Tablao Cantares - Esenta unei tari pe o scena de flamenco sau “Olé” din toti rarunchii

TIPĂREȘTE

Sfarsit de noiembrie 2013. Primesc intr-un mail o super oferta de la unul din cele doua site-uri pe care le folosesc (cam prea, ar spune unii) mult in ultimii ani pentru a cumpara diverse vouchere. “Cena + espectáculo de flamenco” la unul din cele mai cunoscute localuri numite “tablaos”. Definitie “tablao”: 1. Scena unde se danseaza flamenco. 2. Local in care au loc spectacole de flamenco. Bineinteles ca oferta e pentru Madrid. Pucela e ea capitala Castiliei nordice, dar nu are niciun tablao.

Ca sa va pun in tema, musai sa mentionez interesul meu pentru arta in general, sub orice forma a ei, dar in special pentru dans. Imi plac la nebunie sarbele si invartitele noastre, imi plac sevilienele andaluze, paso doble mandru si pasional, imi place baletul rusesc, tangoul argentinian, salsa caribiana, imi plac tarantelele italiene, ritmurile grecilor, unduiala araboaicelor, imi place absolut tot ce se misca sub soare. Fara exceptie. A doua mentiune ar fi ca unul din visurile mele frustrate (cuvant scris fara pic de dramatism, mai degraba cu ceva auto-ironie, dar cu sambure destul de mare de adevar) este acela de a fi dansatoare. Nu mi-e clar de ce fel de dansuri. Dansatoare sa fi fost dom’ne. Eu si o colega de facultate, care facea facultatea sa le demonstreze parintilor ca poate, dar ei i-ar fi placut, de fapt, sa fie coafeza sau croitoreasa. Las’, c-o sa fiu, poate, dansatoare intr-o viata viitoare. In asta fac incalziri doar. Ehem, ehem. Veti zice ca… acestea fiind spuse, reviewul va fi unul subiectiv. Cum sa va zic ca nu? N-am cum. Stiu ca prietenul insotitor s-a bucurat mai mult de poezia de pe chipul meu decat de spectacolul de flamenco, ce nu-l atragea in mod deosebit. Stiu ca asta spune tot. Dar n-am incotro. Asta sunt si asa traiesc.

Sa recapitulam: oferta la un tablao de renume din capitala Spaniei, 39 euro cina + spectacol pentru doua persoane. Ca sa dau 150 euro pe doua ore (asta era pretul real, scrie pe site-ul lor), oricat ar fi ele de emotionante, tre’ sa ma gandesc mai mult. Si sa vand mai mult;). Dar patruzeci de euro e altceva. Imi fac repede socoteala. Drumul e pana in treizeci, o sa mai iau un tur ceva, sau mai mergem la un muzeu, si completam ziua. Ca doar asa facem de fiecare data cand mergem in capitala. Cumpar, deci, cuponul, fara sa ma gandesc prea mult. Colac peste pupaza, cateva zile mai tarziu cumpar si un tur in bus turistic pentru doua persoane si zic gata, am facut ziua. Problema e ca ne fataim noi cu stabilirea datei, si cum ne fataim, si mai vin si sarbatorile, realizam ca e imposibil sa mai mergem in luna cadourilor, cand voiam noi, pentru ca… nu mai erau locuri. N-auzi, bre, ca tablao Cantares e full mereu, ca e de renume mondial? (asta cu renumele e minciuna, da’ suna frumos). Zic spaniolii intr-un fel de proverb inventat recent: “No hay guiri que no pise un tablao”, adica nu exista strain care sa nu calce un tablao (atunci cand viziteaza Spania, sau cel putin Madridul). Eu nu sunt “guiri” pentru ei (sinonim pentru “strain”, “turist”). Li se aplica mai mult americanilor sau japonezilor, de exemplu. Nu’s de ce ii propun colegului sa vorbim engleza in seara aia, mai ales ca am norocul sa fie unul din putinii spanioli cu care te poti intelege intr-o alta limba care nu e spaniola. Nu vrea. Nu se supara Alinita. Alinita se supara greu (da’ si cand se supara… “tremura Roma”, zic aceiasi spanioli). Cum spuneam: n-avem decat sa facem rezervarea in alta zi, dar la Madrid nu renuntam. E decembrie, orasul e frumos impodobit, iar noi mergem la Prado si vedem “El perro del hortelano” a marelui Lope de Vega. Ne intoarcem incantati. Trec sarbatorile si hai sa vedem cand ne intoarcem la Madrid. Ianuarie trece si el, in februarie am ceva compromisuri profesionale. Pe 1 martie! Ce cadou frumos. Tocmai ma gandeam ca in timp ce Afa sarbatoreste la Moeciu, eu voi sarbatori in felul meu la Madrid. Imi era gandul plecat. Cu cateva saptamani inainte, insa, restaurantul ne anunta ca pe 1 martie sunt nevoiti sa inchida. Pe 15 atunci, zic eu. Amigo al meu nu poate. Are nunta de argint a unei rude. Pe 29 martie. El o aniversare, eu alta, dar ne propunem sa nu mai amanam, asa ca ne cerem scuze la verii cu pricina si abia asteptam sa vina sambata. Of. Dupa doua saptamani cu o primavara splendida, vremea se stramba chiar in saptamana noastra. Nu-i bai, nimeni si nimic n-o sa-mi strice bucuria asta, de a trai, “en vivo y en directo”, … parte din esenta acestei tari. Nu aveam nici cea mai mica indoiala ca urma sa ma bucur mai abitir ca un copil atunci cand gaseste multe cadouri sub brad in dimineata de Craciun. Nici chiar anularea turului (m-a gasit si pe mine schimbarea companiei telefonice chiar in zilele dinainte, de n-au putut oamenii sa dea de mine si sa-mi anunte schimbarea) nu m-a putut amari. Ce, degeaba ma sculasem eu cu noaptea-n cap sa ma duc la coafor? Sus, in Guadarrama, ningea nene. Ningea bine, patrulau masinile de dezapezit in sus si-n jos fara oprire. Dar noi, cu masina unuia din babaci, de-aia mare de-mi place mie, nu ne-am lasat impresionati. Cand am aflat ca turul de la 15:30 s-a suspendat (aveam totul planuit la minut), am ramas cam plof. Dar tipul de la agentie mi-a dat patru bilete pentru alta data si fara termen de expirare, in loc de doua, ca sa ma compenseze, iar insotitorul meu are un efect extraordinar asupra mea atunci cand e cazul: cu trei vorbe blajine (parc-ar fi ardelean) m-a si linistit. Ce urmeaza? Plimbare pe la Sol, pana in Plaza Mayor, si pe Gran Vía pana la Cibeles. De acolo luam metroul pana la Cuzco, si am si marele noroc sa beau o cafea cu o fosta colega de facultate, cu care tinusem legatura dar cu care nu ma mai vazusem de la absolvire. Cat timp? Nu spui, secret de stat, dar am terminat in 2000.

O mai lungesti, don’soara, mult? Ca parca incepusei sa ne vorbesti de-un local flamenco. Ai de gand sa termini azi? Da, domnilor si doamnelor, cu scuzele de rigoare, ia uitati ce a urmat. De cum am vazut localul, intr-un cartier nu foarte central, langa faimoasele turnuri K inclinate, am informat: nu este ce pare. Adica nu spunea nimic despre ce putea sa fie inauntru. Normal ca eu vazusem pozele inainte, pe site-ul lor, si abia asteptam sa intru. Ajungem primii, ca doi guiri care se respecta, la 18:30. Ca doar spaniolii (in general, ca acesta, in special, se adapteaza) nu-s nebuni sa ia cina la orele astea de pranz tarziu. Sunt doua spectacole pe seara: unul la sapte si unul la noua. Noi alesesem prima runda ca sa nu plecam prea tarziu acasa. Ni se comunicase sa mergem cu o jumatate de ora inainte, asa ca am calcat nerabdatori pe un covor umed de la ploaia care nu mai inceta, cu numele localului, si o domnisoara (sau doamna) ne intampina la intrare cu o lista in mana. “Esti Daniela? ” ma intreaba. Si ne conduce in salonul principal, dupa ce trecem de hall-ul frumos amenajat, caruia aveam sa-i facem mai multe poze la plecare. Chitara flamenca si cele patru scaune asezate frumos, un tablao in miniatura, m-au incantat de la intrare. Parterul de afara (adica nivelul solului) este, de fapt, etajul unu al restaurantului. Si de sus tre’ sa se vada bine spectacolul, urma sa-mi zica amicu’ Mitica la plecare. Insa noi am fost jos, fata zicandu-mi “Nici prea aproape de scena, nici prea departe, ca aveti ochelari amandoi”. Wow. Exact asa ii rugasem eu in mail si-am intrebat-o pe fata: “Chiar le cititi? ” Mi-a zis ca ea da. Punct pentru Cantares.

Ne asezam la masa de doua persoane, ne dam seama ca suntem primii si vedem cum chelnerii se fosnesc incolo si-ncoace pregatind seara care tocmai incepea. Cu cateva zile inainte intrasem pe Trip Advisor sa citesc opinii. Nu m-a descurajat faptul ca erau cativa care se plangeau de faptul ca cei cu vouchere erau tratati “la mana a doua” si ca cina e naspa. Toata lumea spunea, insa, ca spectacolul merita toti banii. Am vorbit noi despre asta inainte: oricat de naspa ar fi cina, sunt patruzeci de euro, cu care ai parte de o cina normala intr-un restaurant fara fite din Pucela. Daca adaugam si spectacolul, ne ies socotelile fara discutie. De-asta-mi plac mie persoanele cu minte. Ca atunci cand am eu indoieli, sau ma las influentata/indoita ca o salcie sub vant (ptiuu, ce poeta sunt cateodata), imediat mi le spulbera si imi intaresc convingerea inititala ca totul va fi mai mult decat ok.

Vine un chelner, ne ia comanda. Avem de ales intre doua feluri unu si trei feluri doi, doua deserturi, si intra in meniu si o bautura. Ne intelegem din priviri, cum ni se intampla de multe ori. Tu crema de cartofi, eu salata. Tu carne de vita, eu chipirones cu legume. La desert luam acelasi fel. Si un pahar de vin, bineinteles. Ca sa fie momentul complet. In zece minute ne si aduc primul fel. Inca suntem singuri si ne intrebam daca faima acestui local este reala sau doar una inchipuita. Wow, cum arata salata de bine. Gustam din ambele farfurii, iar crema de cartofi (cu nume interminabil pe site) este delicioasa si ea. In sfarsit mai vine o pereche, sunt asezati pe nivelul superior al parterului, exact “deasupra” noastra, asa in diagonala. Li se aduc niste cupe de vin maaari, eu incerc sa trag cu coada ochiului atunci cand mi amigo imi spune ca siguri sunt bastani. La Cantares se poate veni si fara cina, doar pentru spectacol. Consumatia minima este de 35 euro. Nu va faceti probleme ca n-aveti ce bea de-atatia bani. Nu, nu, stati linistiti. O cafea costa 10 euro. Da, ati citit bine. O apa minerala de 33cl alti 10 euro. O cola tot 10 euro. Iar cocteilurile si combinatele de la 15 in sus. Cum naiba sa nu ne declaram multumiti de voucher?

Terminam noi primul fel. Eu ma fosnaiesc nerabdatoare pe scaun. Vreau sa inceapa spectacolul. Ni se aduce si felul doi, eu cred ca e totul calculat, ca sa ne putem uita calumea la spectacol. Ca, odata inceput, mie mi s-au racit chipirones in farfurie si mi s-a topit inghetata (ananasul era la din conserva, dar ce mai conta?), dom’ne. Nu-mi mai ardea de mancare. Oricum, ca si concluzie, felurile indestulatoare. Noua ne-au placut. E adevarat ca nici nu avem mari fite pe noi. E adevarat si ca am mancat mai bine in alte locuri. Dar meniul a fost corect si gustos.

Inainte de a trece la cea mai frumoasa parte a serii (chiar daca amestec un pic timpurile naratiunii), merita spus ca si toaleta are tenta flamenco. Azulejos andaluze, rame de lemn la oglinzi si o dansatoare, tot flamenco, pe usa de la femei… Mi se spusese cu doua minute inainte ca si toaleta e frumoasa. Asa am trecut si pe langa barul cu de toate (la cat costa un cocteil, nu e de mirare ca era enorm si incarcat). Mi-a parut rau cand, la plecare, am vazut un grup enorm de japonezi sau coreeni (nu m-am uitat cu atentie). Ar fi fost interesant sa-i fi vazut in direct. Stiati ca Japonia are mai multe academii de flamenco decat Spania? Un success teribil la niponi. Iar la plecare… parca n-as mai fi plecat. Aceeasi domnisoara care ne intampinase, vazandu-ne ca ne tot faceam poze, ne-a sugerat sa ne pozam la mini-scena de la intrare. Bineinteles ca nu ne-am lasat rugati. Pana si o imagine a Fecioarei Maria aveau acolo (este arhi-cunoscuta religiozitatea andaluzilor). Ce frumos, Doamne!

Continuam. Auzim/vedem (da, se poate si vedea) miscare in spatele scenei. Ufff, eu nu mai pot manca aproape. Iesiti odata, oameni buni! Parca auzindu-mi gandurile, ies doi chitaristi intai si doi cantareti. Pentru ei sunt cele patru scaune colorate asezate in fundul scenei. Cantareata are alura hippy (parul dreadlocks, coafura aia jamaicana la origine, nu am gasit traducerea in romana, cred ca stiti despre ce e vorba), iar cantaretul urca cu un pahar de (vreau eu sa cred, desi sunt contrazisa imediat) apa, pe care-l aseaza grijuliu langa scaun. Si incep sa cante. Nu ma mai pot uita sa vad cate mese s-au ocupat intre timp. Privirea imi ramane atintita pe scena. Flamenco este un stil de muzica si dans care ma surprinde prin… lipsa ritmului. Sa vedem cum explic ce vreau sa zic: sunt convinsa ca nimic nu e la intamplare in aceste ritmuri. Nicio nota, nicio miscare, nicio bataie de palme sau cu tocul pantofului pe lemnul, melodios si el, al scenei. Nimic nu e lasat aiurea sau aruncat asa, dupa cum ii vine muzicantului/dansatorului. Insa e un ritm… aritmic. Nu-l prinzi cu usurinta. Ce zic eu, cu usurinta. Este foarte probabil ca nici cineva cu ceva muzica la activ sa nu-l prinda, sa nu-l capteze (cel putin imediat). Cand crezi ca… gata, il ai, se schimba, te zapaceste. Pe mine intotdeauna m-a fascinat bataia lor din palme. Intotdeauna m-am uitat atent, incercand sa imit un ritm imposibil de imitat daca nu iese de undeva din interiorul tau. Ma gandeam sa va povestesc ceva despre acest gen muzical, dar cred c-o lasa pe data viitoare, pentru ca… m-am intors de la Madrid si a doua zi am prins alt bilet la un spectacol de balet flamenco in orasul adoptiv de data asta. Musai sa-mi duc si prichindelul. Ar zice multi ca sunt nebuna, cum sa duc un copil de zece ani la un spectacol de flamenco. Ei na, si de ce nu? Are el timp sa hotarasca daca-i place sau nu. Cred ca atunci o sa tinem aici o lectie deschisa;).

Acum sa continui cu Cantares, c-o iau pe aratura, oameni buni. Ne uitam la artisti, acestia canta un cantec care ne tine privirea atenta, foarte atenta, pe scena. Degetele chitaristilor parca merg singure. Iar ei, ei, artistii, inchid ochii sau incrunta sprancenele… Chipul, trupul (chiar si la ne-dansatori), gesturile… transmit atat de mult… Daca mai si intelegi versurile, te transpui cu totul. Si iata ca vine si momentul mult asteptat de catre subsemnata. Apar in scena dansatorii. Trei fete si doi flacai. Costumatie flamenca, cum altfel? Rochii colorate cu volanase, stranse pe corp, marcand curbele si formele trupului care isi atrage partenerul intr-o provocare splendida. Pantaloni care acopera niste picioare lungi si taaaari, tari ca lemnul, dom’ne. Ce zic eu ca lemnul, ca-n lemn tot mai intra un cui. Ca metalul. Nu am pus mana (nu ca n-am vrut, n-am putut, ca de vrut as fi vrut sa incerc asa, marea cu degetul;)), stati linistiti. Doar ne-am inchipuit. Pentru ca atunci cand artistii isi incep recitalurile, cu cate un dans dracesc, ametitor, cu o forta si un magnetism ce-ti fac pielea gaina (si asa ramane de la cap la coada), un dans care dureaza in jur de zece cinspe minute, cu opriri de milesime de secunde, atat cat sa-si umple plamanii din nou cu aer… atunci, fara sa ne uitam unul la altul, ca nu cumva sa pierdem din spectacol, comentam cu un firicel de voce: “Doamne Dumnezeule, cum sa nu aiba trupuri parca sculptate? ” Si alura. Alura lor. Diossss. Dar aici nu pot sa nu fac diferenta. Diferenta intre payos si gitanos. Intre gagii si tigani. Nu rostesc ultimul cuvant cu alt sens decat cel mai bun pe care-l poate avea. Daca cineva prefera sa zic rromi, zic, nu-i bai. Si in niciun caz nu mi-ar placea sa se denatureze, sau sa existe o posibila discutie negativa, ca sa zic asa. Nu, nu aici, va rog. Nu la splendoarea a ceea ce inseamna flamenco. Ca si la noi, si la ei (si peste tot in lume), tiganii au muzica si ritmul in sange. Pe scena de la Cantares erau, intre cei cinci, un tigan si o tiganca. Doamne! Ce tigani frumosi. Ce inalt si chipes era el. Ce spectacol a facut in cele cinspe minute in care a emanat prin toti porii o senzualitate mandra, nu stiu cum s-o numesc altfel. O nebunie. A trebuit sa se schimbe pentru urmatorul numar, era facut lac. Parul lung si cret si l-a prins in coada mai apoi, parca facuse baie. O privire superba (atentie, nu-i vedeam ochii de aproape, dar te tintuia). Ce zambet atragator avea ea. Parul lung, cum altfel? , si matasos, precum in poeziile lui Lorca. Le straluceau ochii amandurora. Colegii de scena erau si ei foarte buni din punct de vedere tehnic. Nota zece. Dar eu sunt convinsa ca, oricat s-ar stradui un “payo”, asa cum ii numesc tiganii pe gagii, nu va reusi in veci sa exprime la fel ca un tigan acel amestec de veselie, senzualitate, magnetism, forta, iubire…

Flamenco este un dans foarte expresiv, asta este una din concluzii. Fiecare parte a corpului se misca intr-o forma coordonata: picioarele, soldurile, mijlocelul, mainile, degetele, umerii, capul… Cand l-am vazut pe chipesul tigan cu pantofi albi de lac, initial am zambit, cunoscuta fiind dorinta acestei etnii de a iesi in evidenta prin culori sau haine mai… iesite din comun, sa zicem. Dar nu!! Imediat mi-am dat seama ca ceea ce se urmarea era doar punerea in relief a ritmului marcat de dansul frenetic dintre tocurile pantofilor si lemnul scenei, o legatura indescriptibila, de nedesfacut atunci cand aceste doua elemente ajung in contact unul cu altul.

Tehnica, dar mai ales multa arta sunt ingredientele acestei manifestari artistice numite flamenco. Substilurile acestui gen de muzica si dans au in comun sentimentul. Iar pentru a exprima acest sentiment, flamenco foloseste forme foarte puternice, care de obicei nu lasa indiferent pe nimeni: poti iubi flamenco sau il poti uri. Eu il iubesc. Olé!

---

VIZUALIZĂRI: 3508 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI