Perla Ciucaşului... Mâna, Birjar!!!

TIPĂREȘTE

Nota: Acest review nu contine informatii turistice, ci de suflet. Read at your own risk.

İnca imi mai suna in cap melodia:

“De azi si totdeauna, prieteni noi vom fi,

Cu rele si bune, bune si rele asa-s prietenii

De azi si totdeauna, prieteni vei avea,

La greu si la bine mereu langa tine, orice s-ar intampla”

Noroc de intalnirea asta, ca am inteles si eu ce e cu videoclipul de pe prima pagina AFA :) Ce sa scriu si eu? S-a scris deja, atat de frumos despre intalnire, incat nu stiu daca as putea adauga eu tare multe. Abia astazi sunt cat de cat mai odihnit - ca in primele zile de cand m-am intors am fost ametit de oboseala. Chiar mi-a spus sotioara: “-Mai las-o mai usor cu ecourile, ca te-a luat valu prea tare, ‘a crede lumea ca esti drogat” :))

Cine este utilizatorul AFA?

Cel mai simplu raspuns: “-Eu mi’s” :)

Utilizatorul AFA, poate fi de orice varsta (de la “sub 16 ani”, pana la “peste 70 de ani”, daca nu ma insel astea-s limitele pe AFA). Poate fi barbat sau femeie (nu esti intotdeauna sigur), dar poate sa fie si un cuplu, care scrie sub acelasi nick. Poate fi bunic (sau bunica) la fel de bine cum poate fi un flacaiandru caruia abia acum incepe sa-i mijeasca mustacioara. Utilizatorul AFA, e bucurestean, oradean, maramuresan, bucovinean, oltean, ardelean, german, rrom, banatean, moldovean, ungurean: P... etc. etc. Poate fi mai aproape, sau mai departe de tara...

Utilizatorul AFA, poate fi gras, slab, pletos sau chelios, cu ochelari sau fara... bogat sau sarac, mai melancolic de felul lui, sau mai optimist, poet de’al lui Eminescu sau rece si calculat ca o masina de scris, sau o stana de piatra. As putea-o tine in comparatii din astea tot reviewul.

Mama lui de utilizator. Ce mai poate fi? ... prea tare o dau in poezie. Cred ca ati inteles ideea oricum.

Toate aceste caracteristici, pe site, se reunesc intr-un singur nick. Aceste nickuri interactioneaza de multe ori, netinand cont de toate trasaturile care lumea reala a avut placerea sa ni le aloce. İn lumea amfostacolo ele conteaza mai putin. İn lumea amfostacolo, afinitatile se bazeaza pe alte criterii – le stiti voi bine care sunt. Fiecare le are pe ale lui.

Nu poti sa nu ai emotii, cand stii ca vei participa la o intalnire cand toate aceste nickuri cu care ai interactionat in lumea virtuala (de multe ori la per tu – si de multe ori destul de dur – ca deh, suntem egali pe AFA) se vor afla in aceeasi camera. Ma bucur ca a iesit bine pana la urma :)

Lasand poezia la o parte, sa va zic acum cum am perceput eu aceasta intalnire.

Prima data, ne cumparasem bilete doar pentru mine si sotie. Pe cea mica, hotarasem sa nu o luam, deoarece ar fi fost prea obositor drumul pentru ea. Stateam putin in Romania si nu ar fi fost usor pentru o fetita de 6 ani.

Planurile s-au mai schimbat cand niste prieteni ciprioti, au dorit sa vina si ei in Ro. Mai apropiat sunt de unul dintre ei, care-mi este sef la munca. Pe ceilalti nu-i cunoasteam foarte bine. İn prima instanta ar fi trebuit sa fie doar un cuplu, dar apoi s-a mai adaugat inca un cuplu si mai apoi sora, nevestei sefului: P Am facut o echipa destul de mare in final. L-am cam ametit pe Pepsi cand a fost vorba de alocarea camerelor si cate camere avem rezervate, dar a fost foarte ingaduitor si pana la urma am scos-o la capat. Pepsi esti un domn! (tu si toata echipa tehnica din spate... desigur) Multumesc.

A trebuit sa-mi fac niste planuri, ca musafirii mei sa mai viziteze cate ceva. Nu mai spun ca, nu stiu ce prieteni, al celui mai inalt Muharrem Bey, fusesera prin Romania prin anii ’90 si bagasera frica intr-a mei. Ca Romania e saraca, au avut probleme cu mancarea pe la restaurant, nu gasesti salate etc. de vroia asta sa-si ia conserve de acasa si ma intreba in fiecare zi cate ceva. :)) İ-am zis sa ia si apa de acasa, ca nici apa nu-i in Romania :)) İ-am linistit pana la urma si le-am zis, ca nu e chiar asa rau in Romania, dupa cum cred ei (de parca Cipru ar fi cine stie ce tara supra –extra dezvoltata).

Aveam emotii si din cauza sotiilor lor – Ma gandeam ca or fi cine stie ce sclifosite cu pretentii si mi-or face fel de fel de probleme :)) Ma bucur, ca pana la urma s-au dovedit a nu fi asa, ci dimpotriva.

Miercuri seara 7 Martie – Ziua 1

Am ajuns la Larnaca cu un microbuz pe care l-am inchiriat impreuna. Pe nevasta lui Muharrem Bey – Radiye Hanım, am cunoscut-o prima oara atunci. Zbor cu Blue Air (ne erau potrivite orele zborurilor – deoarece imi luasem liber de la munca doar pentru Joi si Vineri). Miercuri am fost la munca pana la 17:00. Le spusem ca nu au voie de mai mult de 7 kg, bagaj de mana, in avion, dar degeaba le spusesem. Am avut oleaca de show, cu valizele deoarece au fost foarte stricti. Trebuia ca geanta sa nu depaseasca 7 kg. Am deschis toate valizele... si am facut fel de fel de rocade, de ne-am aranjat pana la urma. A iesit o ameteala pe la fiecare-n genti, de nu mai intelegea nimeni nimic :)) İn bagaj la mine chiloti de a lui R. Hanım si izmene de-a mele ajunse pe la M. Hanım :)) Am scapat si de treaba asta... ne-am imbarcat. Nu mai povestesc pe larg. Avionul a fost foarte plin – si cu multi romani care se intorceau de la munca. Era unul beat in fata noastra caruia stewardesele au refuzat sa-i mai dea de baut. Drumul la intoarcere, a fost mult mai placut. Conteaza mult, ce avion prinzi si ce parteneri de zbor ai. İn general Blue Air incearca sa-si faca treaba cu profesionalism.

La Baneasa am stat la Avis Hotel... care e la doi pasi de aeroport. Nu am vrut sa iau taxi, deoarece nu aveam lei (trebuia sa rezolv problema banilor intai), iar apoi nici cartela de telefon nu-mi functiona. Am preferat hotelul Avis deoarece a doua zi, doream sa las bagajele la ei, pana inchiriam masina la amiaza. Le multumesc tuturor celor care m-au ajutat cu sfaturi, privind Bucurestiul (se stiu ei cine sunt)

Facand drumul (pe jos) de la aeroport pana la hotel, am observat viteza de miscare a flotei mele. :)) Nu era una buna. İn afara de sefu meu (care e un om de nota 10), restul echipajului ramanea cu mult in urma. Mi-am dat seama ca planurile mele ambitioase de a vedea, Muzeul Satului si cine stie cate altele... se dusesera pe apa sambetei. Nu-i problema, improvizam.

Am ajuns la hotel, ne-am instalat. (am sa scriu un review separat pentru hotel, ca prea ma lungesc aici), iar apoi am fost de am mancat la Restaurantul Cocosatul – mici.

“-De care salata doriti? ”,

Asortata, rosii castraveti, salata verde, varza rosie, varza alba, a la grec, a la cocosat, a la bucuresti, a la mama ma-si. Ce garnitura, cate grame... bla M-au innebunit cu intrebarile. La turci de obicei, mergi si le zici, umple masa nene... si ai terminat. Nu stai sa povestesti juma de zi... si se uite garconul lung la tine (ca la un provincial ce mi-s) ca nu stiu ce-i salata lui cocostarc intr-un picior... İn fine. Un zambet si felul cum te comporti cu clientul, face mult. E o problema pe care am intalnit-o in mai multe locuri. Sunt prea acid... sa revin la oile mele.

Joi 8 Martie 2012

Renuntasem la Muzeul Satului inca din Cipru, si-mi facusem rezervare pentru tur al Casei Poporului, la ora 10:00. Dadusem trezirea la 8:30 si vroiam ca pe la 9:00 sa fim deja plecati din hotel. Ti-ai gasit cu doamnele mele :))

Greu au coborat la micul dejun... si greu au mai mancat. Dupa mancare merge si o cafeluta turceasca. Una dintre doamnele cipriote venise cu ibricul electric (si vreo doua cesti) dupa ea, din Cipru :)) ca se astepta sa nu gasim cafele turcesti pe la restaurante. Ele daca nu-si beau cafeluta, sunt cu buza umflata toata ziua.

Nu le-am lasat sa bea cafea –Le-am zis ca aici suntem in tara lui Vlad Tepes si ca romanul se scoala de dimineata :)) Fratilor, n-avem timp de cafele si de narghilele. Las ca va relaxati la Tarlungeni.

Cu trompetele umflate, am luat doua taxiuri, de am ajuns taman la 10:00 la Casa Poporului, de am facut turul. Am avut discutii foarte culte cu taximetristii, atat pana la Casa Poporului cat si inapoi.

Casa Poporului are un potential imens pentru turism. Pacat ca nu-l folosesc la adevarata lui valoarea. O femeie de servici, s-a luat la cearta cu ghida in fata noastra (ghida a aratat mult bun simt si nu a spus nimic), cand a vrut sa ne arate si balconul Casei Poporului, care in acel moment era vizitat de o delegatie. Am avut un sentiment ca exista debandada si fiecare face ce-l taie capul. Cu cat esti mai tare-n gura, cu atat esti mai tare-n parcare.

Ma gandeam ce bani ar face englezii cu aceasta cladire (ca obiectiv turistic). Din cate am observat la ei... aceste obiective apartin cate unui “trust”. Daca vrei sa supravietuiesti ca “trust” trebuie sa produci. De ex. la Tower of London... au angajat actorii (beefeaters) care prezinta cu atata patos castelul, de au devenit ei insisi o atractie turistica. Ala e capitalism.

La noi, angajatii, nu prea-i vedeam sa-si dea interesul... deoarece nu stiu daca ar fi avut de ce. Leafa mica, au mai taiat si salariile... ce rost mai are; daca pot fura ceva bine, daca nu, sanatate.

Dupa Casa Poporului am fost de am mancat la Hanul Berarilor / İnterbelic. O surpriza foarte placuta. Asa trebuie sa arate un restaurant adevarat. La Carul cu Bere (multumesc dana necula si Dragos) nu mai erau locuri asa ca ne-am reorientat la asta. Citisem si reviewul lui adryana si asteptarile nu ne-au fost inselate.

Dupa mancare, am mers de am luat masina de la Europcar si am pornit inspre Tarlungeni. Abia in jur de ora 15:00 am reusit sa plecam de la Hotel.

Cipriotii mei innebuniti de zapada si de ce mai vedeau in jur. Un alt lucru care le-a sarit in ochi, au fost soferii opriti langa masina si care-si faceau treaba mica, pe langa masini. Grozava treaba li s-a parut :)) Nu stiau ca vor invata si ei destul de repede practicile romanesti si vor uita de rusini.

A trebuit sa fac mai multe stopuri, deoarece unul vroia bancomat, altul vroia la magazin etc. Initial imi programasem sa vad si Castelul Peles, Joi; dar la viteza pe care am avut-o nu a fost nici o sansa. Am oprit putin in Sinaia si am dat o tura... de am rezolvat problemele pe care fiecare le avea (magazin, toaleta, bancomat etc.)

De pe drumul dinspre Bucuresti, m-am bagat gresit inspre Sacele (cred ca am iesit prea repede de pe drumul principal – imediat dupa o benzinarie) de am mers pe marginea unui deal printr-o zona cu vile. Am intrebat de vreo doua ori si apoi am dat in drumul spre Sacele.

Cand am ajuns in Tarlungeni, era deja noaptea bine. Despre Tarlungeni, nu stiam foarte multe. Stiam ca urma sa avem o portiune de drum prost (multumesc din nou Danei Necula pentru informatiile de pe forum) si-mi anuntasem echipajul, sa nu se sperie. Fratilor sa stiti ca n-am gresit drumul si am intrat intr-o fundatura, ci asta e drumul spre hotelul nostru. Pe youtube – gasisem un video: “Zidul din Tarlungeni” (youtube) – in care ni se prezenta varianta contemporana a unui ghetou si aveam putine emotii privind acest sat – mai ales ca pe forum, citisem si articolul din presa brasoveana cu impuscaturile recente de la o operatiune de furat lemne. Nu anuntasem echipajul meu, despre acel articol si despre videoul de pe youtube. Nu vroiam sa-i sperii peste masura :))

Asa... am gasit indicatoarele inspre “Grand Hotel Perla Ciucasului” si le-am urmat, pana la indicatorul care arata dreapta si 1.6 km. Langa indicatorul care arata la dreapta, sunt doua drumuri (unul care trece peste un podulet) si altul pe langa pod. Nu stiu de ce, ... l-am urmat pe primul. Am mers o bucata, pe un drum foarte ingust, plin de gheata –cu fagase facute de rotile masinilor (sau carutelor). Cred ca nu aveam cauciucuri de iarna la masina inchiriata, deoarece patinam de ma lua hitalul :)) Pe drum am intalnit un pui de rrom, de l-am intrebat daca pe aici se ajunge la “Grand Hotel” si mi-a zis... ca el nu stie de nici un hotel :)) Am mai mers o bucata, pana am vazut ca se impute treaba si am dat sa intorc. La intoarcere mi-au ramas rotile din fata blocate, in unul din jgheaburile de pe drum. Prima data am dat domnii jos la impins. Nici o sansa. Apoi am dat comanda ca tot Aliotmanul (evocandu-le maretele fapte de vitejie care le reusisera stramosii lor la Nicopole si Constantinopolis) sa coboare sa treaca la impins.

Cu toti ienicerii si spahii in spatele microbuzului si tot nu am reusit sa-l urnim din loc.

Cainii incepusera sa latre, si incepusera sa se aprinda lumini pe la bordeie. Fratilor... impingeti tare... ca ne pun pielea pe bat r (r) omanii ca i-am trezit din somn.

In debandada in care s-a creat, turcii mei au rupt randurile. Unul s-a gandit sa-si arunce paltonul sub roti... altul gasise nu stiu de unde o piatra, si bontanea cu ea la gheata :)) Adicatelea sa sparga gheata sa dea de asfalt.

Am incercat strategic, sa impingem masina si din fata si din spate, facand miscari de trupe dintr-o parte a alta a microbuzului. Dadusem de belea nene. Ramaseseram blocati in nameti, la o aruncatura de bat de Perla si aveam sa sfarsim drept ciorba prin cine stie ce ceaun.

La un moment dat cand mobilizasem din trupa si-ncercam sa-mpingem masina din fata in spate (inspre o poarta), au trecut pe acolo doi baieti, care s-au uitat mai lung la noi si ne-au intrebat:

“-Pai, voi unde vreti sa mergeti? Vreti sa va bagati in curtea omului? ”

Poarta era inchisa... dar dupa socotelile turcesti, de acolo ne-am putut face avant, sa trecem peste jgheab.

-“Pai, nu, fratilor... vrem sa intoarcem sa plecam de aici! ”

Cei doi flacai s-au pozitionat strategic, langa roata stanga fata, a autofaitonului nostru si au zis, ca daca vrem sa iesim tre sa impingem din lateral.

Formula s-a dovedit de succes, deoarece dupa cateva de “Hai rup, Hai rup”... si un “Allah Wakbarr”, am reusit sa iesim din jgheab si sa ne aliniem pentru retur pe ruta corecta.

Dupa aceste clipe tensionate de “team building”, R. Hanım (care ar fi trebuit sa fie cea mai cu nasul pe sus si cea mai aristocrata din sleahta noastra) a zis ca nu mai poate face un pas daca nu-si rezolva unele chemari ale naturii. Insotita de doua amazoane, s-a dus la o sedinta cu salbaticia, la marginea santului, facandu-si astfel botezul de foc pentru zilele ce vor urma.

Dupa acest episod, am luat drumul bun spre Hotel... si am vazut si luna plina care-si facea aparitia de dupa un deal, facand-o sa para mult mai mare decat era ea de fapt.

Cu noduri in gat, suturi in fund si castane in spinare, mi-am facut curaj si am intrat in hotel, unde cred ca printre primii m-am intalnit cu Dana Necula si Cristina65. A aparut apoi si Cornel... care nu stia unde sa se mai imparta. Pusesem de-o sedinta exact in usa care unea receptia de restaurant si nu mai avea lumea loc de noi :)

Am mers apoi la o masa unde i-am intalnit pe Pepsi, Dragos, Arinuca si sotia lui Pepsi. Unde am achitat ce am avut de achitat si am primit pe langa insigna de la gat, niste chestii galbene (o parte le am in pormoneu si acuma) cu care am mers la receptie de am primit cheile la camerele noastre.

Cornel ne-a facut sa ne simtim bine veniti, inca din primele clipe si m-a rugat sa traduc ceva pentru echipajul meu cipriot. Multumim Cornel.

A urmat mutarea bagajelor de la masina in vila. Era cam intuneric si a trebuit sa ne fortam putin pana am gasit becurile. Am avut mari belele cu doamnele, deoarece aveau mare frica de gheata si le era teama sa nu cada. S-au invatat mai apoi cum se circula pe astfel de suprafete.

As mai avea cate ceva de povestit... si sper ca nu va suparati daca am sa mai fac un episod, in alta zi... ca asta l-am lungit prea tare.

Rog fara PMA... sau alte chestii de genul asta.

Va urma: Aclimatizarea si inspectarea zonei

---

VIZUALIZĂRI: 3089 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI