediei, că bănuielile mele erau corecte. Pămîntul cu pricina, Insula Vido, a fost spital pentru sîrbii, atît militari, cît și civili, refugiați în Corfu în războiul I. Insula fiind stîncoasă, morții erau „îngropați” în mare, lîngă insulă, ancorați de bolovani. Peste 5000 de sîrbi au avut această soartă, iar de atunci apele acestea din jurul insulei sînt cunoscute de sîrbi drept „Mormîntul Albastru”, după titlul unei poezii scrise de Milutin Bojić, poet și soldat, mort în exil, de tuberculoză, la Salonic, la numai 25 de ani, înainte de sfărșitul războiului. Sîrbii au ridicat aici un mausoleu în anii 30, din gratitudine pentru greci. Insula este deci un altar al nației sîrbe, aflat peste mări, iar acei adolescenți l-au salutat din toată inima, fără preget, fără jenă, fără să mute privirile de la insulă cît timp am trecut pe lîngă ea și încă multă vreme după ce feribotul a prins viteză și a lăsat țărmurile acelea în zare. Dacă vă interesează acest episod, puteți porni informarea de aici, unde aveți trimiteri și către autorul poeziei, și către campania sîrbilor din Marele Război de la izbucnirea căruia, iată, tocmai s-a scurs un veac.

Ne apropiem de Igoumenitsa, iar înălțimile insulei, munții și plajele vacanței încep să se piardă sub orizont. Privirile îmi cad pe o fîșie lungă de plajă, la nord de golful în care intrăm și în fundul căruia se află orașul, ce pare să fie nisipoasă, un cordon litoral ce închide o lagună, pe care din loc în loc sînt corturi sau rulote, dar și cîte o tavernă sau cafe bar, cu zone amenajate cu umbrele și șezlonguri alături. Pare un loc frumos de campare sau petrecere a unei zile de băi de soare, heliomarine de fapt, conform termenului științific. E vorba de plaja Drepano, iar pentru amatorii de camping las aici adresa web.

Casele din Igoumenitsa se văd deja, iar deasupra lor se distinge tăietura în munte pe unde urcă Autostrada Egnatia (A2, parte din E90), acest drum superb ce are kilometrul zero chiar aici, în port, și ajunge tocmai pînă în Turcia, 670 km mai departe, după ce străbate alți munți și alte țărmuri însorite și bortelește în cale zeci de tuneluri. În curînd urma să luăm pe acolo calea spre casă, cu un popas la Edessa, Hotel Katarraktes, alegere ineficientă, dat fiind că a doua zi am tras tare să ajungem în București pînă seara, dar compromisul merită pentru spectacolul oferit de cascade, faleza pe care se află orașul, peștera și surplomba de sub cascada principală, loc preferat pentru fotografii suvenir.

Un singur avertisment aș avea referitor la autostradă: pe cei 670 km nu sînt mai mult de 3 – 4 locuri de popas cu benzinărie și restaurant, iar benzinăriile sînt și ele rare. Nu seamănă cu ce înțelegem noi sau vesticii prin autostradă, din acest punct de vedere. Nu amînați să faceți plinul. Cînd autonomia scade sub 80 km, ieșiți pe prima ieșire și căutați o benzinărie în prima localitate. Probabil ideea a fost să nu omoare aceste mici afaceri locale, construind popasuri noi. Rețineți drumul înapoi la autostradă. Cu toaletele e mai delicat. Dacă vedeți un popas cu toalete, opriți, pentru că următorul s-ar putea să fie prea tîrziu. Iar pe feribot, nu știu dacă are rost să amintesc să vă luați din mașină aparatul foto, o șapcă și orice mai aveți nevoie pe vas, căci accesul la ea va fi dificil sau chiar imposibil în timpul traversării.

Închei în această notă prozaică, cu urarea de vacanțe plăcute! Iar pozele, ca pozele, dar nu uitați să fotografiați cu mintea și cu inima! Mai ales că am citit pe undeva că, dacă faci prea multe poze, memoria își șterge amintirile, știind că le poate găsi oricînd în album, și nici sufletul nu absoarbe temeinic imaginile și trăirile, nu se încarcă cu senzații, nu se lasă în voia simțurilor, ci stă încordat, atent să mai încadreze o fotografie, să nu rateze un moment, trecînd cu vederea „viul” clipei, și percepînd realitatea defazat, desincronizat. Nu mai trăiești nemijlocit experiența, ci prin intermediul unei lentile și al unui ecran. Am pățit asta cînd eram mai fraged: țineam să filmez și să fotografiez cît mai mult și constatam că nu fusesem prezent personal la fața locului, ci prin intermediar. De ce să pui și să menții între tine și lume un obiectiv care îți îngustează cîmpul vizual, îți micșorează perspectiva? Pentru niște înregistrări care vor fi ignorate și se vor degrada pe tăcute, în umbra sertarelor.

Vă las cu o melodie care pe mine mă poartă pe deasupra mării, chiar dacă versurile nu au nici o legătură (e o piesă de dragoste). E chiar mai bine că nu le înțeleg. Așa aș vedea videoclipul acestei piese: un zbor pe deasupra mării și a insulelor. Iar insulele să crească mai degrabă măslini decît palmieri. youtube (mulțumesc webmaster!)

---

VIZUALIZĂRI: 12619 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI