Amintiri din Sahara tunisiană (I)

TIPĂREȘTE

După cum am promis, revin cu un review despre excursia pe care am făcut-o prin Tunisia. Ne-a costat cam 100 de dolari de persoană în 2006 şi am străbătut circa 1400 de km în două zile. Obositor, dar a meritat fiecare bănuţ şi minut petrecut în maşină.

Prima zi

Am plecat dis-de-dimineaţă, la ora 5 din hotelul Prima Life Safa (vezi impresii) cu un microbuz, culegând de pe drum ceilalţi turişti dornici de aventură. 10 plus hotelului şi agenţiei că am avut asigurat accesul la micul dejun cu noaptea-n cap.

Prima oprire, amfiteatrul din El Djem, construit în secolul al 3-lea d. Hr. Al treilea ca mărime din lume, din câte am înţeles. Este impunător, fermecat şi te face să te gândeşti la statornicia locurilor şi imortalitate. Cele două pasaje subterane îţi dădeau fiori numai la gândul că pe acolo au pus piciorul oameni care au trăit acum aproape 2000. Ghidul ne spunea ca este posibil să fi existat tuneluri în continuarea acestor pasaje, care porneau de sub amfiteatru şi ajungeau până la mare. Nu ştiu care ar fi putut fi scopul acestora, dar toată stima şi respectul pentru romani! Erau cu mult deasupra noastră, cei de acum, care ne căznim cu o autostradă de ani de zile :-p

După ce ne-am căţărat, urcat, coborât peste tot unde era permis accesul, după ce am făcut multe multe poze, ca să rămână imaginile mai bine impregnate în memorie, am plecat la drum, lăsând în urmă vestigiile scăldate în lumina tulburătoare a dimineţii tunisiene.

Pe drum cu drag şi spor către Matmata, satul berber, să vedem casele construite după arhitectura troglodită. Nu ştiu ce m-a impresionat mai mult: oamenii pe care i-am văzut acolo şi voinţa lor de a trăi aşa (şi sper că sunt bine răsplătiţi pentru că suportă atât du-te-vino), sau locuinţele atât de simple, săpate în piatră. Cel mai bun cuşcuş pe care l-am mâncat vreodată îl găsiţi acolo. Şi cea mai rece bere, desigur :)

Antren, veselie, bere răcită la aerul condiţionat din autocar :) Am avut noroc de oameni voioşi şi foarte de treabă şi ne-am simţit minunat. Cântece de drumeţie (a-la-romania, desigur). Şoferul – cu chef de viaţă. Ne pune şi el muzică arăbească şi... începe să aplaude şi să danseze cu faţa la noi. “Ţine, şefule, de covrig, că de aplaudat, aplaudăm noi! ” :)

Direcţia cap-compas: Sahara. Mirific. În oază era o mulţime de turişti care dorea să guste din experienţa deşertului. Se închiriau costumele tradiţionale care te acopereau cu totul, inlcusiv nişte basmale pe cap. Arătam ca nişte copii, nu prea fidele, ale tunisienilor. La început nu prea am înţeles de ce trebuia să le îmbrăcăm, dar m-am lămurit în momentul în care ne-am apropiat de dromaderii care aşteptau molfăind domol şi strîmb. Costumele făceau parte din experienţă şi în plus îţi protejau hainele de miros şi părul de pe bietele animale.

Ne-am ales fiecare câte o cămilă (nu aveau două cocoaşe, dar nu vreau să mă repet într-una cu dromaderii). Omul ne-a arătat cum să le manevrăm. Femeile mergeau în spatele bărbatului. Aşa ne-a explicat arabul, aşa am făcut. Eram la el acasă, în definitiv :) Mie mi-a convenit, întrucât tovarăşa mea de drum era cam îndărătnică, iar faptul că MICUL ARAB (iubitul meu, şi nu glumesc când îi spun aşa, că se încadrase perefect în decor, de parcă se născuse pe cămilă) o îndruma, m-a scutit pe mine de umilinţa de a ţipa după ajutor şi de a striga la sărmana cămilă “Nu pe aici! Înapoi! Hai cu mama, te roooog! ”

Călare pe cămilă, cu o ţigară Camel în gură, MICUL ARAB mergea tare mândru şi plin de el, conducându-ne către marea de nisip. Mai ceva ca un adevărat şeic din “1001 de nopţi” :)

În sfârşit, înaintăm câteva zeci de metri, până la cele mai apropiate dune. Întindere de aur, vântul nu sufla deloc, aerul era clar, soarele către asfinţit. Incredibilă experienţă în nisipul fierbinte şi atât de fin că nu-ţi mai venea să pleci. Am adunat fiecare cât şi în ce am putut, ne-am plimbat încoace şi-n colo cam vreo oră, pe urmă am făcut drum întors.

Înapoi în oază după suveniruri, înainte să predăm costumele şi să pornim către hotel.

Ne-am oprit la trandafirii deşertului, care îmi atrăseseră atenţia. MICUL ARAB se învârtea pe lângă mine, aşteptând să termin cumpărăturile. Cineva îl interpelează: “Hi! 2 for 1 dinar? ” “Ce... vrea ăsta de la mine, măh pitikule? ” Supriza a fost mare când persoana respectivă a răspuns stins: “Scuze, v-am confundat cu vânzătorul! Nu vă supăraţi…” No offence pentru soţul meu, dar confuzia era de înţeles.

Am lămurit treraba cu co-naţionalii noştri, ne-am amuzat, am predat costumele şi am plecat către autocar, cu gândul ca de acum înainte să fim mult mai atenţi la ce şi cum vorbim. Nu se ştie niciodată cine îţi va răspunde în dulcele grai românesc :)

Douz. În seara aceea am fost cazaţi în oază la un hotel de 3 stele. Iniţial ni se spusese că vom sta la unul de 5 stele, dar nu am regretat schimbarea. Format din multe bungalouri pierdute printre copaci şi vegetaţie luxuriantă, cu piscine şerpuitoare cu apă destul de rece (pe care oricum am încercat-o, că nu te poţi abţine văzând atâta frumuseţe) şi piscină interioară... totul a fost incredibil. Mâncarea a cam lăsat de dorit, însă restul a compensat. Camerele foaarte mari, baia la fel; curat. Singura problemă a fost teama mea de niscai târâtoare care ar fi putut sălăşlui prin cameră. Teamă inspirată de o mică şopârlă care ne-a întâmpinat pe peretele de deasupra uşii de la intrare. Aşa că m-am pironit în vârful patului până când consortul meu a controlat temeinic camera. Nu vă speriaţi, nu a găsit nimic nicăieri.

Pentru o noapte cât am stat acolo, şi de fapt câteva ore, pentru că la 3.30 dimineaţa am primit apel de trezire de la recepţie, a fost foarte, foarte bine.

Pentru mine, locaţia aceasta a fost imaginea perfectă a unei oaze din poveşti şi am rămas profund impresionată. Aşa arăta totul în mintea mea şi când mă gândeam la “Răpirea din serai”. Nopţi arabe cu parfum de curmale şi flori africane.

---

VIZUALIZĂRI: 3478 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI