Mănăstirea Aninoasa (județul Argeș)

TIPĂREȘTE

După emoționanta reîntâlnire cu Mănăstirea Robaia, idea reeditării unor itinerarii accesibile nouă ca distanță și ca timp, a început din ce în ce mai mult să prindă contur și să ne stârnească pofta de hoinăreală. Așa se face că într-o frumoasă duminică de la începutul lunii septembrie am pornit către Mănăstirea Aninoasa.

Mai văzusem mănăstirea cu exact 10 ani în urmă. Atunci, așezământul era în reconstrucție, iar biserica lui aproape o ruină. A o revedea acum, după atâta amar de vreme, era o experiență care desigur avea să ne procure surprize ușor de anticipat. Și așteptările nu ne-au fost deloc înșelate!

A ajunge la Mănăstirea Aninoasa nu e un demers complicat, fiindcă din orice direcție ai veni (Pitești, Cîmpulung sau Curtea de Argeș), îndată ce ai intrat pe traseul DN73C (șoseaua ce leagă Cîmpulungul de Curtea de Argeș prin Domnești), nu-ți rămâne decăt să urmărești indicatoarul de intrare pe DJ732C, drum care după vreo 3 kilometri duce direct în comuna Aninoasa. Indicatorul cu pricina este amplasat cam la 16 km depărtare de Cîmpulung și cca. 30 km. de Curtea de Argeș. Venind dinspre Pitești, cel mai simplu și deloc întortocheat este traseul pe care l-am urmat și noi: DN73 spre Câmpulung până la intrarea în comuna Piscani, apoi spre stânga pe DJ731 până la Domnești, de unde străbatem 7-8 km pe DN73C în direcția Câmpulung; când ajungem la ramnificația cu DJ732C, facem dreapta spre Aninoasa. Este un drum asfaltat foarte pitoresc, care străbate mai multe localități sătești frumos administrate, dar și o zonă de livezi și fânețe întinse pe dealuri până departe spre linia orizontului, oferind o priveliște încântătoare iubitorilor de peisaje panoramice. În ziua vizitei noastre, o bună porțiune din DN73C era răzuită pe suprafețe mari, alternând când pe dreapta, când pe stânga drumului, calea rutieră fiind pregătită astfel pentru plombări ale panglicii asfaltice, lucrare ce avea să se desfășoare pesemne curând, dacă e să iau în considerare utilajele de turnare deja staționate pe marginea drumului.

Ajunși în comuna Aninoasa, incinta mănăstirii este ușor de identificat, fiindcă ea se rupe din peisajul comun al satului prin grandoarea zidurilor ca de cetate ce o mărginesc. În zona Argeșului este singura mănăstire cu aspect de fortificație, iar grosimea zidurilor este de aproape 2 m, mai precis 1,84 m, la care se adaugă și lățimea contraforturilor. La ce servea acest zid de apărare? Se spune că în vremurile ei de glorie, mănăstirea Aninoasa era una din cele mai bogat înzestrate așezăminte de cult din Muntenia: deținea numeroase herghelii de cai, cirezi de vite, păduri, vii, teren arabil și numeroase moșii împrăștiate în vreo șapte județe. Toate erau întreținute de o armată de țigani robi, din a căror muncă se obțineau venituri însemnate. Și firește, la bogățiile acumulate râvneau nu numai turcii și tătarii, dar chiar și cetele de haiduci munteni, astfel încât mănăstirea era des atacată. Iată de ce construcția zidurilor fortificate era nu numai necesară, dar și binevenită pentru conservarea averilor mănăstirii și apărarea vieții monahilor. Se pare însă că protecția zidurilor s-a dovedit a fi insuficientă, pentru că printre localnici circulă povești în legătură cu construcția a trei tuneluri care porneau din mănăstire și duceau în trei direcții diferite până la Câmpulung, tuneluri care serveau refugiului și adăpostului în caz de atac al mănăstirii. Chiar dacă aceste povești par mai degrabă legende îmbogățite de folclor, cert este că un sâmbure de adevăr se regăsește în fiecare din ele, pentru că în cursul lucrărilor de refacere și reconstrucție de la sfârșitul anilor 90, a fost descoperită intrarea ramnificată în trei direcții a unui tunel subteran. Din păcate, locul nu a fost investigat, întrucât subsolul era prăbușit și tunelul complet obturat. Dezgroparea și explorarea lui ar fi necesitat bani mulți, iar rezultatele ar fi fost cu siguranță incerte.

Intrarea în mănăstire este liberă. Trecând de porțile masive din lemn de sub clopotniță am pătruns în incintă și îndată am fost copleșiți de surpriza regăsirii mănăstirii într-o adevărată grădină a raiului pământesc. Pentru că așa o bogăție de flori n-am întâlnit la multe mănăstiri: erau acolo și crini, și cârciumărese, și trandafiri, și ochiul boului, și margarete, și gherghine, și cerceluși și mușcate și câte și mai câte flori grațioase și proaspete, aranjate ”românește”, adică amestecate, fie în straturi frumos îngrijite, fie în ghivece suspendate sau așezate pe balustradele pridvoarelor de la chilii.

În mijloc, luminată din plin de soarele arzător la acea oră, albă și delicată se înălța biserica de hram a așezământului. La vremea primei noastre vizite aici, era neagră și cu tencuiala căzută, urmare a unui șir de incendii devastatoare petrecute cu mulți ani în urmă, acum vederea ei era o bucurie pentru privitor, căci este în adevăratul sens al cuvântului, o pasăre Phoenix renăscută din cenușă! Meritul pentru această binefăcătoare transformare o au localnicii și Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului care au finanțat lucrarile de reabilitare și refacere, dar și mica obște de maici care s-a dedicat trup și suflet repunerii lăcașului în stare de funcționare și înfrumusețării lui.

Istoria bisericii purtând hramul ”Sfântul Mare Ierarh Nicolae” a început în anul 1677, când un boier localnic, Tudoran Vlădescu, a donat banii necesari înălțării lăcașului de cult. Înițial, s-a dorit ca biserica să fie una de curte, adică să deservească religios familia ctitorului. Dar chiar în timpul zidirii s-a întâmplat ca soția acestuia, Alexandra, să moară. Durerea pierderii soției sale l-a îndemnat pe Tudoran Vlădescu să se călugărească, devenind astfel monahul Teodosie. O dată cu aceasta, el a schimbat și destinația așezământului în aceea de mănăstire de călugări.

Între 1722 si 1730, cu contribuția Mitropolitului Ungro-Vlahiei de atunci, Chir Daniil, care fusese calugarit chiar aici, la Aninoasa, si care apoi a devenit Episcop de Buzau si ulterior Mitropolit al Țării Românești, s-au înălțat zidurile împejmuitoare, clopotnița, paraclisul, clădirile anexă și pridvorul bisericii, incinta căpătând astfel o arhitectură tradițional brâncovenească.

După secularizarea așezămintelor mănăstirești dispusă de Al. Ioan Cuza și înfăptuită între anii 1863 și 1864, mănăstirea Aninoasa a fost desființată: biserica a rămas în folosința localnicilor ca biserică de mir, iar clădirile anexă au primit alte destinații, potrivite fiecărui moment istoric (post de jandarmi și depozite ale CAP-lui). Abia în 1993 mănăstirea s-a redeschis, dar cu o obște de maici și în condițiile în care biserica a continuat să funcționeze și ca biserică a satului, lipsit la acea vreme de un alt lăcaș similar. După construirea în apropiere a altei biserici pentru comunitatea locală, în anul 2001, Mănăstirea Aninoasa și-a recucerit statutul de mănăstire de sine stătătoare cu administrarea neîngrădită a bisericii sale, grupând în jurul sfântului lăcaș o obște de 10 măicuțe.

Pășind în pridvorul bisericii am remarcat picturile în frescă ce acoperă pereții și cupola. Am aflat că sunt picturi originale și aparțin aceluiași cunoscut pictor și zugrav iconograf al curții Cantacuzinilor, Pârvu Mutu, cel ce a înfrumusețat cu penelul său și biserica mănăstirii Robaia, dar și multe alte lăcașuri de cult din țară. De fapt, biserica mănăstirii Aninoasa a fost prima biserică pictată de Pârvu Mutu după întoarcerea sa din Bucovina, unde studiase timp de 6 ani arta picturii cu un vestit pictor de biserici rus. Legătura pictorului cu această mănăstire nu a fost întâmplătoare, cunoscut fiind că un unchi al ctitorului bisericii, clucerul Pârvu Vlădescu, îi fusese naș de botez, dăruindu-i numele său. Tot Pârvu Vlădescu a fost cel care a suportat cheltuielile pictorului și l-a susținut financiar pe întreaga perioadă cât a studiat în Bucovina tehnica picturii religioase.

Deși Pârvu Mutu a zugrăvit întreaga biserică, atât interior, cât și exterior, din sclipitoarea sa pictură nu s-a păstrat decât o parte: porțiuni mici din fresca exterioară de sub acoperiș și picturile din pridvor, între care poate fi remarcată fresca dedicată familiei ctitorului Tudoran Vlădescu. Chiar și aceste porțiuni se află într-o stare precară, întrucât o parte din tencuială s-a desprins de zid și a fost provizoriu stabilizată cu benzi adezive.

Interiorul bisericii, cândva bogat împodobit de picturile lui Pârvu Mutu, este azi întunecat și sobru, purtând încă rănile incendiilor ce l-au devastat în câteva rânduri. Cu greu se pot ghici chipurile personajelor pictate, iar semiobscuritatea generată de pătrunderea firavă a luminii exterioare prin ferestrele extrem de înguste, sporește senzația apăsătoare de austeritate. Biserica nu este împodobită cu odoare de preț, în afara icoanelor foarte vechi din fața iconostasului, singurele care au supraviețuit calamităților. Ele nu sunt opera lui Pârvu Mutu, dar prin vechimea lor au căpătat o mare valoare.

O caracteristică aparte este construcția catapetesmei de zid și nu de lemn, așa cum puține biserici au în Muntenia. Ca urmare, dantelăria sculpturilor în lemn nu se regăsește aici, singurele decorațiuni ale catapetesmei fiind picturile murale. Din păcate și acestea sunt înnegrite de fumul incendiilor trecute, contemplarea lor lăsându-mi același gust amar și aceeași întrebare nerostită: de ce oare biserica nu a fost refăcută și pe interior? ! Răspunsul meu retoric a fost la acel moment: lipsesc desigur fondurile necesare restaurării unei picturi atât de prețioase! Ei bine, nu ghicisem răspunsul. De la măicuța de servici în biserică am aflat că acesta fusese verdictul și soluția dată de specialiștii în restaurare: păstrarea picturii originale, chiar așa înnegrită și rănită de vremuri. Orice adăugare, refacere sau împrospătare a culorilor ar fi diminuat considerabil și ireversibil valoarea istorică a picturii originale. Când mi-am exprimat părerea că oricum nu puteam admira pictura și nimeni nu se putea bucura de ea, căci cu greu se pot desluși contururile sub urmele de fum, măicuța mi-a dat o veste bună: sunt în curs de expertizare toate frescele pictate, pentru a se vedea în ce măsură pot fi aplicate ultimele metode de reabilitare a picturii, respectiv tehnica ”trateggio” (în dungi), sau ”ritocco” (în puncte). Sunt tehnici performante, care dau posibilitatea privitorului să admire de la distanță pictura integral reconstituită, iar specialistului să identifice de aproape zonele de pictură care aparțin etapei de refacere. Mai mult, aceste zone pot fi ușor îndepărtate, fără a știrbi cu nimic autenticitatea picturii originale. ”Dacă rezultatele expertizei vor fi pozitive, dacă vor exista bani suficienți și specialiști dispuși să se dedice unui astfel de demers, peste câțiva ani e posibil să ne bucurăm deplin de frumusețea picturii așa cum era ea la inaugurarea bisericii”, m-a asigurat binevoitoarea măicuță.

Tot de la această tânără călugăriță am aflat ale cui sunt cele două plăci de granit marcând morminetele adăpostite în pronaosul bisericii: unul aparține soției ctitorului bisericii, Alexandra Vlădescu, iar celălalt cumnatei ei, Safta Vlădescu, probabil soția unuia dintre frații ctitorului, căci acesta nu a avut surori.

Cu toate că nu prea ai ce imagini să păstrezi din biserică, fotografiatul aici este interzis, în temeiul ideii ca pictura să nu fie supusă unui alt factor nociv, cum sunt flash-urile aparatelor foto. Totuși, profitând de vremelnica lipsă a măicuței din biserică și având în vedere că nu folosesc blitzul întrucât beneficez de un ISO mare al aparatului, am reușit să captez câteva imagini, care sper să vă facă o modestă impresie asupra interiorului bisericii.

Și după toate acestea, după ritualul închinării la sfintele icoane, ne-am reintors în pridvor, acolo unde se mai afla o piatră de mormânt. Aparține preotului Stan din Băjești, cel ce a scris pisania lăcașului, pe care o putem citi deasupra intrării în biserică. Ea consfințește anul contrucției și numele ctitorilor.

Am mai făcut un rând de fotografii și apoi ne-am îndreptat spre paraclis. Acolo se desfășoară de regulă slujbele zilnice, biserica mare fiind folosită cu precădere în zilele marilor sărbători religioase. Paraclisul se află în partea stângă a porții de intrare care cuprinde și clopotnița. A fost construit în 1733 și adăpostește o altă colecție veche de picturi în frescă. Deși paraclisul a fost și el devastat în mai multe rânduri, starea picturii se prezintă mult mai bine decât cea din biserică, cu toate că și aici există porțiuni lipsă sau extrem de degradate. Nu se cunosc pictorii, dar vechimea de sute de ani a stratului de vopsea a fost confirmată de specialiști. Și aici am avut surpriza descoperirii unei catapetesme de zid.

În final, am dat ocol întregii incinte și înainte de plecare ne-am mai bucurat o dată ochii cu priveliștea minunatei grădini de flori. După mulți ani, revederea cu mănăstirea Aninoasa a însemnat o frumoasă surpriză și satisfacția că, iată, există și locuri în Romania care nu mor, chiar dacă sunt la un moment dat în stare aparentă de ruină, chiar dacă se află în locuri uitate de lume (și de investitori, adaug eu), chiar dacă nu servesc intereselor economiei de piață, ci doar modelării sufletelor și calităților umane.

Am părăsit mănăstirea Aninoasa cu sentimentul ferm că suntem datori să-I mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a îngăduit să mai trecem o dată pragul casei sale atât de primitoare! Și fără tăgadă, casa lui Dumnezeu este deschisă pentru toată lumea, deci și pentru voi, cei ce citiți aceste rânduri. Ba mai mult, ea vă așteaptă! Căci chiliile mănăstirii oferă și cazare celor ce doresc să facă un popas mai lung într-o vatră de credință cu vechi tradiții….

---

VIZUALIZĂRI: 16195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI