Cina. VOLUMUL VIII. Servirea mesei la chinezi

TIPĂREȘTE

Continuare China cap. VII. Ceremonia Ceaiului si Templul Cerului

Bogatia experientiei culinare din China justifica, cu prisosinta, rezervarea unui intreg capitol acestei teme" suculente".

La plecarea din Romania aveam cateva informatii vagi despre universul gastronomic chinez, iar lecturile "pe diagonala", furate cu coada ochiului in ultima clipa de pe internet, nu au avut deloc menirea de a ma lumina.

Am ajuns, impreuna cu prietenii mei, la fel de "informati" ca si mine, la concluzia ca, din punct de vedere culinary, China este o tara extrem de periculoasa!!!

Ca urmare, la aterizarea pe aeroportul din Beijing eram blindata cu o mutitudine de medicamente destinate indigestiei, diareei, varsturilor si altor nenorociri digestive potentiale, gata sa fac fata oricarei situatii neplacute, generate de mancarea chinezeasca...

Iar cand Tina a glumit (glumit? !!!), spunandu-ne, la numai cateva minute de la aterizare, in drum spre hotel, ca in China "singurul lucru cu patru picioare care nu se mananca, e masa ", va inchipuiti ce am simtit...

Am conceput pe loc un plan de autoaparare care implica utilizarea exclusiva a cosmopolitului Mac Donald’s, in detrimentul restaurantelor autohtone...

In imensa mea ignoranta eram convinsa ca la fiecare masa chinezii or sa-mi serveasca delicatese locale de tipul serpilor, lacustelor si viermilor.

Cum sunt gurmanda (a se citi “lacoma”) de cand ma stiu, perspectiva ”infometarii “ma infricosa mult mai mult decat cea a mancarilor "exotice"...

In fond, ma incurajam singura, nu ma puteau obliga sa mananc... orice (dar mai stii...)

Drept urmare, prima mea experienta gastronomica cu iz traditional chinezesc era sa se transforme intr-un fiasco total, caci neincrederea imi era dublata de bariera lingvistica dintre noi si frumoasele fete ce ne –au servit prima cina la Beijing.

Eram atat de suspicioasa in legatura cu ceea ce mancam, incat, am initial, am mancat numai lucruri clasice, cu aspect “verificabil “ olfactiv si vizual, respective, orez, peste si legume.

Incet-incet, mai mult din curiozitate, intr-un moment de euforie indus subconstientului meu de intreaga atmosfera traditionala, am incercat si alte mancaruri, unele dintre ele inedite…

Sa o luam insa cronologic.

Prima noastra masa a fost pranzul, la restaurantul hotelului (35 de Dolari, cam piperat, daca vreti parerea mea, raportata la celelalte preturi-costa fix cat excursia la Marele Zid- dar justificat pe deplin de abundenta si calitatea mancarurilor).

Sistemul de buffet suedez mi-a permis selectarea exclusiva a mancarurilor europene, ce au cuprins supe de legume, fripturi de diferite tipuri, garnituri de orez, legume, etc...

Nu era cu nimic mai prejos decat mancarea din restaurantele cu tinuta din Europa, iar elegant practica si spatiul generos al restaurantului au contribuit la destinderea mea din starea de” usoara”incordare, cu care intrasem acolo.

Bauturile erau la discretie, dar erau servite direct la masa de chinezoaice dragute, imbracate impecabil, dar modern, care te intrebau ce doresti.

Am raspuns “Sprite” si am continuat sa mananc, fara sa banuiesc ca raspunsul meu va starni o intreaga tevatura. La cateva secunde, micuta domnisoara, s-a intors insotita de o alta, ce ii parea sefa, ca sa se scuze ca nu a inteles ce a spus si sa ma roage sa repet.

Cum denumirea e internationala, am repetat, incredintata ca de data asta au priceput.

N-a fost asa, iar dupa alte minute, insusi managerul restaurantului, un tanar european ce vorbea engleza cu un usor accent frantuzesc, a venit sa se lamureasca in legatura cu butura misterioasa, fapt care i-a luat numai o secunda.

Nu cred ca pot sa reproduce in cuvinte dezolarea aproape disperata de pe fata micutelor chelnerite, cand au vazut ca nu ma puteau intelege si ca imi puteau cauza neplaceri…

Aceesi expresie am intalnit-o la fiecare dintre chinezii ce ne-au servit masa, indifertent de locul unde a avut loc aceasta, cand nu intelegeau ceea ce le ceream.

Chelnerii erau cu totii extrem de prevenitori si de amabili, iti schimbau farfuria in secunda in care terminai de mancat, aveau in permanenta grija ca paharele sa fie pline, cu o gratie oriental inascuta, intr-o tacere deplina.

Ca sa revin, nu am mancat, acolo deloc, mancare chinezeasca, acest fapt petrecandu-se cateva ore mai tarziu, la cina, in cel mai frumos restaurant chinezesc vazut de mie vreodata…

Restaurantul, plasat in mijlocul unei gradini traditionale, era inconjurat din trei laturi de verdeata, iar in partea vestia, de un mic parau, cu salcii pletoase, pe care trebuia sa iI traversezi pe o punte de lemn arcuita.

Intregul décor era galben, un galben imperial, iar mesele aveau platform rotativa, menita asigurarii unei autoserviri elegante si colective.

Separat, am fost serviti cu cate un bol de supa pe care am refuzat sa il mananc, convinsa fiind ca trebuie sa fie “bird nest”, o delicatete gelatinoasa, recuperata, litieralmente din cuibul nu mai stiu carei pasari.

Cei care au manacat au spus ca a fost buna, dar nu m-au convins.

Pe masa rotativa au adus peste, carne de rata, crabi, orez, legume gratinate (mai ales dovleceii au fost remarcabili) si un fel de carne necunoscuta de la care initial m-am abtinut, asteptand sa aflu mai intai despre ce animal e vorba, mai aes ca nu avea nici pic de grasime…

Cum nu ma descurcam cu betisoarele si concurenta era mare, am cerut furculite, ceea ce iar a starnit putina rumoare. De data asta, ca sa nu mai astept pe cineva care sa inteleaga cuvantul “fork”, i-am aratat uneia dintre fete tacamurile europene, ce asteptau, din precautie, pe o masuta de langa fereastra. I s-a luminat fata si mi-a adus-o zambind. Am intrebat, o alta fata drapata in rochie de matase pana la pamant, ce carne era cea taiata in feliute subtiri, pe platoul din fata mea.

Mi-a raspuns calma: DONKEEE.

Cum DONKEEE? !!! Am intrebat noi, convinsi de o confuzie ligvistica, iar cineva, a intrebat-o, intrigat daca nu cumva MONKEE (intr-adevar citisem despre utilizarea maimuelor ca si hrana in bucataria asiatica).

Nu, DONKEE, ne-a raspuns ea foarte ferma, a doua si a treia oara, cu un ton mai sus, disperata de insistent nostra.

Am gustat cu teama o faramita, dar gustul aromat (statuse probabil intr-un bait) putea fi al oricarei carni, de la pasare, pana la vita. A fost atat de buna, incat am mai luat cu totii inca o bucata.

Ca idee, mancarea in China mi s -a parut cam prea putin sarata si de la masa lipsea cu desavarsire sarea.

Nu am servit niciodata pajituri, doar fructe, si absolut niciodata paine, asa ca am mers in supermarket ca sa cumpar paine chinezeasca pentru a-mi satisface curiozitate.

Painea cu un gust bun, dar usor dulceag, s-a mentinut proaspata vreo patru zile, asa incat, tata a savurat-0o la intoarcerea in tara, la fel de proaspata cum am cumparat-o.

In alta seara, am mancat in “cel mai mare restaurant din Asia”, dupa spusele Cristinei, un fel de Supermall cu gradini interioare, cu bazine de pesti vii pe care ii puteai alege pentru a fi sacrificati.

Am servit homari, creveti, labe de rata!!! Si ne-am saturat cu pepene verde

Aici am fost dezamaiti de cantitatea mica de mancare prevazuta de gazde, cina costand, totusi, 45 de dolari.

Dar, vorba sotului meu, plateai decorul….

Cat depre mancarea exotica, cea pe care noi, in general, nu am manca-o (si, mai ales nu am mirosi-o), pe aceea am gasit-o pe taraba, pe Food Street, o insiruire de peste 1km de mese metelice prevazute cu aragaze cu butelie, unde, din nou de curiozitate, am tinut neparat sa merg intr-o seara.

Am vazut si am mirosit din plin oferta locala de mancare inedita: serpi decapitai, paienjeni, lacuste, gandaci uriasi... si mai bine ma opresc si aici, caci, numai la invocarea imaginii ma napadeste din trecut mirosul ingrozitor de pe Food Street.

Am uitat sa imi iau camera foto si imi propusesem sa ma intorc, dar, numai la gandul ca trebuie sa indur inca o data mirosul acela, mi se facea literalmente rau, asa ca nu m-am mai intors sa fac poze.

Au fost unii care s-au incumetat sa manance ceva de acolo, parca niste caracatita si s-au ales cu o indigestie zdravana, previzibila daca te gandesti ca nu am vazut acolo nici un chinez care sa ia masa….

Altii, care comandasera o farfurie de lacuste (vreo 20 de RoN), erau dezamagiti de faptul ca, prea iuti fiind, nu putusera manca decat foarte putin! De gusibus…

Eu una am preferat sa raman cu amintirea bucatelor savuroase de la restaurantul unde formele si culorile mancarii erau in deplina armonie cu vesmintele matasoase ale frumoaselor chinezoaice.

Si mi-am propus, a cata oara, in aceasta excursie, sa ma intorc ca sa savurez, vestita “Carne de Magar”!

-Va urma_

China. Vol IX. La cumparaturi (sau cum sa te targuiesti in China)

---

VIZUALIZĂRI: 3666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI