“Pace acasă, pace în lume” - Mustafa Kemal Ataturk

TIPĂREȘTE

În 2009 pașii m-au purtat pentru câteva luni în capitala Turciei, Ankara. În urmă cu exact 90 de ani, acest mic târg de provincie din podișul Anatoliei număra nu mai mult de 30.000 de locuitori. Și totuși, mărețul Mustafa Kemal supranumit Ataturk (adică tatăl turcilor) și considerat a fi artizanul Turciei moderne, a decis în 1923 (de fapt Parlamentul, nu el) că aici se va stabili capitala nou întemeiatei Republici. Fiind un foarte bun strateg, Ataturk a ales acest oraș datorită poziției sale centrale. Astfel capitala nu putea fi atacată de pe apă (spre deosebire de capitala imperiului, Istanbul) iar o eventuală invazie terestră reprezenta o campanie istovitoare și putea fi zădărnicită cu ușurință. De altfel atât în 1921 cât și în 1922, armata condusă de Ataturk a înfrânt armata greacă plecată să cucerească orașul. Deși astăzi populația Ankarei este estimată undeva între 4 și 5 milioane, în funcție de cât de mare este considerată zona metropolitană, totuși orașul nu mi-a creat senzația de aglomerație. Poate și pentru că este foarte întins pe câteva coline, creându-se astfel senzația de spațiu. În plus, această senzație este întărită și de faptul că pentru câteva decenii a existat o interdicție de a construi în Ankara clădiri mai înalte decât Mausoleul lui Mustafa Kemal Ataturk (cel puțin așa mi s-a spus). Ca o ironie a sorții, oricât de mult a urât Istanbulul cu tot ce reprezenta acesta, Ataturk și-a găsit sfârșitul în Palatul Dolmabahce din Istanbul, fiind răpus de ciroză. Dar să o luăm cu începutul.

Călătoria: Eu am utilizat două rute cu avionul. Una din trei segmente: Timișoara-București-Istanbul-Ankara și una din două segmente: Timișoara-Munchen-Ankara. Este important de reținut că deși Ankara este capitala, totuși Istanbulul este principalul aeroport al Turciei pentru zborurile internaționale. Între Ankara și Istanbul sunt avioane din oră în oră și toate pline ochi. În flota de peste 200 aeronave a Turkish Airlines nu există vârtelnițe gen ATR, Bombardier sau Canadair. De la aeroport în oraș am mers cu taxiul și costă până în 50 de lire (aproximativ 22 euro) deși este destul de mers. Șoferii de taxi nu primesc valută iar dacă o primesc, cursul de schimb este stabilit în funcție de cum bate vântul. De fapt lira turcească este o monedă destul de stabilă în jurul a 2,3 lire/euro. La acest curs am schimbat și acum o lună și în urmă cu 4 ani, lira având fluctuații față de euro între 2,2 și 2,5, cu mici excepții. Din acest motiv este de preferat ca după ce ieșiți din vamă să schimbați 30 euro pentru taxi și orice altceva de imediată folosință. Drumul până în oraș durează cca 20 min (în funcție și de trafic), fiind în mare parte pe autostradă. În apropiere de oraș veți observa pe partea dreaptă a șoselei noile cartiere de blocuri ANL (TOKI). Sunt cartiere construite în mijlocul lui nicăieri iar cele pe care le-am fotografiat mi s-au părut extrem de periculos amplasate, în special pentru copii, fiind construite pe marginea unei râpe.

În caz că nu știați: Dacă faceți o escală în Istanbul cu o durată mai mare de 6 ore, Turkish Airlines vă oferă posibilitatea de a face un tur de oraș gratuit de aproximativ 5 ore, cu masă inclusă. Condiția este ca ambele zboruri să fie cu avioane ale companiei. Din păcate nu am putut beneficia de această facilitate deoarece avionul meu aterizează chiar la ora plecării în turul de după-amiază.

Orașul: Istoricii ne spun că ar fi fost întemeiat în secolul 8 î. H. iar denumirea veche a așezării, Angora, a fost dată de către regele Midas, fiind impresionat de vederea ancorei de la Arca lui Noe. Legenda spune că aici ar fi fost găsită Arca lui Noe, fapt infirmat în 2010 de către o echipă de arheologi care pretind că ar fi găsit urmele acesteia la o altitudine de peste 4.000 m în Munții Ararat.

Venind dinspre aeroport, veți descoperi orașul intrând pe strada Irfan Bastug unde clădirile de pe ambele părți au în general 2-3 etaje. După aceea, din dreptul Muzeului Războiului de Independență se intră pe Bulevardul Ataturk care străbate zona centrală. Pe ambele părți ale acestui bulevard cu 6 benzi în regim de autostradă sunt câteva parcuri iar clădirile au cel mult 6 etaje, cu excepția câtorva de dată mai recentă. Pe partea dreaptă veți trece pe lângă Palatul Marii Adunări Naționale, în plan mai îndepărtat se poate vedea Mausoleul lui Ataturk și apoi Parcul Suveranității Naționale, unde în mijloc se află un monument foarte frumos în formă de porumbel. La capătul bulevardului se află piața Ulus Meydani unde sunt mai multe muzee iar sus pe deal citadela orașului. Tot aici în zonă sunt și o mulțime de ambasade, dintre care se distinge “fortăreața“ celei americane. Ankara este și locul de origine al caprelor de Angora din a căror lână se țese renumitul mohair, precum și locul de origine al pisicilor de Angora.

Cazare: Am locuit în două hoteluri: King Hotel Guvelnik (cu piscină exterioară) iar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în Hotelul Houston(vezi impresii). Acest hotel cu tot ce înseamnă el mi-a mers direct la suflet și am scris câteva impresii pe AFA. Prețurile pe care le-am plătit nu sunt relevante deoarece a trecut ceva vreme de atunci și oricum am beneficiat de anumite reduceri speciale. În Ankara sunt hoteluri pentru toate buzunarele, atât branduri locale cât și internaționale gen Hilton, Sheraton, Marriott sau Ramada, Best Western, Ibis etc.

Mâncare: Am mâncat în destul de multe restaurante și peste tot am beneficiat de servire bună și mâncare foarte gustoasă. Îmi este greu să numesc unul anume, dar dacă-i musai vezi mai jos secțiunea “La plimbare”. Bucătăria tradițională nu mi s-a părut a fi ceva deosebit: mici/doner/kebab, musaka, sarmale, ardei sau vinete umplute, fripturi de miel sau vită, pește și multă mâncare din bucătăria italiană (pizza, penne, fettuccini, ravioli, lasagna etc.). De toate pentru toți și foarte gustoase. Pe str. Karanfil se află și un restaurant gen “împinge tava” fiind oarecum în arealul campusului studențesc. Ieftin și totul foarte bun, numai să găsiți mese libere pentru că este cam aglomerat. Nu sunt multe meniuri în limba engleză iar personalul nu se omoară cu limba engleză. De aceea este foarte util ca în caz că vă pică sub ochi un meniu în limba engleză, presupunând că știți această limbă, să vă notați denumirea în limba turcă a felurilor de mâncare pe care ați dori să le comandați în altă parte.

Băutură: Vinul cel mai popular în zonă, atât alb cât și roșu, se numește (cum altfel?) ANGORA. Cea mai populară bere este tot eterna EFES. În baruri/berării nu se servesc “din partea casei” alune, ci floricele de porumb. În toate restaurantele cu meniu tradițional și terasă veți fi întrebat după masă dacă nu vreți să savurați o narghilea. Am zis pas, așa că n-am impresii. Cât despre viața de noapte, cluburi, discoteci, n-am avut nici timpul și nici dispoziția necesară. Însă ce m-a surprins în Ankara este că greu dai de o cafea turcească iar de o cafea la nisip nici nu mai vorbesc. Așa că m-am dedat la obiceiul local al băutului de ceai. Des, în porții mici și îndoit cu apă, că altfel crapă toate-n tine și te uiți cât e noaptea de lungă la National Geographic. Mi-a luat ceva timp să învăț cum se face combinația perfectă cu samovarul electric (vezi poza) și ceva mai mult timp ca să învăț cum se bea din păhăruț fără să mă ard nici la limbă, nici la degete.

Transportul local: În Ankara există metrou, însă nu l-am folosit niciodată. De altfel nici o formă de transport în comun. “Raza mea de acțiune” a fost limitată la zona centrală unde mergeam cu “doiul” iar dacă aveam nevoie să merg ceva mai departe am apelat la taxiuri, pe care nu le-am considerat a fi scumpe, adică în medie 2 lire/km. Mare atenție la traversarea străzii iar în zona bulevardului Ataturk nu traversați strada sub nici o formă. Utilizați pasajele subterane sau pasarelele, unele dintre acestea având chiar și scări rulante. Pentru a vă înțelege mai ușor cu taximetriștii să aveți la voi cartea de vizită a hotelului și harta pe care să însemnați locurile unde doriți să mergeți. Spre deosebire de Istanbul, a fost mult mai dificil de comunicat cu aceștia în limbi străine.

La plimbare: Dacă aveți chef de o plimbare, este timp frumos și nu vă sperie mersul pe jos, vă recomand ca după ce ajungeți în dreptul Hotelului Houston pe strada Tunali (sau în fața restaurantului MacDonalds) să mergeți în susul străzii, trecând mai întâi (ca punct de reper) pe lângă Hotelul Ramada, de acolo pe lângă Universitate, apoi coborâți până la Moscheea Kocatepe care este imensă și imposibil de ratat sau confundat. După ce o vizitați coborâți în bulevardul Ataturk unde ar trebui să ajungeți în zona Palatului Marii Adunări Naționale, cu o spectaculoasă fântână arteziană în față. O dată ajunși în bulevard mergeți în partea stângă de-a lungul acestuia până ajungeți la Parcul Kugulu și de aici înapoi pe strada Tunali spre punctul inițial de plecare. Dacă vă roade la stomac, la intersecția bdului Ataturk cu strada Mesrutiyet, imediat după Starbucks, faceți la stânga pe aceasta și apoi pe prima la dreapta pe str Karanfil. Acolo găsiți restaurantul Ata Iskender-Doner & Kebab. Dacă nu mă înșel, tot pe str Karanfil însă în partea opusă se găsește pe colț într-o clădire moderă pe 5 etaje restaurantul ABA Piknik/Cafe bistro/Iskender. Tot acolo undeva pe partea stângă a str. Karanfil se află o librărie foarte mare unde la demisol găsiți muzică, filme, puzzle-uri, tot ce ține de IT&C și multe altele pentru pitici (și nu numai). De-a lungul bulevardului sunt multe magazine cu de toate, parcuri, cafenele etc. Pentru a schimba perspectiva, traversați bdul pe pasarelă în zona str Mesrutiyet și faceți o plimbare prin Parcul Suveranității Naționale. În jurul statuii centrale cu porumbelul (vezi poza) sunt plante din diferite colțuri ale lumii, fiecare având o plăcuță cu denumirea în latină și țara de origine. Deoarece Ataturk a dedicat întemeierea Republicii Turcia copiilor acestei țări, Ziua Suveranității Naționale și Zona Copilului se sărbătoresc în Turcia în aceeași zi, 23 Aprilie. Când veți ajunge în fața acestui monument plin de simbolism veți înțelege de ce am spus asta. Și să nu uit, în Ankara există și un Parc Botanic foarte mare, frumos și îngrijit excelent, numai vreme bună să fie.

De vizitat: Principalele obiective turistice sunt Moscheea Kocatepe (terminată în 1987 și care poate găzdui simultan 20.000 de credincioși), Muzeul de Etnografie, Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, Muzeul Războiului de Independență, Coloana lui Iulian, Băile Romane, Casa Memorială și Mausoleul lui Mustafa Kemal Ataturk și bineînțeles Citadela Ankara, formată din orașul vechi și fortăreața Kalesi. Probabil că mai sunt multe alte locuri de vizitat, mai ales că de-a lungul timpului Ankara a fost călcată în picioare de mai toate popoarele năvălitoare și imperiile care s-au extins în zonă venind din toate părțile. Fiecare a lăsat în urmă câte ceva care poate fi de interes pentru turistul modern. Personal am fost mai mult interesat să vizitez Muzeul Aviației. Din păcate vizita mea în Ankara a fost o vizită de lucru și nu una turistică, motiv pentru care și timpul liber a fost extrem de limitat, nepermițându-mi să vizitez prea multe.

Shopping: Nu am întâmpinat nici un fel de probleme în utilizarea cardurilor emise de băncile românești. Case de schimb decente se întâlnesc la tot pasul iar pentru scos numerar de la ATM, în caz de extremă urgență, obișnuiesc să apelez doar la cele din interiorul băncilor. Galerii comerciale sunt mai peste tot pe str Tunali și mai ales magazine cu bijuterii. Sunt câteva mall-uri în oraș, dintre care eu n-am vizitat decât Karum și Atakule. Ambele au câteva magazine “de firmă” și în rest mai nimic care să-ți fure ochii (și banii de pe card). Mall-ul Atakule se află la baza turnului cu același nume (care înseamnă Turnul Tatălui) cea mai înaltă construcție din Ankara. În bila-nfiptă-n băț din vârful acestuia se află un restaurant care se rotește 360 de grade într-o oră, pentru a vedea întreaga panoramă. N-am simțit nevoia, așa că am zis pas. După umilele mele cunoștințe, nu cred că pot spune despre Ankara că poate fi o destinație de shopping, nici ca prețuri și nici ca marfă. Totuși lucruri drăguțe se pot găsi și aici. Nu știu dacă acum este la fel, însă atunci intrarea în mall-uri se făcea prin sisteme de securitate asemănătoare celor de pe aeroport. Adică se golesc buzunarele într-o tăviță și se trece prin poarta cu detector de metale. Dacă nu zornăie nimic îți iei lucrurile și mergi mai departe. Dacă nu, treci la percheziție corporală. Aceste măsuri de securitate mi-au reamintit că de fapt sunt în capitala Turciei, care mai are ceva probleme, e drept sporadice, cu așa-numiții rebeli kurzi.

Prințesa din Lacul Lebedelor: Într-o zi cu soare mi-am luat inima în dinți și adidașii în picioare hotărât să merg pe jos de la hotel și până la citadela orașului, sus pe deal. Pe drum, ceva window shopping, o promisiune rostită în gând în fața unui magazin de bijuterii, până când am dat pe partea dreaptă de un foarte frumos parc unde lumea se bucura de soare și nu numai. I-am spus în barbă câteva cuvinte de taină primarului din orașul meu, care nu este în stare să amenajeze așa ceva, și m-am tolănit pe o bancă bucurându-mă de soare, porumbei și zburdălnicia copiiilor din parc. Mă aflam în Parcul Kugulu, adică Parcul cu lebede. Aceste mlădioase făpturi se bălăceau în voie spre deliciul micuților din jurul lacului. “Vai, dar ce să vezi aicea, (nu) e plin de căprioare”, ci în căsuța din mijlocul lacului însăși Prințesa lacului își făcea discret apariția. O prințesă afro-americană, ca să fim politically correct.

Citadela: După această tainică întâlnire, cu greu m-am smuls din farmecele suavei prințese și dum-dum-dum, durum-du-dum-dum, cu căștile pe cap, merg singurel pe drum (sic!) și-mi promit că nu mă voi opri la Starbucks-ul din colț și că voi urca până la Citadelă. O dată ajuns aici am constatat că era departe de ceea ce mă așteptam, așa că am luat ceva suveniruri și am făcut drumul înapoi de grabă. Nu urcați la Citadelă decât dacă doriți neapărat să faceți poze panoramice ale orașului.

Atenție: În Ankara există, poate mai mult decât în oricare altă localitate a Turciei, un adevărat cult pentru mărețul conducător Ataturk. Practic oriunde intri, sau mă rog aproape oriunde, portretul său se află la loc de cinste. Obligatoriu în instituții publice, școli etc. Este de preferat să nu vă exprimați părerile pe acest subiect și sub nici o formă să nu aduceți în public critici la adresa lui Ataturk.

Hm, mă tem că m-am cam lungit la vorbă și ca să nu vă plictisesc am să închei aici cu speranța că v-am stârnit cât de cât interesul pentru această destinație.

---

VIZUALIZĂRI: 4261 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI