Halmyris - trecut şi prezent

TIPĂREȘTE

Din şoseaua care leagă localităţile Murighiol şi Dunavăţu de Sus, în partea stângă, se zăresc rămăşiţele uneia dintre cele mai vechi cetăţi dobrogene, Halmyris. Am aflat de existenţa ei cu puţin timp înainte de a pleca la drum (vezi impresii), nu eram documentaţi în nici un fel, dar am obţinut câteva informaţii la Complexul turistic Girus din Murighiol unde am fost cazaţi. Mai mult decât atât, din proprie iniţiativă, administratorul a luat legătura telefonic cu ghidul comunicându-i intenţia noastră de a vizita Cetatea Halmyris.

Din şoseaua principală, asfaltată, un drum pietruit de nici 1 km sfârşeşte lângă o construcţie de lemn, o cabană. Ars de soare, cu o pălărie trasă până peste ochi, ghidul ne-a întâmpinat alături de un câine lup prietenos, obişnuit cu vizitatorii. Pentru că vreau să avertizez pe cei mai sperioşi, menţionez că patrupedul m-a amuşinat şi şi-a pus botul pe mâna mea dreaptă. Aşadar, nu vă temeţi, dulăul este cuminte, însoţeşte vizitatorii pe cărările sitului arheologic, dar... pentru că a ascultat prezentarea de prea multe ori şi o ştie pe din afară, se plictiseşte şi se întoarce primul în umbra cerdacului de la cabană.

Important centru militar şi comercial al Imperiului Roman, aflat la limita de nord a acestuia, într-un golf al Mării Negre, la intersecţia mai multor căi terestre, fluviale şi maritime, oraşul Halmyris menţionat încă din sec. I d.H. şi-a luat numele de la cel al lacului Halmyris, actualul lac Razelm (halmyris = apă sărată).

Cercetările arheologice confirmă o vechime şi mai mare a civilizaţiei în această zonă. Se pare că prin sec. VII-VI î.H. aici a existat o aşezare getică.

Ruinele fortăreţei romano-bizantine care a aparţinut Cetăţii Halmyris sunt şi în prezent studiate, aici existând un şantier arheologic deschis din anul 1981.

Întinsă pe câteva hectare, la început cetatea avea formă dreptunghiulară, cu patru porţi, câte una spre fiecare punct cardinal, ulterior, la extindere, căpătând forma trapezoidală a stâncii pe care era amplasată.

Una dintre intrări, cea prin care sunt conduşi vizitatorii zilelor noastre, a fost parţial refăcută pentru a se crea o imagine cât mai vie a ceea ce a fost cândva: culoare de refugiu, arcade, ziduri groase. Încă se pot vedea urme ale anticului zid fortificat care se pare că avea nu mai puţin de 15 turnuri de veghe şi trei valuri de apărare.

Am fost informaţi că populaţia civilă nu locuia în cetate, aceasta având doar rol de pază şi apărare. Comandamentul militar al cetăţii îşi avea sediul în câteva încăperi ale căror urme încă se mai văd, dotate cu canalizare şi chiar cu o latrină. Conform celor spuse de ghid, un mic bazin cu apă sfinţită folosea spălării ritualice a mâinilor oştenilor, în fiecare dimineaţă, în prezenţa comandantului.

În această zonă au fost descoperite arme, vârfuri metalice de săgeți, ghiulele din piatră, toate confirmând îndeletnicirea celor ce vieţuiau în fortăreaţă, dar şi vase de sticlă şi ceramică în care se păstrau provizii.

Într-un loc, o adâncitură săpată în pământ, ni s-a semnalat un morman de bucăţele ceramice, cărămizii, rămăşiţele unei amfore care s-a sfărâmat în încercarea arheologilor de a o aduce la lumină, de aceea unele dintre acestea nici n-au mai fost scoase din pământ. Am văzut un vas îngropat, din care doar gura rotundă mai putea fi desluşită.

Bazilica cu cripta care a adăpostit osemintele martirilor Epictet şi Astion decapitaţi în anul 290 de guvernatorul cetăţii la ordinul lui Diocletian, a fost construită la începutul sec. IV, sub domnia împăratului Constantin. Moastele sfinţilor au fost aduse în cetate şi aşezate în criptă abia după încetarea prigoanei creştine.

În prezent restauratorii refac cripta în care au fost descoperite osemintele martirilor, cele câteva fragmente de pictură şi pardoseala. Bazilica este protejată, încuiată, aşa încât am văzut interiorul doar într-o fotografie.

În apropierea bazilicii, rămăşiţele unui şanţ de canalizare, precum şi prezenţa mai multor încăperi care serveau drept magazii, atestă existenţa aici a unei mici pieţe comerciale.

Termele romane care serveau doar oştenilor şi administraţiei, în prezent protejate de o îngrădire încuiată şi un acoperiş, demonstrează ingeniozitatea anticilor în construirea unor astfel de edificii. Deşi eram doar doi vizitatori, ghidul a descuiat şi ne-a purtat până lângă soba care încălzea apa, încăperea şi pardoseala, ne-a arătat jgheabul uşor înclinat prin care apa ajungea în prima cadă, cea pentru apă fierbinte, scurgerea, cada cu apă rece alimentată printr-o altă conductă şi ultima încăpere, o saună, încălzită prin pardoseala dublă.

Am mai văzut băi termale în vechi cetăţi romane, dar parcă nici una atât de ingenios construită şi mai ales atât de bine descrisă şi explicată ca cea de la Cetatea Halmyris.

Dacă ajungeţi acolo ascultaţi cu răbdare tot ceea ce are ghidul de povestit pentru că istorisirile lui sunt foarte interesante. Menţionez cu această ocazie că taxa de vizitare a Cetăţii Halmyris este de 5 lei/persoană. Îi sunt recunoscătoare administratorului de la pensiune care ne-a asigurat că vom beneficia de prezenţa unui ghid cu atât mai mult cu cât la faţa locului nu există explicaţii înscrise pe panouri turistice aşa cum am văzut prin atâtea alte părţi. Curios, sunt câteva scheme şi notificări pe file A4 închise în plastic, decolorate, aproape şterse de soare şi ploi, dar acestea sunt doar în engleză, probabil rămase din vremea şantierului arheologic în care a lucrat o echipă româno-americană (1981).

Şi în prezent cetatea a rămas un loc de studiu şi cercetări. Studenţii arheologi fac practică vara la Halmyris executând migăloase săpături manuale şi observând cu atenţie fiecare ciob, fiecare fragment descoperit, oricât de mic ar fi. Despre studenţii practicanţi de vara trecută ne-au vorbit cu admiraţie şi în acelaşi timp cu compasiune atât cei de la Complex turistic Girus unde au fost cazaţi, cât şi ghidul de la Cetatea Halmyris care îi vedea zilnic trudind în soare şi în praf. Voi ataşa o poză cu frigiderul din cabană, jalnic, totuşi funcţional, în care tinerii viitori arheologi îşi păstrau gustarea. La sfârşitul orelor de practică se întorceau pe jos străbătând cu bocancii lor grei distanţa de 3 km până în sat, ajungând la pensiune obosiţi, transpiraţi şi prăfuiţi.

Cabana, un adăpost pentru ghid, găzduieşte şi un mic muzeu. Pe câteva mese acoperite simplu, cu hârtie albă întinsă peste muşama şi sub mese, în cutii de lemn sau chiar pe jos, sunt expuse câteva dintre piesele descoperite cu prilejul săpăturilor (vase, obiecte din sticlă, basoreliefuri, fragmente de jgheaburi, cuie, unelte şi chiar oseminte umane). Afară, în stânga intrării, sunt rămăşiţele a trei pietre funerare inscripţionate şi decorate, destul de bine conservate. Dacă doriţi să vedeţi mai multe vestigii descoperite la Halmyris, vizitaţi Muzeul de Istorie şi Arheologie din Tulcea!

Mănăstirea Halmyris.

În urma unor săpături arheologice efectuate de o echipă româno-americană, în anul 2000 au fost descoperite în Cetatea Halmyris rămăşiţele unei bazilici datând din anul 324. Mai târziu, în cripta de sub altarul bazilicii, au fost găsite osemintele a doi martiri, Epictet şi Astion, identificaţi graţie unei inscripţii în limba greacă desluşită pe peretele criptei. Epictet preotul şi Astion monahul, doctori fără de arginţi, sunt cei mai vechi sfinţi descoperiţi pe teritoriul României şi sunt sărbătoriţi în ziua martirajului lor, la 8 iulie. Pentru detalii accesaţi

crestinortodox.ro/calenda ... ion-120103.html

La câteva sute de metri, pe aceeaşi parte a şoselei, se află Mănăstirea Halmyris, lăcaşul închinat celor doi sfinţi. Dincolo de o poartă sculptată în lemn, o alee duce până la un paraclis şi la chiliile monahilor deja finalizate.

Biserica de mari dimensiuni, aflată în construcţie, va avea cinci turle aşezate - contrar obişnuinţei - pe partea din spate a edificiului. Demisolul este finalizat, are la capătul de est un altar de lemn, iar la capătul de vest icoanele şi raclele sfinţilor Epictet şi Astion expuse spre venerare.

În curtea noii mănăstiri n-am întâlnit pe nimeni, doar un căţel ne-a ieşit în întâmpinare şi ne-a însoţit până la uşa de la intrarea în paraclisul de la demisol. O plasă contra ţânţarilor, precum şi un bilet cu rugămintea de a nu lăsa uşa deschisă, aminteau că şi aici insectele deltei sunt supărătoare.

---

VIZUALIZĂRI: 5935 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI