Cordoba. Stil maur în ritm de flamenco

TIPĂREȘTE

Cea de-a doua excursie făcută în sejurul despre care am scris aici a fost la Cordoba.

Excursia, organizată de aceeaşi agenţie locală, VDT, a costat 52 €/persoană. Pentru cine dorea, exista şi posibilitatea să rezerve excursia cu prânzul inclus la preţul total de 65 €, dar noi, având prânzul la pachet, dat de la hotel, aşa cum am povestit aici, nu am utilizat acest serviciu. Cei care l-au utilizat s-au declarat mulţumiţi.

La 7:40, autocarul ne-a luat din faţa hotelului şi am pornit spre Malaga, culegând pe drum şi alţi excursionişti. Înainte de a intra în Malaga, ne-am înscris pe Autovía de Málaga A 45, care, pe o distanţă de 160 km, ne poartă spre Cordoba. Drumul este frumos, trecând mai întâi printr-o zonă muntoasă, în văile căreia ceaţa dimineţii răcoroase era încă destul de deasă. După Antequera, în apropierea căreia am făcut o pauză la popasul La Yedra, am continuat tot spre nord, printr-un ţinut mai plat, până la câţiva km de Cordoba, unde A 45 se termină, unindu-se cu Autovía del Sur A 4, care vine de la Sevilla şi duce la Madrid. Pe A 4 am mers doar câţiva km şi a părăsit-o în zona sudică a oraşului Cordoba, intrând pe Avenida de Cadiz, care se îndreaptă spre centrul oraşului, paralel cu râul Guadalquivir. Din mersul autocarului, admirăm două frumoase poduri, Puente de Abbas Ibn Firnas, dat în folosinţă în 2010 şi Puente de Andalucía, dat în folosinţă în 2004 şi construit in situ,fără nici o parte componentă prefabricată.

Ceva mai departe, în dreptul unui alt pod, Puente de San Rafael, trecem prin Plaza de Andalucía, unde frumoasa fântână arteziană (cea mai mare din Cordoba ) a început să funcţioneze exact după ce am trecut noi de ea şi, în sfârşit, după ce trecem şi prin Plaza Santa Teresa, autocarul ne debarcă chiar pe malul râului Guadalquivir, lângă Torre de la Calahorra. După cum ne explică ghidul Karim, în engleză, franceză, italiană şi germană, aici este singurul loc unde pot opri autocarele cu turişti pentru a-i debarca pentru vizitarea oraşului, dar nici aici ele nu pot staţiona, pentru aceasta având rezervat un loc special, la periferie. Iată cum alţii ştiu să-şi protejeze mediul în care trăiesc şi nu am auzit plângeri din cauza acestor restricţii.

Tot aici ne vom întoarce la sfârşitul vizitei, pentru a ne îmbarca în autocar pentru drumul de întoarcere.

Grupaţi în jurul ghidului, ne îndreptăm spre centrul vechi al oraşului. Ca la toate celelalte excursii organizate la care am participat, toţi membrii grupului au primit etichete autocolante cu sigla firmei de turism, pentru a ne identifica între noi şi a fi identificat de către ghid. Acelaşi lucru am văzut că fac şi celelalte firme de turism.

Trecem pe lângă Torre de la Calahorra, care înseamnă castelul (qalat) liber (hurra), construit chiar la intrarea pe Puente Romano (Podul Roman), în secolul al XIV-lea, în scop de apărare şi folosit apoi ca închisoare, sediul gărzii civile şi în prezent sediu al unui muzeu, Museo Vivodeal - Andalus. De aici intrăm pe Podul Roman, numit aşa pentru că el a fost construit de romani, în secolul I d.C. Timp de două milenii, el a fost singurul pod peste Guadalquivir din zonă, până când, pe la jumătatea secolului al XX-lea, în apropiere, în aval, a fost construit al doilea pod, Puente de San Rafael.

La mijlocul Podului Roman se găseşte o statuie, San Rafael del Puente Romano, datând de la mijlocul secolului al XVIII - lea, iar la capătul celălalt, Puerta del Puente, o poartă în stilul unui arc de triumf roman, aflată în plin proces de restaurare.

Trecem prin poartă şi pătrundem în oraşul vechi, într-o piațetă dominată de o coloană, ce poartă în vârf o statuie. Este Triunfo de San Rafael, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

În Cordoba sunt mai multe statui ale lui San Rafael, motiv pentru care, în mod eronat, unii consideră că acesta este patronul oraşului. În realitate, patronii oraşului sunt sfinţii martiri Acisclo şi Victoria, persecutaţi şi martirizaţi pentru credinţa lor în epoca romană şi ale căror statui se află la baza coloanei. Devotamentul locuitorilor Cordobei faţă de Sfântul Rafael datează dintr-o perioadă mai recentă, din secolul al XVII-lea, când oraşul a fost devastat de ciumă. Conform tradiţiei, San Rafaeli - a apărut în vis unui preot, anunţându-l că va salva oraşul de epidemie. De atunci, San Rafael este considerat apărătorul oraşului.

Latura de vest a piaţetei în care se află coloana este delimitată de Palatul Episcopal şi, de aici, porneşte spre nord o stradă pavată cu pietre, Calle de Torrijos, de-a lungul căreia, pe partea dreaptă se întinde, lungă de aproximativ 200 m, Mezquita Catedral, obiectivul turistic principal din Cordoba.

Pe partea stângă, după Palatul Episcopal, se aflăPalacio de Congresos y Exposiciones, o clădire veche, în stil mudejar, unde se găseşte şi Oficina de Turismo, principalul birou de informaţii turistice din Cordoba. Dacă ajungeţi aici, nu ezitaţi să intraţi : au foarte multe materiale informative şi personalul vorbeşte în principalele limbi de circulaţie internaţională.

Grupul nostru s-a oprit puţin mai departe, la clădirea următoare, unde se află un restaurant, Bandolero şi un magazin de antichităţi şi suveniruri, foarte mare şi arătos în interior. Am avut la dispoziţie un sfert de oră, după care am fost împărţiţi, împreună cu alte grupuri, în funcţie de limba vorbită şi am fost preluaţi de ghizi locali, pentru a vizita Mezquita. Al nostru, de limbă franceză, era răcit-cobză, fapt ce nu l-a împiedicat să ne facă o prezentare foarte interesantă.

Am intrat pe Puerta de Deanes (Poarta decanilor), de pe latura de vest, în Patiodelos Naranjos (Grădina portocalilor), pe a cărei latură nordică se înalţă Torre de Alminar, turnul-clopotniţă, fost minaret (din păcate era închis pentru reparaţii şi nu am putut urca .

Mezquita Catedral (Catedrala-moschee) este înscrisă, împreună cu întreg oraşul vechi, pe lista UNESCO a patrimoniului universal din 1984, ca unul din cele mai importante monumente din Spania şi din Europa. La începutul mileniului I, în perioada vizigotă, aici se găsea catedrala Sf. Vincent. Când maurii (arabii) au cucerit regiunea (secolul al VII-lea), ea a fost transformată în moschee. Au urmat diferite modificări şi completări, ele au continuat şi după recucerirea spaniolă a teritoriilor (secolul al XIII-lea), moscheea a redevenit catedrală catolică şi ea a fost în continuare modificată şi completată, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost adusă la forma în care există şi în prezent.

Spre deosebire de multe alte catedrale ale lumii vest-europene, Mezquita Catedral nu se poate mândri cu o înălţime ameţitoare, în schimb suprafaţa construcţiei este imensă (24 000 mp), putând adăposti 32 000 de persoane. Catedrala are o formă dreptunghiulară, cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia nord-sud. Ea este împărţită în zone dreptunghiulare mai mici, reprezentând locaţia iniţială (moscheea originală a lui Abdal-Rahman I, din 786) şi adăugirile ulterioare (a lui Abdal-Rahman al II-lea, în 833 şi 848, a lui al-Hakam al II-lea, în 961, a lui Almanzor, în 976, precum şi cele mai puţin ample, după Reconquista, în secolele al XVI-XVIII-lea ). Nu am să insist asupra acestor aspecte, cei interesaţi putând să se informeze amplu, de exemplu aici, sau aici.

Dar nu pot să nu-mi amintesc starea de perplexitate ce m-a copleşit, când m-am trezit în acel spaţiu imens, cu acoperişul sprijinit pe mai mult de 1000 de coloane din jasp, onix, marmură şi granit, ale cărui luminatoare filtrează o lumină difuză, ce creează o atmosferă desprinsă parcă din O mie şi una de nopţi. Nici o altă biserică, sau moschee nu mi-a stârnit sentimente de acest fel. De obicei, în astfel de locuri, oricât de "păcătos" ai fi, măcar un firav sentiment de pioşenie tot ţi se-nfiripă în suflet. Aici, în Mezquita, sentimentul este altul, pe care nu-l pot defini exact, ceva nici sacru, nici profan, un amestec de uimire, surpriză, dar şi linişte sufletească. Doar Capilla Mayor (Capela principală) mi-a reamintit că mă aflam într-o catedrală catolică.

Uluiţi, am ieşit în aceeaşi Grădină a portocalilor, dar de data aceasta pe latura estică, de unde am părăsit incinta catedralei şi am intrat pe Calle Magistral González Francés. De aici, pe Calle del Cardenal Herrero şi apoi pe Calle Comedias,nişte străduţe înguste din ce mai înguste, ajungem pe Calleja de las Flores. Garoafe, trandafiri, iasomie, muşcate, toată flora din Andaluzia în ghivecele de pe ziduri, se întrec să ne încânte privirea prin culorile vii, deşi suntem în plină iarnă. La capătul străduţei, ajungem într-o piaţetă minusculă şi când ne întoarcem pentru a privi în direcţia din care am venit, vedem "înghesuit" între zidurile străduţei, înălţându-se spre cerul albastru, Torre de Alminar, o imagine emblematică a Cordobei, pe care o puteţi vedea într-o poză ataşată, dar şi în numeroase alte fotografii, pe internet.

Revenim în Calle Comedias, la capătul de nord al acesteia trecem prinPlaza dela Agrupación de Cofradías (Piaţa Asociaţiei Breslelor), de unde, pe Calle del Buen Pastor şi apoi Calle del Romero, intrăm în Juderia, vechiul cartier locuit, în secolele X - XV de evrei. Ajungem în Plaza del Hospital del Cardenal, unde se află Convento de San Pedro de Alcántara, o mănăstire franciscană a cărei biserică datează de la sfârşitul secolului al XVII - lea şi alături Facultad de Filosofía y Letras, o clădire care a adăpostit până prin anii '70 spitalul care a dat numele pieţii.

Ne continuăm drumul pe străduţe înguste, spre nordul cartierului, unde ajungem la Puerta de Almodovar, poarta vestică a vechiului oraş. Ea face parte din Muralla dela Calle Cairuán, latura de vest a vechiului zid roman, folosit apoi ca zid de apărare şi în perioada califatului şi apoi în cea creştină. Din întregul zid, s-a păstrat o parte, lungă de 360 m, cu 7 turnuri şi poarta Almodovar.

De partea cealaltă a porţii pe dreapta, se află un monument dedicat lui Seneca , filozoful roman, născut la Cordoba. Din păcate, la data vizitei noastre, statuia era acoperită complet cu schele, în zonă având loc nişte lucrări de restaurare.

Tot de această parte a porţii, se află şi Spitalul Crucii Roşii.

Revenim în Juderia, coborând acum spre sud, pe Calle Maimónides, presărată din loc în loc cu bodegi ( în spaniolă, bodega = pivniţă de vin ). Pe la mijlocul ei, ajungem la Sinagoga, vechiul templu ebraic, datând de la începutul secolului al XIV - lea. Nu este o sinagogă spectaculoasă, fiind compusă doar dintr-un mic patio, din care se intră în sala de rugăciuni, de formă pătrată, cu latura de aproximativ 7 m. Pe latura de est a acesteia este spaţiul rezervat pentru Tora, adăpostind acum o menora.

Pereţii sunt decoraţi cu motive maure în ipsos, care s-au distrus pe porţiunea inferioară, până la aproximativ doi metri înălţime.

După expulzarea evreilor din oraş în 1492, edificiul a fost folosit în diferite scopuri, până când a fost declarat monument naţional, în 1885. Ultima restaurare a avut loc cu ocazia aniversării, în 1985, a 850 de ani de la naşterea lui Maimónides.

La vreo 20 m mai departe, în Plaza de Tiberiades, se află statuia lui Maimónides , teologul, medicul şi filozoful evreu născut la Cordoba. Statuia din bronz, inaugurată în 1964, a prins luciu, de-atâtea frecat din partea turiştilor care, conform tradiţiei, fac acest lucru pentru a reveni în aceste locuri.

Ne continuăm drumul pe Calle Maimónides, până la capătul acesteia, în Plaza Maimonides. Aici se află Museo Municipal Taurino, care din păcate, este închis, pentru renovare. De aici, pe alte străduţe înguste, revenim la locul de plecare, în faţa restaurantului Bandolero. Ne luăm rămas bun de la simpaticul ghid şi refacem grupul iniţial, nu pentru mult timp, pentru că ni se dă liber două ore. Cei care aveau şi prânzul inclus în preţul excursiei, au plecat spre restaurant, ceilalţi, care-ncotro. Noi l-am întrebat pe ghid ce ne recomandă să mai vizităm şi răspunsul lui a fost prompt: Alcázar de los Reyes Cristianos.

Castelul se află foarte aproape de Mezquita. Din colţul de sud-vest al acesteia, de la coloana Triunfo de San Rafael, porneşte o stradă, Calle del Seminario, lungă de vreo 100 m, având pe stânga Obispado de Córdoba (Episcopatul Cordobei) şi pe dreapta Biblioteca Pública Provincial de Córdoba.

La capătul vestic al străzii se găseşte un parc, pe latura sudică a căruia se află castelul. Acesta este de fapt o construcţie militară, comandată de regele Castiliei, Alfonso al XI-lea, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, plasată pe locul vechiului sediu al guvernatorului roman al provinciei, devenit ulterior un palat musulman. A fost reşedinţa regilor creştini Fernando II de Aragon şi Isabel I de Castilia. Titulatura de regi creştini (transmisă până la actualul rege l Spaniei, Juan Carlos I) a fost conferită acestora printr-o bulă papală, ca recunoaştere a meritelor lor ca apărători ai catolicismului (finalizarea recuceririi regatului Granadei în 1492, prima călătorie a lui Columb în America). De altfel, semnarea capitulării regatului Granada, precum şi solicitarea de fonduri pentru călătoria sa maritimă, de către Cristofor Columb, s-au petrecut în Alcázar de los Reyes Cristianos.

După finalizarea campaniei împotriva maurilor din Spania, Ferdinand a cedat castelul Bisericii Catolice, care a făcut din el sediul Inchiziţiei, până în 1812, când aceasta s-a desfiinţat şi castelul a devenit închisoare. În 1955, a fost cedat consiliului local al oraşului Cordoba, care l-a transformat în muzeu.

Stilul sobru, mudejar, al exteriorului castelului nu este impresionant, acesta fiind de formă pătrată, cu turnuri în fiecare colţ: Torre de los Leones, aflat chiar la intrare, la nord-vest, Torre del Homenaje, la nord-est, Torre de las Palomas, în sud-est, construit în secolul al XV-lea şi Torre de la Inquisición, în sud-vest, construit de asemenea în secolul al XV-lea.

Spaţiul interior este împărţit în două patiouri: Patio de Mujeres (Patioul femeilor) şi Patio Morisco (Patioul maur). De jur împrejur, se află încăperi frumos decorate, dintre care cea mai importantă este Salón de los Mosaicos, pe pereţii căreia se pot admira frumoase mozaicuri găsite cu prilejul unor cercetări arheologice din anii '50, precum şi un sarcofag din secolul al III-lea.

Dar cea mai frumoasă parte a castelului sunt grădinile acestuia, în suprafaţă de 55.000 mp. cu palmieri, chiparoşi, lămâi şi portocali şi cu fântâni şi lacuri în trepte, în care înoată peşti viu coloraţi.

Din păcate şi aceste grădini erau în plin proces de recondiţionare, fapt ce ne-a cam limitat posibilităţile, dar oricum, le-am putut admira, în zgomote de şantier şi printre câteva utilaje.

Pentru cei mai puţin interesaţi de partea "artistică" a impresiilor, dar dornici să ştie care sunt obiectivele pe care trebuie să le aibă în vedere odată ajunşi la Cordoba, am ataşat (ca imagine) o listă cu cele mai importante locuri de vizitat.

---

VIZUALIZĂRI: 5139 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI