Mănăstirea Robaia (județul Argeș)

TIPĂREȘTE

Într-o frumoasă duminică de august, lipsită inițial de orice perspective sau planuri de călătorie, inspirația destinației spre care am pornit mai apoi ne-a venit de la o emisiune radio: era un interviu cu președintele Consiliului Județean Argeș, în care printre alte discuții legate de desfășurarea ediției a IV-a a ciclului de manifestări culturale reunite sub denumirea generică ”Sărbătorile Argeșului și Muscelului”, era adresată o invitație tuturor românilor de a descoperi și latura turistică a județului Argeș. Printre destinațiile turistice pomenite se afla și Sfânta Mănăstire Robaia. Mai văzusem așezământul monahal de la Robaia cu ani buni în urmă și, dacă-mi amintesc bine, chiar de vreo două ori. Erau anii de după Revoluție, când se porniseră peste tot în țară vaste lucrări de reabilitare, redeschidere și repunere a vechilor mănăstiri și schituri în circuitul de pelerinaj ortodox. În acest stadiu se afla și Mănăstirea Robaia, așa încât la vremea primelor noastre vizite, peste tot erau schele și lucrări de construcție în curs de desfășurare. Așa încât am considerat că merita să facem o vizită acum, pentru a redescoperi mănăstirea în noile sale veșminte.

Am plecat de la Pitești pe DN7C (șoseaua spre Curtea de Argeș), iar la bariera de cale ferată de la Merișani am apucat-o spre dreapta pe șoseaua spre Mălureni. Am străbătut acest drum județean aflat în stare foarte bună, depășind mai multe sate pitorești adăpostite între dealurile împădurite ale Subcarpaților, până la joncțiunea cu DJ73C (șoseaua ce leagă Curtea de Argeș de Câmpulung Muscel, prin Domnești), în comuna Mălureni. De acolo, mergând în direcția Câmpulung, am mai parcurs vreo doi-trei kilometri și am întâlnit indicatorul: Mănăstirea Robaia, spre stânga. Apoi, cale de vreo 6 km, drumul ne-a purtat fară vreo altă schimbare de sens, direct spre mînăstire. Tot de aici însă, calitatea căii rutiere a lăsat mult de dorit, pentru că asfaltul acoperă doar un sfert din parcurs, restul fiind drum de macadam. În plus, există o porțiune de cca. un kilometru în care partea carosabilă, mărginită de-o parte de liziera unei păduri tinere și de cealaltă parte de gardul unei livezi de pomi fructiferi, este atât de îngustă, încât de multe ori întâlnirea din sens opus a două autoturisme înseamnă mari emoții pentru conducătorii auto. În schimb, peisajul este cu adevărat încântător: pârâul Robaia desparte culmile dealurilor de înălțimi mari, în jur de 1000 m (mulți spun că sunt de fapt munți), creionând o vale binecuvântată din plin cu podoabe ale florei și faunei caracteristice zonei subcarpatice, pășuni pline de flori și păduri bogate în foioase și conifere. Nefiind contaminată de gunoaie, ar părea o zonă virgină, dacă din loc în loc nu ai zări corturi colorate, autoturisme parcate la umbră și grupuri de oameni veniți ”la iarbă verde”, de fapt la un grătar în aer liber.

La capătul drumului, înconjurată de păduri, iată și mănăstirea! Deși e înălțată pe o ridicătură naturală de pământ, de jos, din drum, puțin din înfățișarea așezământului se lasă liberă vederii. Pământul mănăstirii este mărginit de un gard de lemn, iar intrarea în perimetrul acesteia se face printr-o poartă de lemn sculptată în stil popular. Urmând aleea umbroasă ce urcă spre sfântul sălaș, după numai 50 m, ajungem în fața boltei de intrare în mănăstire, de fapt clopotnița încorporată în zidul corpurilor de chilii ce mărginesc așezământul pe partea sudică.

Robaia nu este o mînăstire îngrădită între ziduri ca de cetate, făcând astfel excepție de la modelul suratelor sale moldovene sau vâlcene. De aceea poate, proporțiile sale nu par impresionante. Cu toate acestea, incinta este dominată de biserica de piatră fără turle, vopsită toată în alb, cu brâu, firide și acoperiș tipic moldovenești, cum nu se mai întâlnesc altele în zonă. Poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și a fost zidită între anii 1644-1648, prin dania marelui boier Sava Sufarul și a soției sale Livera, strănepoată a primului ctitor al mănăstirii, banul Craiovei, Armega. La acea vreme, ocina din Robaia aparținea Mănăstirii Bucovăț din apropierea Craiovei, împreună cu celelalte înzestrări ale ei: muntele Dara din masivul Făgăraș, satul Balomirești, o vie de la Pitești, păduri, vite și oi din zona Argeșului. În zapisul ce consemnează zidirea bisericii (23 aprilie 1644) se consfințește însă și trecerea schitului Robaia din proprietatea Bucovățului în cea a ctitorilor săi, îndată după moartea acestora. În anul 1671, urmașii lui Sava Sufarul închină așezământul monahal Mănăstirii Curtea de Argeș, astfel încât la data înființării Episcopiei Argeșului (1793), Mănăstirea Robaia se număra printre celelalte metocuri aparținând scaunului episcopal de Argeș, statut ce și l-a păstrat pînă astăzi.

Istoria lăcașului de cult nu este foarte spectaculoasă, dar nici săracă în evenimente marcante și nu e legată de numele vreunui voievod ai țării. Cu toate acestea, mari români dedicați trup și suflet ortodoxiei românești și-au lăsat amprenta asupra imaginii, destinului și vieții acestei mănăstiri: Episcopul Iosif I al Argeșului, primul care a dispus restaurarea construcțiilor la începutul secolului 19 și zidirea unui nou corp de chilii, în locul celor distruse de un vechi incendiu; Episcopul Nichita Duma al Argeșului, care a construit stăreția; Starețul Visarion, cel ce a ridicat actuala clopotniță.

Intre anii 1764 - 1766 a trait aici Egumenul Sofronie de la Cioara (Sfântul Sofronie de la Cioara, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955 în Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba Iulia și pomenit la 21 octombrie), sufletul mișcării de eliberare socială și religioasă a românilor ardeleni și neobosit luptător împotriva unirii cu Roma Papală.

Tot la Robaia și-a trăit ultimii ani de viață cunoscutul pictor și zugrav de biserici Pârvu Mutu, creatorul primei școli românești de pictură iconografică. Istovit de anii bătrâneții și profund îndurerat după moartea fiului său, pictorul s-a retras la această mânăstire, trăind până la moarte, în 1735, ca monah și schimnic. Pictura sa în frescă a fost refacuta in 1848 si 1914, apoi in 1951 de pictorul Teodor Petrescu si in 1993 de Savu Ion din Arges.

Inițial mănăstire de călugări, așezământul monahal de la Robaia adăpostește astăzi o obște de maici. Între orele dedicate orânduielilor bisericești, rugăciunilor și slujbelor rituale, călugărițele de aici își duc viața trudind în atelierele de broderie și croitorie pentru veșminte preoțești, ca și în atelierele de pictură pe lemn, îngrijind grădinile și animalele aflate în proprietatea mînăstirii, administrând zona de chilii ce funcționează în regim hotelier. Chiar și în ziua vizitei noastre, o măicuță curăța de zor rondurile de flori, fapt care ne-a mirat pentru că era duminică, zi de sărbătoare lăsată de Dumnezeu!

Am pătruns în biserica de hram și după cuviință ne-am închinat la sfintele icoane. Trecuse de mult de ora Sfintei Liturghii, biserica era goală și ca urmare, ne-am putut bucura de deplină intimitate la scurta rugăciune.

Privită din interior, biserica pare mai degrabă o bisericuță, într-atât de mic e spațiul delimitat de zidurile groase. Ferestrele lunguiețe și foarte înguste par mai degrabă niște fante săpate în trupul zidurilor ca de fortăreață. Lumina soarelui pătrunde cu greu prin ele, ai senzația că puținele raze ce se răsfiră pe chipul Mântuitorului și al Fecioarei aproape pot fi numărate. Cu toate acestea, chipurile de sfinți și scenele din Noul Testament de pe pereți și de pe catapeteasmă sunt înfățișate în culori atât de vii și proaspete, încât par să alunge cu desăvârșire întunericul și penumbra.

După ce am făcut câteva fotografii, am lăsat un acatist pe masa din pridvor și ne-am reîntors în curte. Fiind o zi senină de august ne-am așezat pe o bancă și ne-am bucurat din plin de căldura soarelui, frumusețea grădinilor cu flori din incinta mănăstirii, mireasma pădurii din apropiere, cântecul păsărilor cerului. Era pace în adevăratul sens al cuvântului, o pace pe care se pare doar noi și alți câțiva vizitatori (sau pelerini?) o împărtășeam la acel moment, pentru că nicio călugăriță nu se mai zărea prin preajmă. N-am avut astfel pe cine să descos în legătură cu viața de astăzi a mănăstirii și a trebuit să descopăr singură ”noutățile”.

În primul rând, am constatat cu satisfacție că lucrările de reabilitare a așezământului fuseseră, se pare, finalizate cu multă vreme în urmă, inclusiv racordarea la rețeaua de energie electrică. În incinta mănăstirii nimic nu părea lăsat la întâmplare, era ordine, curățenie și bun gust în amenajarea aleilor, a grădinii și în ornarea fațadelor și pridvoarelor. Stăreția, chiliile, dar și casa de oaspeți, erau pline de flori, iar stilul construcțiilor cu unu-două etaje și prispe largi cu ornamentație populară, dădea impresia că te afli în fața unui conac boieresc. Cu toate acestea, am aflat că nu este nevoie să fii de ”viță nobilă” ca să afli adăpost într-una din odăile casei de oaspeți, oricine e doritor să petreacă o zi sau mai multe într-o atmosferă de seninătate și pace sufletească, este binevenit la Mănăstirea Robaia. În zilele de sărbători este necesară însă o rezervare prealabilă.

În sfîrșit, după ce am trecut și pe la noul aghiasmatar pentru a lua o sticlă cu apă sfințită, am părăsit incinta mănăstirii și am pornit spre Fântâna de leac! La precedenta noastră vizită, aici nu era decât un mic izvor aproape obturat, dar pe care lumea îl venera pentru calitățile lui tămăduitoare. Firește, locul era și este asaltat de mulțimi de credincioși mai ales în zilele sărbătoririi Izvorului tămăduirii, când mulți povestesc că se petrec adevărate minuni. Și ce să vă spun, deși de multe ori privesc cu reținere aceste povești, iată că mie însămi mi s-a întâmplat să trăiesc o astfel de întâmplare minunată, chiar la momentul vizitei la Fântîna de leac: de aproape o săptămână îmi intrase ceva (o geană sau vreun gunoi) în ochi și acel ceva nu numai că mă jena când clipeam, dar începuse să-mi irite ochiul, care părea așa, împăienjenit de vase roșii de sânge. Încercasem tot felul de remedii: spălături cu ceai de mușețel, picături pentru ochi procurate de la farmacie pe baza sugestiei farmacistei, repaos îndelungat prin bandajarea ochiului, dar jena cu pricina nu încetase, încât eram hotărâtă ca în zilele săptămânii următoare să merg la oftalmolog. Nu a mai fost nevoie, pentru că pe drumul spre fântîna de leac, m-am rugat, dar mi-am pus și dorință ca izvorul să mă vindece. Și spre surprinderea mea (care, recunosc, privisem cu neîncredere sorții de izbândă), dar și a soțului meu (care considera că totul e doar o poveste), la câteva minute după ce m-am spălat pe față cu apă de la izvor, am constatat că înțepătura aceea supărătoare se estompase, apoi treptat a dispărut cu totul. Și eu am rămas marcată de această întâmplare, dar ca să fiu sigură că nu e doar o impresie de moment, am umplut o sticlă cu apa binefăcătoare, cu gândul să continui ”tratamentul” și acasă. N-a mai fost nevoie, căci, slavă Domnului, până la întoarcere îmi dispăruse chiar și roșeața globului ocular. Apa am băut-o cu sentimentul că ingerez un panaceu atoatebinefăcător!

Întâmplarea minunată mi-a creat o stare de supremă bunădispoziție, încât plecând de la Fântâna de leac am decis să facem un popas de un grătar, chiar acolo, în vecinătatea mănăstirii, pe malul Robaiei, într-o pajiște verde plină de gâze.

În sfîrșit, când dogoarea soarelui s-a mai potolit, am pornit-o spre casă: un drum de întoarcere la fel de pitoresc, doar un pic mai aglomerat, că doar era final de weekend! Dar un drum pe care sunt convinsă, vom mai păși de multe ori când timpul ne va permite, iar sufletul tânjind după liniște ne-o va cere.

---

VIZUALIZĂRI: 13848 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI