Despre Lovech, cu drag

TIPĂREȘTE

Am inclus în itinerarul unei excursii orăşelul Lovech cu gândul de-a avea o binemeritată pauză de relaxare între colindat coclaurii cascadelor şi peşterilor din zonă. Trebuie să spun că avem un obicei în grupul nostru de drumeţii – fiecăruia îi revine un segment de drum, despre care trebuie să se documenteze astfel încât să afle tot ceea ce ar merita văzut, locurile unde e cel mai bine de mâncat, eventual înnoptat, dacă e cazul. Aşa că, am inclus Lovech şi-am fost convinsă că-mi voi surprinde plăcut prietenii. Şi aşa a fost. Din simplu popas de luat masa, s-a transformat în bonusul zilei. Nu ne mai puteam aduna de pe străzile pline de farmec şi nu ne mai opream din fotografiat. Doar seara care se lăsa repede şi km buni pe care îi mai aveam de străbătut ne-au convins să plecăm, cu promisiunea că vom reveni.

La prima cercetare pe „surse”, Lovech apare ca un orăşel mic, (de mărimea Reghinului sau Mioveniului) cu centru vechi, o biserică veche şi ruinele unei cetăţi, având ca atracţie principală podul acoperit, unic în Balcani. Dar niciodată nu ştii ce se ascunde în spatele unei descrieri sumare, mai ales când fotografiile găsite sunt puţine şi zgârcite cu detaliile, aşa că am mers pe fler. Ce surpriză!

Am intrat în oraş dinspre nord, lăsând în urmă Cascadele de la Kruşuna şi peştera Devetaki. Partea nouă arăta destul de cochet şi atât de provincial încât am crezut că e partea veche. Hmm! Ne-am înşelat.

Curând am zărit micuţul pod peste râul Osam, emblema Lovech-ului. Arată cumva precum scara acoperită din Sighişoara, la orizontală. În plus, de-a lungul lui sunt amenajate fel de fel de magazine de suveniruri şi chiar o mini-cafenea pe la jumătate, prin ferestrele căreia poţi să priveşti în lungul apei. Acest tunel te trece în partea veche a oraşului. Întâi o piaţă largă, frumos pavată cu dale şi mobilată cu bănci, flori, statui şi o mică scenă pentru concerte în aer liber. De jur împrejur sunt terase, restaurante cochete.

Am ales Drakata, un local cu tradiţie, unde, deşi eram un grup numeros, dotat inclusiv cu copii neastâmpăraţi, am fost trataţi cum se cuvine. Chelnerul ne-a făcut faţă onorabil. Berile au sosit iute-iute şi reci atât cât trebuie, apoi mâncarea ne-a satisfăcut papilele pofticioase şi stomacele lihnite. Personal, m-am luptat cu un morman de coaste cu sos picant! Apoi, la pas am luat-o, traversând piaţeta, spre cetate. Pentru asta trebuie să urci, nu prea pieptiş, pe străduţele conservate în stilul tradiţional, tot dealul pe culmea căruia străjuieşte cetatea, dar şi statuia impunătoare a lui Levski. Cetăţeanul fost un vajnic revoluţionar care a luptat pentru eliberarea de sub jugul otoman şi căruia bulgarii îi cinstesc memoria prin monumente, muzeu şi cine ştie ce alte forme. Dar, cum spuneam, până la statuie, urci domol printre case frumos îngrijite, cu cerdacuri şi balcoane din lemn înnegrit de vreme, cu multe flori, cu ardei agăţaţi la uscat sau rufe întinse la soare – deci, case locuite de oameni ai zilelor noastre.

Pe la porţi mai găseşti sigla discretă a câte unei pensiuni sau mehana, ori doar bătrâne curioase care cercetează trecătorii. Marea majoritate a acoperişurilor din piatră sunt păstrate. Felinarele stradale se potrivesc perfect decorului. Ce să mai spun, armonie. Undeva, printre case sunt amenajate şi două muzee – de etnografie şi cel închinat lui Levski.

Pe la jumătatea urcuşului găsim şi biserica veche. E ascunsă de coroanele unor copaci, într-o curte cu poarta deschisă care te îmbie să-i treci pragul. Copiii au făcut rapid inspecţia – câţiva peri, o cişmea frumoasă de piatră, o masă, un câine. Frunze galbene, un pic de fum şi linişte. Am intrat şi în biserică. Pentru una ortodoxă, mi s-a părut extrem de luminoasă şi austeră; nu avea covoare, decoruri bogate şi grele, ci ferestre înalte, ziduri vechi şi icoane simple. La intrare am remarcat un fel de antreu, ca la unele case ţărăneşti şi pe care l-am întâlnit şi la biserica sf. Nicolae din Veliko. Foarte frumoasă atmosfera în ansamblu.

Mai sus, casele încep să se rărească şi rămânem doar printre copaci şi arbuşti. Un soi de părculeţ este amenajat în punctul cel mai înalt, de unde se poate privi panorama oraşului şi se poate intra în cetate, pentru un preţ rezonabil – 2 sau 4 leva. De ce să mint, nici n-am intrat. Deci nu pot să spun decât că zidurile păreau groase şi rezistente. Era prea târziu pentru istorie, se lăsa seara.

Au rămas suficiente motive pentru a revedea Lovech, fie chiar şi numai pentru acela că este numit "oraşul liliacului"...

---

VIZUALIZĂRI: 4335 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI