Week-end în zona Moieciu-Bran

TIPĂREȘTE

Week-endul nostru la Moieciu de Jos a debutat așa cum am povestit cu cazarea la Pensiunea Pitic. Firește, chiar dacă poposisem acolo cu gândul unei odihne binemeritate, pentru noi acea odihnă înseamnă, de regulă, … odihnă activă, adică eliberare de stresul și rutina obligațiilor și problemelor existențiale de zi cu zi și înlocuirea lor, cât se poate, cu mișcarea, fie ea plimbare, ascensiune, explorare, vizitare sau chiar experimentare a unor noi provocări. Bineînțeles, abordăm toate acestea urmărind două scopuri : unul – relaxare, doi-cunoaștere și îmbogățire a universului nostru de cultură generală.

Era normal deci, ca încă de a doua zi să punem în aplicare această… filozofie de călătorie. Drept pentru care, îndată ce am finalizat pregătirea și apoi servirea micului dejun, am pornit să vizităm împrejurimile.

Pe post de informator turistic am creditat-o cu încrederea noastră pe binevoitoarea gazdă. Tot de la dumneaei am aflat că în zonă nu există niciun punct de informare turistică, cu excepția Primăriei din Bran, unde fusese instalat cu ceva timp în urmă un infochioșc turistic digital cu ecran touchscreen. Dar după părerea dumneaei, utilitatea acestui demers era limitată pentru că informațiile erau sărace iar funcționarea de multe ori defectuoasă. Așa că ne-am mulțumit cu sugestiile stimabilei doamne, pe baza cărora ne-am creionat un mic program de vizitare: a doua zi, sâmbătă, urma să cunoaștem zona Moieciu, iar duminică avea să ne îndreptăm spre Bran și Râșnov.

În dimineața zilei următoare, programul a debutat cu vizitarea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, aflată la mică distanță de pensiunea ce ne găzduia. A fost construită în anul 1813 pe o mică ridicătură de pământ, dincolo de cursul râului Moieciu, sub poalele dealului. Gazda noastră ne-a povestit că este singura biserică din țară construită din pietre de râu, la îmbinarea cărora s-a folosit ca liant, în loc de mortar, un amestec de lână și var. Biserica avea un aspect deosebit de îngrijit și în parte extrem de original, dacă e să iau în considerare zidul ce înconjura incinta, dar și curtea interioară, la a cărei intrare fusese construit un impresionant monument funerar dedicate soției mult iubite a unuia dintre sponsorii bisericii.

Plimbarea noastră a continuat pe drumul ce ducea spre Complexul Cheile Grădiștei și Moieciu de Sus. Am străbătut pe jos cei aproximativ doi kilometri până la Complex, bucurându-ne că avem prilejul să bem ceva răcoritor la unul din restaurantele celor două hoteluri din zonă (Grădiștea și Cheia). Complexul cuprinde și alte șapte vile, un centru de conferințe, terenuri de joacă, tenis și volei, o pârtie de schi și snowboard, teleschi și un centru de închirieri echipament pentru sporturi de iarnă, inclusiv de ATV-uri. Ideea amplasării satului turistic în această locație foarte pitorească și se pare foarte profitabilă, a aparținut tot unui tânăr întreprinzător localnic, fost… profesor de sport! După cum se vede, profesiile didactice ascund oameni curajoși, care nu se dau îndărăt să se aventureze pe meleaguri ale afacerilor care nu au nimic în comun cu pregătirea lor profesională.

Am petrecut la Complex cîteva ore, plimbându-ne pe aleile dintre construcții, urcând agale de-a lungul pârtiei de schi, acum o simplă brazdă de pământ cu puțină vegetație, poposind la o cafea în pub-ul alăturat. Apoi, deși obosiți, am apucat-o tot pe jos spre Moieciu de Sus. Am mers și am tot mers de-a lungul râului, dar ținta călătoriei noastre nu se vedea de fel. Așa că am întrebat niște turiști care păreau a se întoarce dinspre Moeciu de Sus, cât drum mai este de străbătut până în sat. ”Aaaa, păi mai aveți de mers vreo jumătate de oră!” ne-au asigurat ei. ”Și ce putem vedea acolo?” ”Păi, mai multe pensiuni, vile, case de vacanță, pădure și munte, locuri de popas tocmai bune de pus grătarul. Cam din centrul satului drumul se bifurcă și puteți s-o luați fie spre dreapta pe Valea Popii, fie spre stânga către Valea Bângăleasa: sunt locuri de pornire în traseele montane spre masivul Bucegi. Și toate sunt marcate corespunzător. Dar fără echipament și fără hartă, nu vă sfătuim să încercați!” Am zîmbit cu îngăduință, dar și cu recunoștință, către tinerii noștri interlocutori: pesemne nu păream nici destul de vârstnici, nici echipați desuet pentru o ascensiune pe munte. Ha! Păi dacă așa stau lucrurile, adică singurul lucru demn de făcut e s-o pornim pe un traseu montan, o să venim altă dată, când vom fi cu desăvârșire pregătiți, am conchis noi și am luat-o înapoi pe drumul către pensiunea noastră.

Cert e că drumul cu pricina nu e așa lung, doar vreo șase kilometri jumătate, socotind de la Pensiunea Pitic (8,5 km de la DN73). Dar când ești obosit și înfometat simți cel mai bine cum funcționează sindromul întoarcerii acasă: mai lung îmi pare drumul, acum la-ntors acasă … Ei, dar după cei aproape zece kilometri străbătuți, 5 la dus, 5 la întors, ce lungă mi s-a părut a dura pregătirea mesei! Mai ales că eu eram... bucătarul. Din fericire, gustul mămăliguței cu smântână și brânză, dar și al antricotului de porc agheasmuit din belșug cu mirodenii, pârjolit bine pe grătar, asortat cu salată verde și stins cu bere rece, a șters orice urmă de oboseală, făcând loc bunei dispoziții și satisfacției: Doamne, ce zi minunată ne-ai dăruit a trăi!

A doua zi, duminică, după ce ne-am luat rămas bun de la gazda noastră, am hotărât că dacă tot ne aflăm acolo, ar fi păcat să nu ne facem o imagine și despre cum arată în realitate Moieciu de Sus. Așa că, părăsind aleea ce ducea la Pensiunea Pitic, am luat-o mai întâi spre stânga și în mai puțin de zece minute am ajuns la destinație: Moieciu de Sus este la rându-i un sat plin de vile și pensiuni, fără niciun reper mai important care să-l individualizeze. Potrivit așadar, celor care, indiferent de vârstă sau statut social, vor să se odihnească departe de lumea zgomotoasă și poluată.

După ce ne-am potolit astfel curiozitatea, ne-am întors pe același drum, până la intersecția cu DN73. Apoi, virând spre dreapta, ne-am îndreptat spre cel de-al doilea obiectiv înscris în micul nostru program de vizitare. N-am mers mult pe DN73, pentru că potrivit indicațiilor primite de la gazda noastră, pentru a ajunge la Schitul Bran trebuia să virăm la dreapta pe un drum asfaltat, semnalizat ca direcție de acces spre satul Șimon. La prima intersecție se face stânga și după alți câțiva kilometri străbătuți de-a lungul cursului râului Tisa, din dreptul unui indicator purtând numele schitului se continuă drumul spre stânga, mai întâi pe un drum de țară ce traversează o zonă de fânețe și livezi, apoi pe un drum forestier destul de rău și primitiv, până sus, pe pajiștea alpină de pe Dealul Bălăban. Ajunși acolo, emoțiile urcării drumului forestier fac loc senzației copleșitoare că iată, un adevărat colț de rai pământesc ți s-a descoperit în toată frumusețea sa: Schitul Bran, cuprinzând o biserică și un corp de chilii încă în construcție la momentul pelerinajului nostru (nu cunosc în ce stadiu se află acum), domină vârful dealului, alături de Troița și Crucea masivă din piatră închinate eroilor neamului care și-au pierdut viața chiar în aceste locuri, în luptele din primul Război Mondial. De jur-împrejur,panorama masivelor Piatra Craiului, Bucegi, Postăvarul și Măgura Codlei oferă așezământului o imagine rară, de un pitoresc aparte și de o măreție inegalabilă, care te farmecă și te aduce mai aproape de ideea că natura are un har dumnezeiesc și că prin aceasta este perfectă.

Schitul Bran este un așezământ monahal de călugări și aparține Arhiepiscopiei Sibiului. Programul liturgic este zilnic, așa încât și la momentul vizitei noastre, am putut asista la un fragment din Sfânta Liturghie de duminică. Practica rituală monahală este destul de aspră (nu se consumă carne în incintă și se respectă cu sfințenie canoanele religiei ortodoxe), dar aceasta nu-i împiedică pe mireni să urce cu trudă până la Schit pentru a asista la slujbe, a se boteza sau a se cununa, sau doar pentru a-și sfinți bolizii de cai-putere proaspăt achiziționați. La o astfel de ceremonie am asistat și noi, întrebându-ne dacă e cazul să trecem și noi la rând. Dar am lăsat cele sfinte deoparte, mărginindu-ne a inspecta zona pe o arie cât mai largă, făcând fotografii și acumulând în plămâni cât mai mult din aerul acela pur și dumnezeiesc.

Ne-am întors pe același drum, binecuvântînd-o pe gazda noastră, cea care ne propusese această vizită și datorită căreia ne încărcasem cu atât de multă energie pozitivă!

Am depășit Branul, unde nu am oprit deloc, căci localitatea și castelul ei ne erau binecunoscute. Următoarea țintă a incursiunii noastre era Cetatea Râșnovului, la care am ajuns pe la vremea prânzului. Un soare arzător ne-a însoțit pe parcursul acestei vizite, dar datorită lui am reușit să fac niște fotografii fantastice, pe care vă recomand să le vizualizați și voi.

Mai văzusem Cetatea Râșnov pe vremea când elevă fiind, am participat la o excursie tematică organizată de școală. Nu-mi rămăseseră prea multe amintiri legate de acea vizită, așa încât reîntâlnirea cu Cetatea Râșnov a fost și pentru mine o nouă și inedită cunoștință. Iar dacă ar fi să fac un clasament al cetăților românești văzute de mine, aș plasa-o sigur pe primul loc, pentru amplitudinea ei, pentru modul cum s-a conservat în pofida atacurilor naturii și ale oamenilor, pentru splendida panoramă oferită privitorilor din spatele zidurilor, pentru aerul medieval păstrat încă atât de proaspăt și autentic.

La momentul vizitei noastre, cetatea abia revenise în administrarea exclusivă a autorităților locale, după ce vreme de șapte ani, concesionarul Drumuri Publicitare șubrezise suportul natural al zidurilor prin inițierea unor lucrări de renovare arbitrare și neprofesioniste, ce ar fi putut duce la distrugerea iremediabilă a construcției. Ulterior, Primăria Râșnov a inițiat și a desăvârșit cu fonduri europene, o amplă lucrare de renovare, consolidare și reconstituire a întregii construcții, care s-a încheiat în august 2010 prin redeschiderea cetății către circuitul turistic. N-am revăzut cetatea în aceste straie noi, dar pentru că o știu așa cum era înainte de renovare (iar pozele stau mărturie și oglindă și pentru voi) sigur voi reedita într-un viitor cât mai apropiat vizita la Cetatea Râșnov.

N-aș vrea să insist prea mult cu descrierea în detaliu a cetății, pentru că e posibil ca după renovare multe din cele văzute de mine să nu mai fie de actualitate, dar voi compensa acest stil mai laconic, neobișnuit mie, prin inserarea unor explicații mai vaste legate de fotografiile ce le voi posta pentru ilustrarea acestui review.

În sfârșit, am ajuns acasă la Pitești, după ora 16,00, obosiți de drum, dar cu totul încântați de cele văzute și de timpul petrecut astfel într-un mod cu totul și cu totul folositor: am avut parte de odihnă, de plimbare, de cunoștințe noi (în care includ oameni și locuri), de timp frumos, de darul uitării grijilor de fiecare zi, de amintiri frumoase pe care memoria mea nu le va da uitării nicicând. Cu bani puțini, cu cumpătare și fără pretenții exagerate, dar cu entuziasm și poftă de viață poți să trăiești fiecare clipă la maximă intensitate. Așa am simțit noi în acel week-end pe care nădăjduiesc că-l voi reedita cât mai curând. Și pe care vi-l recomand și vouă, pentru că zona Rucăr-Moieciu-Bran merită din plin atenția noastră, a iubitorilor de turism . Aici vă așteaptă și :

-Cheile și peștera Dâmboviciara

-Numeroase trasee de drumeție montană cu ascensiuni moderate sau spectaculoase în zona Parcului Național Piatra Craiului, Iezer-Păpușa(pe partea vestică a culoarului Rucăr-Bran) sau în Masivul Bucegi(pe partea de est a culoarului).

Vine vremea drumețiilor, dar înainte de a ne avânta pe meleaguri ale străinătății, merită să gustăm și din farmecul pământurilor noastre!

---

VIZUALIZĂRI: 9001 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI