Despre măreție și splendoare, în secolele apuse: catedralele din Girona

TIPĂREȘTE

Cu toate că sunt multe orașe în care se pot vedea catedrale, catedralele din Girona impresionează prin ceva deosebit: silueta lor măreață este pusă în valoare de decorul masiv de piatră care le încadrează (zidurile vechii fortărețe, despre care am povestit în review-ul anterior). Catedralele din Girona contrastează, prin consistență, cu superficialitatea din epoca postmodernă, care, în avântul ei de secularizare, a făcut ca totul să pară efemer: din ce în ce mai minimalist, din ce în ce mai versatil, din ce în ce mai lipsit de identitate... Vechea fortăreață din Girona apare în ochii turistului ca o navă cosmică arhaică, dintr-un timp în care concretul și materialul atârnau cu o greutate de plumb, parcă spre a demonstra, cu umilință, contrastul dintre umanitate și îndumnezeire... De altfel, nu doar măreția și misterul acestor catedrale sunt nuanțele care domină în impresiile vizitatorilor, ci și (vrând-nevrând) ideea de penitență: toate scările nesfârșite care trebuie urcate spre Girona Cathedral îl fac pe turistul neștiutor să se întrebe cu ce a greșit – sau să se gândească la pelerinii creștini, pentru care orice nevoință era un prilej de spălare a păcatelor...

Dar, să începem cu începutul. Vestea bună este că ambele catedrale din Girona (Girona Cathedral și Sant Feliu) se pot vizita cu același bilet de intrare (7 E adulți, 1,2 E minori). Sant Feliu este atât de slab păzită, încât se poate intra și fără bilet... respectiv, prima dată ne-am strecurat pe ușa laterală acestei catedrale, dacă tot am văzut-o deschisă :) (cea dinspre Pujada de Sant Feliu) – nimeni nu ne-a întrebat nimic, erau 2-3 persoane înăuntru, iar cineva mătura – așadar, din câte am înțeles la nivel non-verbal, era aproape de ora închiderii (și am ieșit destul de repede, ca să nu stânjenim). A doua oară, aveam bilet de intrare și veneam dinspre Girona Cathedral... dar, presupun că nimeni nu era interesat să verifice biletele, așa că am vizitat Sant Feliu fără ca nimeni să ne întrebe nimic.

Revenind la Cathedral of Saint Mary of Girona, noi nu am vrut să reiterăm drumul pelerinilor și am abordat catedrala ocolind-o lateral prin dreapta, pe Pujada de la Catedral (unde urcușul era în pantă și mai blând decât scările). Apoi, se putea trece, dinspre partea laterală, prin fața intrării principale (închise), spre casele de bilete. Aici am luat și un audioghid, pentru că nu știu ce aș fi putut înțelege din simpla vizionare a catedralei (audioghid care s-a dovedit a fi un ajutor foarte util, bine structurat și logic).

Prima impresie după intrarea în catedrală se referă la caracterul unic al construcției: este o construcție nemăsurat de lată (catedrala gotică cu naosul cel mai lat din lume și a 2a biserică ca lățime din lume, după Vatican: 22 metri). Lățimea nu face structura să părăsească, neapărat, canoanele clasice ale catedralelor: există acele alei laterale care înconjoară băncile transversale (cu capelele pe partea exterioară), numai că aceste pasaje nu sunt delimitate de pereții obișnuiți care separau acest sector de bănci, în cazul altor catedrale. Ceea ce frapează, în plus, este simplitatea centrului, animat doar de un baldachin luminos, spre deosebire de majoritatea interioarelor de acest gen. Audioghidul explică în detaliu cum s-a ajuns, în etapele de construire succesivă, la această variantă, care conferă aspectul de unicat al catedralei. Pe locul edificiului anterior a existat mai întâi o biserică creștină primitivă, apoi o moschee (în secolul XVIII). Construcția catedralei a început în secolul XI în stil romanic, și a continuat apoi în secolul XIII în stil gotic. Din edificiul romanic se mai păstrează doar mânăstirea (clădirea joasă din stânga, pe unde se face intrarea în prezent) și una dintre clopotnițe, cealaltă clopotniță fiind terminată abia în secolul XVIII. Proiectul actual a fost început după 1400, și a durat secole (de exemplu, fațada barocă a fost începută după 1600 și a fost terminată în 1961).

În interiorul catedralei, numărul turiștilor era foarte mic când am intrat (maxim 10 persoane), deși spre sfârșitul vizitei noastre ajunseseră să fie de trei ori mai mulți. Liniștea era profundă, și fiecare detaliu putea fi contemplat, fotografiat și descifrat din audioghid. Nu îmi mai amintesc dacă fotografiatul era sau nu permis, însă eu am fotografiat tot ce m-a interesat... deși era un întuneric persistent, iar rozeta din spatele catedralei nu s-a lăsat „prinsă” din nici un unghi. Curând, cineva a luminat capelele magnifice din spate, acționând un întrerupător din stânga/de lângă tăblița explicativă, pe care nu îl remarcasem: am reluat de la capăt vizita, dat fiind că până atunci încercasem să deslușesc monumentele prin crepusculul romantic care plutea printre zăbrele.

Câteva elemente frapează vizitatorul, chiar pe cel care a mai vizitat destule obiective medievale. Primul aspect (care probabil contribuie la energia ușor lugubră a locului): în capelele întunecate se găsesc nu doar opere de artă (statui, picturi rafinate, ornamente care înconjoară statuile și picturile, vitralii care hrănesc ansamblurile cu lumina nobil filtrată) ci și morminte (ale unor oameni ai bisericii, sau ale unor nobili care au plecat într-o lume mai bună cu mult înainte de finalizarea catedralei). Al doilea aspect este varietatea incredibilă a monumentelor despre care vorbeam (capelele, care au fost decorate fiecare în stil propriu): unele sunt deosebit de simple (de exemplu, Capela de Sant Pau sau Capela de Santa Ursula, care se distinge nu prin sculptură, ci printr-o tapiserie deosebită) iar altele, în schimb, sunt chiar încărcate, în stilul caracteristic goticului târziu (de exemplu, Capela de Sant Vicenc, Capela de Sant Andreu). De asemenea, unele capele se remarcă prin iluminare (Capela de Santa Anastasia – luminată de un incredibil vitraliu roșcat, sau Capela de Sant Tomas, cu un vitraliu delicat care pune în valoare contrastul complementar verde-roșu al statuii) iar altele prin ornamentație (Capela de Santa Ana). Dintre toate capelele, cele mai vizibile și impresionante sunt cele din spatele catedralei (Capela Imaculatei Concepțiuni și Capela Buneivestiri). Celelalte, deși toate merită vizionate, nu sunt iluminate în totalitate sau, chiar și cu iluminare, sunt ascunse în spatele unor zăbrele care nu lasă să se vadă toate detaliile. O bună parte a picturilor a fost realizată în secolul XVIII, de Antoni Villadomat, iar un nume de sculptor care revine des pe tăblițele explicative este Pau Costa (el a realizat, în secolul XVIII, capelele Buneivestiri și Imaculatei Concepțiuni, dar nu numai). Totuși, nu toate capelele au fost realizate în același timp (de exemplu, frumoasa capelă Dels Sants Doctors de l’Esglesia a fost realizată de Joan Merla și Pere Martinez, la începutul secolului XVII).

Catedrala Sant Feliu reprezintă pentru vizitatori, după Girona Cathedral, o întoarcere în timp și mai adâncă decât prima călătorie. În primul rând, prin structura interioară, diametral opusă ca stil față de cea descrisă anterior: este o concepție pe lungime, care presupune o separare a interiorului în două-trei secțiuni longitudinale, dintre care în centru se întinde zona de bănci și altarul, închis în spatele unor zăbrele. Îngustimea acestui spațiu contrastează cu open space-ul și lărgimea primei catedrale. Din istoria construcției aflăm că și ea a fost inițiată din epoca romanică (secolul XII), devenind mai apoi reprezentativă pentru stilul gotic (în special clopotnița, construită în secolele XIV-XVI), apoi a fost completată cu o fațadă în stil baroc (terminată în secolul XVIII). Misterul nu este mai puțin prezent ca în prima catedrală, însă nu este creat de complexitatea capelelor, ci, mai degrabă, de simplitatea lor (aceste monumente fiind vizibil mai vechi). Istoria reține că în capelele laterale ale acestei catedrale sunt cele mai vechi sarcofage creștine (secolul IV) și mormântul gotic al lui Sant Narcis din Girona.

Dacă vizitatorii din prima catedrală erau destul de puțini, în aceasta a doua lipseau aproape cu desăvârșire, ceea ce îi permitea vizitatorului să se adâncească în contemplare (o stare pe care am trăit-o pe vremuri, în Franța, la catedrala Saint Etienne din Toulouse, unde am ascultat, singură, un superb concert de orgă...). În catedrala Sant Feliu nu răsuna orga majestuoasă, ci sunetul suav al unui cântec medieval, care înlocuia zgomotul cu meditația, și prezentul cu eternitatea...

Va urma

---

VIZUALIZĂRI: 2453 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI