La Barajul Vidraru

TIPĂREȘTE

După aventura cu urcușul celor 1480 de trepte de la Cetatea Poienari, era și firesc să ne dorim un popas într-un loc relaxant și cât se poate de frumos. Până la Vidraru, la baraj și la malul lacului, nu sunt decât câțiva kilometri - o nimica toată pentru călătorul obișnuit cu drumurile lungi. Așadar, opțiunea noastră a fost Vidraru, cu atât mai mult cu cât trecuse ceva vreme de când nu am mai fost acolo. Atât de multă încât am fost surprinși că în locul Casei Argeșene pe care o știam în curbura aceea de început de Transfăgărășan, am găsit o nouă locație, un hotel frumușel, Hotel Posada Vidraru. Dar, să nu intru în amănunte pentru că am făcut-o deja povestind despre Terasa-debarcader de la Posada Vidraru unde am poposit pentru masă înainte de a o lua pe drumul de întoarcere la București.

Pornind de lângă Centrala Hidroelectrică Vidraru de la poalele Cetății Poienari, locul în care parcaserăm mașina, mai cu o curbă, mai cu un tunel, dar întotdeauna cu peisaje frumoase, am străbătut cu repeziciune drumul până la baraj (4-5 km). Ieșirea din tunel și curba la dreapta, direct pe baraj, au marcat parcă intrarea într-un alt tărâm. Era sfârșit de iulie și un weekend fiebinte care scosese multă lume din case. Cu mașinile parcate pe unde s-a mai găsit câte un locușor, oamenii se plimbau agale pe baraj privind în dreapta și în stânga, în sus și în jos, fotografiind sau fotografiindu-se în minunatul cadru de fundal al lacului.

Pentru că proximitatea barajului era cu neputință de abordat din cauza aglomerației, căutând un loc în care să parcăm maşina, am ajuns lângă Hotel Posada Vidraru şi târgul cu produse tradiţionale şi suveniruri aflat vis-à-vis. Poliția aflată la datorie încerca să fluidizeze - cam fără spor - traficul spre cel mai înalt și mai spectaculos drum al României, Transfăgărășan.

Și pentru mine, ca și pentru majoritatea celor veniți aici, frumusețea popasului consta în plimbarea pietonală pe baraj, așa încât, hotărâtă să fac acest lucru, mi-am lăsat soţul lângă maşină, fumând. M-a convins că, după urcuşul la Cetatea Poienari, nu mai era dornic de un efort suplimentar, iar eu nu am insistat.

La pas, fotografiind, m-am întors la baraj, l-am traversat și am continuat până la tunelul prin care trece drumul forestier croit de cealaltă parte a lacului. Una lângă alta, mașinile blocau trecerea spre tunel și spre căsuțele cu răcoritoare și mici gustări. Revenind, pe cealaltă parte a șoselei, m-am oprit lângă scara care duce pe platformă și spre cealaltă scară pe care se continuă urcușul până la monumentul electricității, statuia lui Prometeu. Așa cum se cere în orice loc civilizat și aglomerat, aici am văzut oameni de ordine la datorie, dar și un afiș pe geam care informa că în zilele cu vreme rea accesul pe platformă și la statuia lui Prometeu este interzis.

Am urcat - oare pentru a câta oară? - cele două scări. Sectoarele în care sunt împărțite, fiecare mai sus decât precedentul, oferă priveliști tot mai încântătoare. Lacul cu întinderea lui verde-albăstruie se desfășoară privirii în toată splendoarea lui, iar barajul - ingenioasă unduire de beton și fier - uimește ori de câte ori l-ai privi. Pe ultima porțiune, cea mai abruptă, n-am întâlnit decât un grup de patru tineri care coborau. Sus, pe mica lui platformă de ciment, Prometeu mă aștepta parcă numai pe mine. Trebuie să spun că din cauza spațiului destul de restrâns din jurul monumentului, ca și din cauza proporțiilor sale uriașe, Prometeu nu se vede prea bine de aici. Mult mai bine se poate vedea și fotografia de la distanță, de pe prima platformă sau chiar de la șosea. Dacă la toate acestea adaug faptul că în anumite momente ale zilei soarele se oglindește în giganticul corp de metal, este de înțeles că lucirile lui nu vor permite niște fotografii prea grozave.

Monumentul electricitatii a fost realizat de sculptorul Constantin Popovici (1938-1995) în anul 1965 și înfățișează un Prometeu modern, cu fulgerul în mâini, ca simbol al electricității. Mitologia greacă spune că Prometeu a dăruit oamenilor focul, de aceea Zeus l-a înlănțuit lăsându-l pradă vulturilor care îi devorau zilnic ficatul. (Acesta se regenera noaptea, astfel încât supliciul continua și a doua zi). O reprezentare a eroului mitologic mult mai pe gustul meu decât Monumentul electricității de la Vidraru este Prometeu din Parcul Herăstrău - București. Statuia de la baraj, de dimensiuni gigantice după cum spuneam, montată pe un soclu înalt de beton, este o lucrare modernă, concepută și amplasată acolo special pentru a fi văzută de la mare depărtare.

Numărând, am coborât încet cele 375 de trepte, apoi, printre mașinile staționate, am luat-o la deal spre Hotel Posada Vidraru, locul în care îmi lăsasem soțul și mașina. Între timp soțul s-a documentat în privința hotelului apărut aici în decembrie 2010, pe locul vestitului Popas Casa Argeşeană. Pe terasa acestui nou hotel, umbrită și cu un decor greu de uitat, am servit masa.

Trebuie să menționez că atât de la debarcaderul hotelului cât și de la un alt debarcader aflat mai aproape de baraj, cu bărci, cu vaporaşe sau cu catamaran, se pot face scurte plimbări pe lac.

În final, pentru cei interesați de cifre, iată câteva informații preluate dintr-un ghid pe care l-am primit la un târg de turism.

Barajul Vidraru, cel mai înalt baraj de beton din România, a fost construit pe râul Argeș în 1965 și este primul baraj în arc cu dublă curbură construit în țara noastră. Înalt de 166,60 m, cu un coronament de 305 m lungime, 25 m grosime la bază și 6 m grosime în partea de sus, barajul stăvilește 465 milioane metri cubi de apă. Această construcție gigantică a fost făcută în cinci ani și jumătate, cu mari eforturi financiare și chiar cu sacrificii umane. În momentul inaugurării, Barajul Vidraru se situa pe locul 5 în topul barajelor europene și pe locul 9 printre barajele similare din întreaga lume.

Din același ghid îmi permit să citez un fragment. "Se spune că așa cum Transfăgărășanul a fost construit din dorința lui Ceaușescu, Barajul Vidraru a fost construit ca un moft și un capriciu al liderului de atunci - Gheorghe Gheorghiu Dej, dar inginerii vremii spun că cel mai mare baraj de peste Argeș a fost construit pentru că era absolută nevoie de el."

---

VIZUALIZĂRI: 2857 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI