Girona și surprizele dintr-o Matrioșka medievală, din piatră

TIPĂREȘTE

Știu că Barcelona este o destinație iubită și foarte populară pentru călători, însă Girona - chiar dacă este un oraș mai mic și nu la fel de renumit sau cu la fel de multe valențe - este o destinație foarte specială, o descoperire turistică. Mai ales dacă turiștii vin dinspre Barcelona, ei vor recepta o schimbare de 180% din mai multe puncte de vedere: relieful și clima (mai degrabă de munte), dimensiunile (centrul este ca o simfonie de piatră executată pe o claviatură îngustă), arhitectura medievală (centrul istoric – există și o parte convențională, în stânga râului Onyar, dar este mai puțin gustată), climatul liniștit (în ciuda abundenței turiștilor) și accesibilitatea prețurilor (deși este un oraș turistic, prețurile sunt cu 10-15% mai mici decât în Barcelona).

Să explic, acum, de ce am fost surprinsă când am ajuns în acest oraș:

Înainte de plecare, am cerut informații de la cei câțiva colegi care fuseseră în această mobilitate, în anii anteriori. Mi s-a spus că este un oraș frumos, că merită și un concediu separat sau revenire, fără alte detalii – însă două informații cheie mi-au lipsit (chiar și după ce am citit și imprimat review-urile anterioare despre Girona).

Prima, centrul istoric este de fapt cetatea medievală conservată perfect, iar ea a fost construită pe etajele succesive ale unui deal. Așadar, există o mulțime de străzi în pantă, scări și scărițe, pasaje, etc. – la fel ca la munte, harta nu este neapărat relevantă, pentru că străzile, pasajele, clădirile se întrepătrund într-un labirint de piatră care trebuie învățat la fața locului. O noțiune bună în orientare este diferența dintre “placa” (piațetă) și “pujada” (trecerea de la platforma inferioară care o precede, pe scări sau printr-un pasaj).

A doua informație este una de detaliu, însă de asemenea importantă prin utilitatea ei: pavajul (o operă de artă în sine, cu mai multe variante de modele, uimitoare pentru observator) este destul de provocator, nu orice tip de încălțăminte face față.

Pe mine, ambele aspecte m-au pus în încurcătură: trebuia să ajung la University of Girona dimineața, iar harta arăta, înșelător, o distanță de doar 10 minute de la Cool Apartments. Accesul se făcea printr-un pasaj emblematic al orașului, Scările Sant Marti, și pe un șir interminabil de scări care lega Pujada de Sant Domenec de Placa de Sant Domenec, după care urma un nou urcuș în pantă, către intrarea universității (care fusese construită, nici mai mult nici mai puțin, în vechea mânăstire Sant Domenec :) ).

Așadar, provocări atât la nivelul ținutei (care cu greu putea să se mențină elegantă...) și la nivelul formei în care se ajunge la universitate, cu răsuflarea tăiată...

Cum faceți voi să ajungeți aici în fiecare zi?? am întrebat-o exasperată pe Monica, o profesoară drăguță de aproximativ 35 de ani, care fusese desemnată să se ocupe de mine în timpul mobilității. Păi, mi-a răspuns ea relaxat, noi nu venim din centrul vechi. Noi venim dinspre marginea orașului, cu mașina... (și într-adevăr, exista o parcare mare în fața universității, în care accesul se făcea pe sub zidul vechii fortificații, Muralles: locul era un conglomerat de vechi și de nou, așadar!).

Explorând centrul istoric, una dintre mirările mele persistente s-a legat de faptul că, pe străzile înguste pe care de-abia încăpeau 4-5 oameni unul lângă altul, mai circulau și mașini uneori... întotdeauna am crezut că șoferii din București sunt destul de îndemânatici, însă nu se compară cu cei din Girona (nu înțeleg nici acum cum ieșeau din acele garaje de piatră și dădeau colțul pe o străduță pe care nu încăpea și mașina, și vreun turist pe margine :) ).

Revenind la prezentarea generală a orașului, Girona poate să pară mic doar pentru turiștii care trec prin centrul istoric, în excursiile de o zi din Barcelona. Ceilalți, indiferent unde se cazează, nu se mai gândesc la dimensiune și continuă să îl exploreze, într-un soi de atașament hipnotic. Excursia cotidiană înseamnă exfolierea repetată a străduțelor vechi și descoperirea fie a unor pasaje și scări ascunse în umbra clădirilor, fie a unor construcții masive, care răsar pe neașteptate, ca dintr-o păpușă rusească paradoxală, din care ar răsări exemplare din ce în ce mai mari... Densitatea construcțiilor masive de piatră epuizează simțul vizual, iar harta mentală a piațetelor, bolților, magazinașelor cu suveniruri, restaurantelor cu aer intim se așează cu greu.

Pentru noi, surprizele au început încă de la instalare, când am descoperit că uriașa catedrală Sant Feliu era după clădirea de vis-a-vis. Apoi, a doua surpriză a venit destul de repede, când am descoperit, mergând pe străduța care duce în spatele catedralei, două turnuri masive, cilindrice, înconjurate de un caldarâm de asemenea cu model circular. A treia surpriză a venit atunci când, trecând printre cele două turnuri, pe sub o boltă scundă, am intrat într-o piațetă sufocată de clădiri din toate părțile, iar în stânga s-a deschis, și mai măreață decât Sant Feliu, Girona Cathedral. Nu pare verosimil ca două catedrale atât de mari să fie îngrămădite într-un perimetru atât de mic și, mai ales, înghesuite între ziduri de fortificație, străduțe și alte clădiri istorice.

Și, evident, suprizele au continuat - cum povesteam mai sus, și vizita la universitate a fost o revelație. Clădirea veche a mânăstirii Sant Domenec a fost renovată la fațadă, acoperiș și interior (unde birourile și sălile de clasă sunt moderne ca în orice universitate occidentală) – iar în curtea de piatră a fostei mânăstiri este cafeneaua și locul de recreație pentru studenți. Așadar, clădirea este înșelătoare – din față și în interior, o clădire de secolul XX, iar în spate, ca material și structură – o clădire de secolul XVII. Lângă universitate a rămas, ca o mărturie enigmatică a acelor vremuri, biserica imensă a fostei mânăstiri, cu spatele înnegrit și patetic, care poate fi admirat de pe Muralles.

Pe de altă parte, nefiind un oraș la fel de mare ca Barcelona, Girona oferă mai multă liniște și intimitate. Dintre restaurantele pitorești, am fost într-una din zile la Placa de Sant Domenec (un restaurant care era, teoretic, al universității, dar, fiind așezat în aer liber, era deschis tuturor), unde am fost invitați la un prânz din partea universității. Aici, după ce m-am înțeles greu cu ospătărița care nu vorbea engleza, am comandat spaghete carbonara destul de mediocre (pentru fiul meu) și o salată ca antreu, care nu mi-a spus nimic. Însă, în final, a apărut un main dish care a compensat tot restul: cartofi la cuptor cu cod în sos alb... Cuvântul “cod” nu ne provoacă o reacție deosebită în România, când îl vedem într-un meniu. În Spania, însă, banalul cod devenit “Bacalhau” copt la cuptor (am mâncat și în Portugalia, nu cunosc denumirea în portugheză) are un gust absolut magnific – probabil, din cauză că este pește proaspăt și de calitatea I, și nu congelat.

În ceea ce privește magazinele alimentare, ținuta lor este la nivelul orășelelor turistice: de multe ori nu au prețuri pe articole, sau bonul este neclar. Pentru cumpărături alimentare, magazinul Spar Vell pe strada Carrer dels Ciutadans (cam în dreptul Pont de les Peixateries Velles), mi s-a părut cel mai bine aprovizionat și corect.

O altă categorie căutată de turiști, magazinele cu suveniruri, era foarte bogată ca ofertă, însă trebuia investigat cu răbdare, aceleași articole aveau prețuri variabile de la magazin la magazin. Impresia mea – superficială, desigur - a fost că magazinele de pe străduțe erau ceva mai ieftine decât magazinele de pe Rambla. Iar cu privire la posibilitatea de shopping, era mai degrabă redusă: am intrat într-un magazin de încălțăminte (exasperată că botinele și balerinii nu făceau față la pavajul orașului), însă articolele de vânzare erau scumpe și de calitate proastă...

(Va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 2303 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI