Cetatea Taraneasca Rasnov - un nou inceput

TIPĂREȘTE

Mergand pe meleaguri rasnovene, chiar daca destinatia noastra a fost pestera Fundata, nu ne-am putut abtine sa nu facem o vizita si la CETATEA TARANEASCA si nu regretam ca am luat aceasta decizie deoarece am descoperit parca o alta cetate, atmosfera de aici fiind total diferita de cea din sezonul calduros. In primul rand, vizitatorii sunt destul de rari, probabil datorita conditiilor meteo; apoi, cetatea se afla intr-o perioada de tranzitie, de reconstructie, dupa schimbarea proprietarului; multe din asa zisele atractii sunt inchise. Toate acestea contribuie la linistea ce domina in interiorul zidurilor ce se inalta semet deasupra orasului. Cum noi nu suntem adeptii aglomeratiei si zarvei, am trait din plin plimbarea pe aleile inguste acoperite de zapada, printre ruine si camarute intesate de istorie. Din cele doua ore si jumatate pe care le-am petrecut aici, doar in ultima jumatate de ora am avut parte sa vedem si alti vizitatori: un grup de straini si cateva familii autohtone. De altfel, chiar am avut ocazia sa observ o diferenta intre ei, care desi nu as vrea sa o generalizez, cred ca spune multe despre noi, romanii si despre ce inseamna pentru noi turismul si istoria (voi povesti despre ce este vorba la timpul potrivit). Iar privitor tot la cum stim sa ne apreciem vestigiile istorice, poate ar trebui mentionat si ca “luptele” desfasurate in acest loc in ultimul deceniu au reusit sa distruga ce nu au reusit, de-a lungul a sute de ani, nici trupele dusmanilor, nici macar natura cu capriciile ei. Politicul si interesele personale au avut intaietate si asa s-a ajuns la imaginea de azi a cetatii.

Asezamantul istoric este amplasat pe Dealul Cetatii si inca este unul din cele mai bine pastrate din Transilvania, fiind simbolul orasului pe care il strajuieste. Pentru a putea vedea peisajul medieval, avem doua posibilitati. Una ar fi sa urcam pe poteca amenajata prin padure si care ajunge la zidul de vest, in dreptul inscriptiei cu numele orasului. Cealalta varianta este pe DN 1E, ce face legatura intre Rasnov si Poiana Brasov. Drumul este foarte usor de gasit datorita numarului mare de indicatoare. La circa 1 km de oras si 9 km de Poiana, un alt indicator ne abate de la drumul national. Din acest loc, unde se gaseste o parcare (cu plata), accesul auto este interzis. Drumul ce duce la portile cetatii poate fi strabatut pe jos, in maxim 15 minute sau cu “transportul in comun”, tarifele practicate fiind: 3 lei/persoana -individual (dus-intors); 2 lei/persoana -grupuri mai mari de 20 de persoane; gratis –copiii sub 6 ani, veteranii de razboi si persoanele cu handicap. Noi, cum veneam dinspre pestera, am urcat pe acest drum dar am preferat mersul pe jos.

Ajunsi la portile cetatii, am fost intampinati de unul din strajeri, ce ne-a urat bun venit intr-un stil caracteristic. Contra sumei de 10 lei/persoana am primit cate o cartela care ne-a ajutat sa putem trece (individual) de turnichetii de la intrare, prin Turnul Vechi. Am intrat astfel in Curtea Interioara sau Cetatea de Jos, in care odinioara erau adapostite animalele si care servea ca si un avanpost, aceasta latura a cetatii fiind cel mai usor de abordat de catre asediatori, datorita reliefului mult mai accesibil. In prezent, in aceasta curte se pot vedea ruinele fostei Capele Catolice, asezamant religios folosit inaintea construirii capelei din cetate. Urcam usor pe drumul ce traverseaza curtea si ajungem in fata celeilalte porti. Inca vreo doi pasi si deja am pasit intr-o alta epoca. Una in care imaginatia are un loc aparte. O alee... , ziduri fortificate... , ruinele unor case... ! In linistea ce domina este usor sa visez cu ochii deschisi si sa pot vedea viata din trecut. Intr-un timp scurt, prin minte se succed imagini cu oamenii vremii, cu portul lor, cum erau asezate casele dar si cu luptele si cei ce aparau cu sacrificiul suprem aceste ziduri si ce adaposteau ele. Ne abatem de la calea principala si urcam, printre ruine, in cel mai inalt punct al cetatii. Pe locul in care a fost candva Capela Evanghelica, acum se afla instalate telescoape prin care se pot admira imprejurimile. Va spun ca merita sa dai 2 lei pe o fisa ce asigura 1 minut si jumatate de desfatare a privirii. Ne vedem apoi de drum, coborand pe o alta alee, si ajungem iar in drumul principal ce ne duce in piata centrala. Prima atractie o constituie celebra fantana, despre care unii istorici spun ca ar fi fost amenajata de catre niste mesteri sasi de-ai locului. Legenda spune insa cu totul altceva si cum legendele au farmecul lor aparte... ! Mergand mai departe, nu putem ocoli locul de belvedere ce ofera o superba panorama a unei parti din Tara Barsei. Iar cand farmecul era deja la cote ridicate, in fata ne apare... dezamagirea: magazinele de “suveniruri”. Problema cea mai mare este ca aceste suveniruri si produse de artizanat se rezuma la niste chinezarii de banda, multicolore si pline de sclipiciuri, ce nu au absolut nici o legatura cu locul in care ne aflam. Intre timp aparusera si vizitatorii de care pomeneam la inceput si cred ca acum este momentul, cu intelegerea dumneavoastra, sa povestesc ceea ce am putut observa cu privire la diferenta dintre turisti. In timp ce strainii se uitau si intrebau ce cauta aceste magazine intr-un muzeu (considerau intregul edificiu un muzeu), ai nostrii romani abia asteptau sa intre in camerele intesate de produse, din care sa iasa cu o “amintire” pe care ar fi gasit-o la colt de strada dar la un pret de 2-3 ori mai mic. Pentru intregirea imaginii, am mai avut parte de o intamplare, petrecuta tot in curtea centrala. Unul din turistii straini il intreaba pe strajerul ce se plimba prin curte (doar, doar o face si el rost de un mic ciubuc) ce e cu terasa si cu acea camera cu multe geamuri (era vorba despre Taverna, acum inchisa, temporar sau definitiv, nu stiu). Cand a primit raspunsul au fost foarte mirati: “Restaurant, aici? De ce? Nu am venit in asemenea cetate sa mancam”. Peste cateva minute, acelasi strajer primeste o alta intrebare, de aceasta data din partea unuia de-al nostru: “Chiar nu gasim si noi un loc aici unde sa mancam, sa bem ceva, acolo? ”. Repet, nu vreau sa generalizez dar totusi cred ca aceasta intamplare spune foarte multe. Am depasit momentul si in scurt timp ne-am indreptat usor catre iesire. Dupa ce am traversat in sens invers curtea exterioara si ne-am vazut in afara cetatii, ne-am continuat plimbarea pe poteca ce ne-a calauzit pe la baza zidurilor sudice intr-o alta curte fortificata. In scurt timp trecem de o ultima poarta si parasim definitiv edificiul, indreptandu-ne catre oras.

Ca o imagine de ansamblu dupa incursiunea facuta, as rezuma astfel: vizitatori foarte putini, cu exceptia buticurilor, cea mai mare parte a incaperilor sunt inchise, cetatea se afla inca intr-un proces de reabilitare si, un alt lucru poate important si de care am uitat sa mentionez pana acum, accesul este restrictionat. Dupa un an in care cetatea a fost inchisa datorita problemelor cauzate de prabusirea unor portiuni de ziduri, aceasta a fost redeschisa dar s-a luat masura securizarii unor zone, prin amplasarea de garduri din plasa. E drept ca aspectul nu este unul placut dar si eu cred ca este singura masura menita sa asigure protectie, atat zidurilor cat mai ales vizitatorilor (sunt ferm convins ca un simplu avertisment, pe multi nu i-ar fi convins sa evite aceste zone periculoase). Una peste alta, cu bune si cu rele acest obiectiv merita vizitat si va recomand sa nu il ocoliti, chiar si in acest anotimp friguros. Si daca tot vorbim de recomandari, va mai dau un pont: cautati si intrati cu incredere in micul muzeu al domnului Samoila, zis si “Samo –strajerul cetatii”. Am avut placerea sa il cunosc pe acest colectionar care a adunat intre patru pereti ani intregi de istorie. Inghesuite in spatiul mic de care dispune, stau la loc de cinste: haine si diverse obiecte vechi, bani si insigne, fotografii, diverse harti. Am avut ocazia sa vad aici, pentru prima data, si echipament de munte de peste o suta de ani (conform spuselor gazdei). Am petrecut in aceasta incapere mai mult de o ora, timp in care am admirat fiecare obiect, fiecare cu povestea lui. In tot acest timp, a fost o placere sa ascultam povestile spune de acest domn, despre istoria cetatii, despre munte sau despre multe alte lucruri. As spune ca am avut parte gratuit de o adevarata lectie de istorie si cultura generala.

Nu voi incheia acest review inainte de a mentiona si cateva date istorice. Primul document in care a fost mentionata cetatea Rasnov dateaza din anul 1335, an in care Tara Barsei a fost din nou asediata de tatari, aceasta cetate alaturi de cea de pe Tampa fiind singurele care au rezistat atacurilor. Totusi s-a stabilit ca ea a fost construita in a doua jumatate a secolului XIII. Decizia de a se construi aceasta fortificatie a fost luata dupa invazia tatarilor din 1241. Faptul ca Rasnovul era prima asezare importanta in calea armatelor ce treceau prin defileul Bran, pe drumul ce lega Transilvania de Tara Romaneasca, l-a facut foarte vulnerabil, fiind des asediat. Astfel, taranii locului au construit acest refugiu care sa ii protejeze in timp de razboi. Zidurile au fost ridicate din piatra si caramida iar acoperisurile facute cu tigla, pentru a evita incendierea. De-a lungul urmatorilor ani cetatea si-a dovedit eficienta, in 1421,1436 si 1441 armatele otomane nereusind cucerirea ei. Mai mult, chiar si Mihai Viteazul a fost gazduit aici, dupa infrangerea de la Mireslau, in 1600. Totusi, in anul 1612, armata principelui Gabriel Batory a descoperit izvorul de unde cei din cetate se aprovizionau cu apa iar lipsa acesteia i-a obligat sa se recunoasca infranti (aceasta fiind si singura capitulare cunoscuta in istorie). Intre 1623-1640 se amenajeaza fantana din curtea interioara. Legenda spune ca ea a fost sapata de doi prizonieri turci, care primisera promisiunea ca vor fi eliberati. Rezolvarea alimentarii cu apa i-a ajutat pe rasnoveni sa stea la adapostul fortificatiilor timp de trei ani, in urma invaziilor din perioada 1658-1661. Chiar daca in urma incendiului din 1718 si a cutremurului din 1802 cetatea a suferit daune, si-a dovedit din nou utilitatea in timpul miscarilor revolutionare din 1821 si 1848, urmand ca din 1850 sa fie lasata in voia sortii. A fost restaurata in perioada 1955-1956, apoi intre 1966-1974 aici s-au turnat mai multe filme istorice. Tot prin anii '70, locul a devenit si un punct de interes pentru arheologi, care au descoperit marturii din perioada dacica. In anul 2000 este concesionata unei firme private. Timp de 7 ani aceasta a adus "imbunatatiri", construind ilegal mai multe cladiri. S-au distrus diverse descoperiri arheologice, edificiul imbogatindu-se in schimb cu un restaurant si cu geamuri termopan. Procesul intentat si castigat ulterior de autoritatile locale a stopat ilegalitatile, precun si deschiderea unei pizzerii si a unui hotel, cetatea reintrand in posesia adevaratilor proprietari: a rasnovenilor. Dupa un an in care a fost inchisa pentru reabilitare, la jumatatea anului 2010 a fost redeschisa publicului vizitator. Acum, zidurile ce dainuie de mai bine de 700 de ani asteapta tacute vizitatorii. Oare ce le mai pregateste viitorul?

---

VIZUALIZĂRI: 4203 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI