Pensiunea ”Floare de crin” - un loc care merită mai mult decât un popas de o noapte

TIPĂREȘTE

Nu, nu a fost reședința Crăciunului devenit deja istorie, nici a Revelionului 2013! Doar întâmplarea ne-a scos în cale Pensiunea ”Floare de crin” din Pojorâta și asta s-a întâmplat în cursul pelerinajului din vara anului 2012, despre care am făcut câteva precizări aici.

Eram la sfârșitul celei de-a treia zi de călătorie și după vizitarea doar în acea zi a nu mai puțin de opt mănăstiri din zona Bucovinei, urma să urcăm și chiar să înnoptăm la Mănăstirea Sihăstria Rarăului.

Despre această mănăstire, unică în România pentru mulțimea minunilor descoperite credincioșilor ce s-au învrednicit să-i treacă pragul cu speranță și încredere că vor găsi aici răspuns bun la rugăciunile lor, nu știam mai nimic, așa încât, atunci când urcând coasta abruptă, pe un drum sinuos, plin de șleauri și grohotiș, motorul microbuzului nostru ne-a vestit prin câteva rateuri răgușite că nu mai poate duce povara escaladării, iar șoferul a decis că într-o atare situație nu-i poate pune în primejdie de veritabil accident nici pe pelerini, nici pe ”amicul” Mercedes, hotărând să ne întoarcem în Pojorâta, nu prea am avut motive de regret. Ba chiar am fost cu totul nedumerită de ce ceilalți tovarăși de călătorie insistau cu atâta vehemență fie să ia legătura telefonică cu starețul mănăstirii, pentru ca acesta să ne trimită mașina sa de teren, care să ne transporte cu rândul până sus la mănăstire (o experiență prin care unele dintre doamnele din companie mai trecuseră), fie să lăsăm un timp microbuzul să se răcorească și apoi să mai încercăm o dată să urcăm cu el, fie să abandonăm acolo mijlocul de transport, cu tot cu bagaje și să străbatem cu pasul restul drumului, până sus la mănăstire. Se vede treaba că n-am fost vrednici de a săruta sfintele Icoane de la Sihăstria Rarăului, pentru că niciuna din propunerile avansate nu s-a bucurat de consens: starețul se afla deja la Slujba Vecerniei, căci nu a răspuns niciunui apel telefonic, șoferul a refuzat să-și abandoneze microbuzul în mijlocul pustietății și nici nu a voit să-i forțeze motorul, iar pentru cei mai mulți dintre noi, perspectiva preumblării pe un drum din mijlocul pădurii, prin întunericul desăvârșit al orei 22 și lăsându-ne bagajele în urmă, n-a fost nicidecum o opțiune agreată.

Așa că, în cele din urmă, tot șoferul a fost cel care a decis: cine vrea să urce pe munte, e liber s-o facă pe proprie răspundere, restul se poate întoarce în Pojorâta pentru a căuta eventual cazare de o noapte. Firește că de voie, de nevoie, ne-am îmbarcat cu toții în microbuz și am pornit-o la vale.

Despre Mănăstirea Sihăstria Veronei și despre starețul Ioan, unul dintre ultimii mari duhovnici ai neamului încă în viață, am citit pe îndelete abia la întoarcerea acasă. Atunci am înțeles ce comoară de spiritualitate am ratat și de ce tovarășele noastre de călătorie au fost atât de frustrate de neputința de a ajunge la această binecuvântată mănăstire. Vă recomand cu căldură lectura unui emoționant reportaj prezentat pe site-ul sfântului lăcaș, cel care, pe mine una, m-a îndreptățit să-mi propun reîntoarcerea cât mai grabnică pe meleagurile bucoviniene, spre a duce la bun sfârșit acel drum pe care în mod cu totul nefericit ne-am poticnit: manastireararau.wordpress ... sihastria-rarau. Sper că și pentru alți cititori, această lectură să fie un bun îndemn la drum.

Când am ajuns în Pojorâta, era aproape ora 23. Străzile pustii, ferestrele întunecate ale caselor, traficul aproape nul, tăcerea și răceala nopții, ne-au dat motive să intuim că va fi greu să găsim un loc de cazare disponibil pentru 17 persoane. Ne resemnasem deja cu gândul că vom înnopta în microbuz, dar niscaiva necesități fiziologice, ca și nevoia clătirii măcar a palmelor în perspectiva compensării cinei cu câteva sandwich-uri pregătite în grabă pe bancheta mașinii, ne-au îndemnat să poposim în parcarea unei benzinării Petrom. Acolo, am profitat cu toții de serviciile fast-food-ului VIVA, iar ghida noastră a avut inspirația să ceară personalului benzinăriei câteva sugestii cu privire la posibilitățile de cazare din zonă. O inspirație bună, pentru că s-a întâmplat ca una dintre fetele de la VIVA să ne recomande și chiar să ia legătura cu patroana Pensiunii ”Floare de crin”, pentru a vedea în ce măsură există locuri disponibile. După confirmarea disponibilității ni s-au dat câteva indicații cu privire la amplasamentul pensiunii, întrucât aceasta nu se află pe artera rutieră principală, după care am pornit la drum.

Venind dinspre Moldovița, Pensiunea Floare de crin se află la câteva sute de metri lateral dreapta de intersecția dintre DN 17A și magistrala europeană E576 (Suceava-Cluj Napoca). Se traversează un pod peste râul Moldova și peste doar câteva sute de metri te afli în fața pensiunii. La ora sosirii noastre, aproape miezul nopții, drumul și clădirile din vecinătate erau cufundate deplin în întuneric, ceea ce probabil ar fi făcut mult mai dificilă identificarea locației, dacă pensiunea și marea parcare din fața ei n-ar fi fost singurele repere luminoase utile orientării.

Ne-am oprit așadar undeva, în lateralul parcării (a doua zi aveam să-i descoperim și interesantul pavaj ca un covor oltenesc), iar ghida noastră a purces la întâlnirea cu patroana care ne aștepta. După vreun sfert de oră s-a întors pentru a ne face cunoscute rezultatele ”negocierii” legate de cazare. Pensiunea era una de 4 margarete și firește, ne așteptam ca tariful practicat să fie unul pe măsură. Am descoperit însă cu deosebită satisfacție că lucrurile stăteau chiar mai bine, prețul era mult mai convenabil decât în alte locații similare prin care am mai trecut (70 lei single, 100 lei double, 180 lei apartamentul). În plus, pe considerentul că suntem niște bieți pelerini fără mari posibilități financiare, de vreme ce toate cazările fuseseră rezervate la mănăstiri, patroana a venit cu o propunere interesantă: să luăm patru camere duble, fiecare la preț de 70 lei, și să dormim câte patru în cameră. împărțind cheltuiala. Ne revenea așadar o contribuție de mai puțin 20 lei/persoană, ceea ce părea a fi foarte convenabil. Am ”bătut palma”, ne-am împărțit pe grupuri și ne-am luat în primire camerele. Întrucât printre noi se aflau și 4 copii, care au preferat să rămână împreună, ghida noastră, totodată și profesoara lor, a hotărât să înnopteze alături de ei. Așa că, în ce ne privește, am avut șansa să rămânem în cameră doar trei persoane, eu și soțul meu, plus un tânăr profesor. Inițial, mânată de ideea unei odihne confortabile în intimitatea propriei familii, îmi trecuse prin gând să valorific premiul de 300 lei câștigat pe AFA în săptămâna 10 a anului trecut, apoi am renunțat în virtutea ideii de respect și comuniune cu restul echipei.

Se cuvine a spune că Pensiunea ”Floare de crin” dispune de 11 camere duble cu pat patrimonial, 2 camere single (twin) și un apartament cu trei camere.

Camera dublă ce ne-a fost distribuită a corespuns întru-totul pretențiilor așteptate în raport de acreditarea celor 4 margarete: foarte spațioasă, foarte luminoasă (atât noaptea, cât și ziua), decorată cu bun gust, mobilată în spiritul unui confort discret, dar suficient: un pat matrimonial atât de generos ca suprafață, încât noi trei ne-am odihnit perfect și fără înghesuială, culcându-ne, ce-i drept, pe lățimea lui; două noptiere laterale, două fotolii, o măsuță, un birou cu minibar și un dulap de haine întregeau inventarul acelei camere. Nu lipsea, firește, televizorul LCD și vesela de rigoare. O ambianță perfectă pentru un cuplu, chiar însoțit de un copil mai mare sau chiar doi copii mai mici.

Baia, dotată cu cabină de duș și uscător de păr, placată cu gresie și faianță de bună calitate, avea din păcate și două cusururi: o iluminație prea mohorâtă și o amplasare inoportună a oglinzii, atât de sus, încât cu greu o femeie de statură medie poate să-și perfecteze machiajul sau pieptănătura. Din fericire, în cameră se află și o oglindă verticală, care compensează din plin disconfortul cosmetizării din camera de baie. În plus, dintre cele patru camere ocupate, s-a întâmplat ca doar a noastră să nu dispună de cosmeticele tradiționale, săpun și șampon, probabil fusese o omisiune cu totul întâmplătoare. Nu ne-a deranjat, pentru că eram pregătiți cu toate cele necesare, conștienți fiind că la mănăstiri nu vom avea parte de astfel de facilități.

Noaptea, deja înjumătățită de sosirea noastră târzie, a trecut repede. Dimineața, un ultim, binecuvântat duș și un mic dejun copios la restaurantul pensiunii, au retrezit în noi entuziasmul călătoriei. La prima vedere, programul acelei zile părea compromis ca repartizare în timp, întrucât microbuzul trebuia să respecte pauza legală și obligatorie de 8 ore staționare și ca urmare nu puteam pleca mai devreme de ora 8. Am zăbovit așadar la restaurant aproape o oră, răsfățându-ne fiecare cu bucatele preferate și cu câte o cafea.

Restaurantul este destul de mare (cca. 100 locuri), la care se adaugă cele 30 locuri ale cramei, și dispune de o ofertă culinară suficient de variată și în bună parte ilustrativă pentru bucătăria tradițională bucovineană, pe care am descoperit-o frunzărind meniul prezentat într-o elegantă copertă din piele. În pofida prețurilor neașteptat de modeste și atrăgătoare, nu era nici momentul potrivit și nici nu tânjeam după vreo mâncare anume, pentru a profita de această ofertă, altfel irezistibilă. Ne-am bucurat doar de un mic dejun îmbelșugat, cu omletă asortată, iaurt și platou rece, ne-am înviorat cu câte o cafea (buună!) pe care am ”lungit-o” cât am putut de mult, adăugând și multă vorbărie, așa încât să ne petrecem răgazul de timp rămas până la ora 8, ora plecării, nu în parcare, nici pe bancheta microbuzului, ci în acea ambianță plăcută, elegantă, curată și primitoare, care este restaurantul pensiunii ”Floare de crin”.

Căutând impresii despre această locație pe site-ul AFA, dar și pe alte adrese de Internet, am avut surpriza să constat că se face o nedorită confuzie de denumire, deși fotografiile demonstrează că este vorba de una și aceeași locație: în unele site-uri de promovare, pensiunea se numește ”Floare de colț”, pe altele ”Floare de crin”, iar în review-ul lui @valimi, pensiunea se numește ”Floare de crin”, în timp ce restaurantul aflat în incintă este botezat ”Floare de colț”. Cum la vremea respectivă nu eram la curent cu această acreditare neuniformă de denumiri, nu am fost în postura de a cere lămuriri personalului de servire. De aceea, presupun că e vorba de o confuzie legată fie de o denumire mai veche a pensiunii, fie de o oarecare asemănare a celor două cuvinte (crin și colț). Spun asta, pentru că la fața locului, toate purtau același nume: pe frontispiciul pensiunii stătea scris cu litere mari ”Floare de crin”, nume pe care l-am identificat și pe meniul tipărit al restaurantului, pe business-cardul primit de la recepție, dar și pe indicatorul de la marginea șoselei.

Deși popasul nostru la pensiunea ”Floare de crin” a fost atât de scurt, aspectul deosebit de îngrijit al întregii locații (camere, restaurant, sala de conferințe, parcare), decorul natural înconjurător de o frumusețe pe care doar muntele o poate oferi, tarifele și prețurile convenabile, solicititudinea din partea personalului de servire, primirea pietenoasă și deschisă pentru negociere din partea proprietarilor, mă îndreptățesc să recomand această locație pentru orice familie, pentru orice anotimp și pe orice durată. Grupul nostru s-a aflat acolo la mijlocul verii, în plin sezon turistic, iar faptul că pensiunea avea disponibill în acel moment un număr atât de mare de locuri de cazare, nu înseamnă că este ocolită de turiști. În sala restaurantului se mai aflau și alți locatari tranzitorii ai pensiunii. Este foarte posibil însă ca locația, aflată la mai mult de 200 metri de șoseaua principală, să fie un impediment pentru care mulți turiști trec pe lângă ea, fără să remarce nici măcar indicatorul de direcție spre pensiune. Și e păcat, pentru că cei de la pensiune sunt mereu bucuroși de oaspeți și, din câte am văzut, se străduiesc să fie gazde bune.

---

VIZUALIZĂRI: 3238 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI