Splendida şi de neuitat excursie din Deltă

TIPĂREȘTE

Mărturisesc că nu găsesc un adjectiv care să cuprindă tot ce am trăit în cele patru zile petrecute în deltă. Poate perfect ar fi mai potrivit. Încerc să redau la cald pentru cei care nu au fost în această excursie ceva din atmosfera şi întâmplările petrecute.

Am sosit la Tulcea cu soţul cu trenul împreună cu Paty şi soţul ei. Deşi locul de întâlnire era la aproximativ un km. de gară, dnul George patronul, managerul sau administratorul (ce simplu se spunea înainte: responsabilul) ne-a trimis o maşină care ne-a dus la locul de îmbarcare. Cei mai mulţi avuseseră timp să vadă acvariumul care i-a încântat deosebit. După ce au sosit ultimii userii, la mai puţin de un sfert de oră, Pepsi 70, adică Ovidiu care făcuse onorurile casei (adică ale hotelurilor plutitoare) ne-a părăsit, lăsându-ne pentru patru zile să plutim între vis şi realitate în delta Dunării.

Cazarea. Am fost cazaţi în două pontoane elegante, aşezate paralel, la câţiva cm. distanţă unul de altul, trase de un remorcher. Pontoanele sau hotelurile plutitoare aveau tot confortul cerut. Pe puntea principală era instalată sala de mese cu o capacitate de cca 20 de persoane, masa era elegant pregătită, scaunele erau confortabile şi prin ferestrele largi se putea vedea vegetaţia luxuriantă a deltei. O plasmă enormă ocupa un perete dar conversaţiile care se încingeau la masă făceau să treacă neobservat semnalul prost al TV. În prelungirea sălii de mese era o bucătărioară de unde se aducea mâncarea iar mai departe o platformă de pe care se cobora la bărci sau se urca la puntea superioară unde sezlonguri generoase te îmbiau la plajă. În faţa sălii de mese era spaţiul de odihnă dotat cu fotolii confortabile şi măsuţe rotunde iar la prova bătută de vânt alte fotolii cu măsuţe îmbiau pe cei care voiau să aibă o privire panoramică. Din sala de mese o scară cobora spre un coridor îngust în care, pe o parte şi alta erau înşirate cabinele. Coridorul era dotat cu splituri puternice de aer condiţionat care, prin două ferestruici practicate în pereţii fiecărei cabine faceau ca în acestea aerul să fie respirabil. Cât de îngust era, coridorul avea un aspect elegant datorită corpurilor de iluminat, mochetei noi, lambriurilor lăcuite şi uşilor de la cabine. Cabinele erau foarte micuţe, poate6-7 mp dar elegante. Două paturi cu aşternuturi albe ca zăpada, un cuier, parchet şi covoraş de mochetă, aceleaşi lambriuri bej lăcuite până în tavan. Cred că ar mai fi intrat un taburet sau scăunel şi o poliţă dealungul peretelui pentru pus obiecte mici. Perdeaua de organza avea culori pale şi acoperea o fereastră de termopan foarte bine izolată fonic, astfel încât s-a putut dormi chiar când muzica de pe pontonul de dans avea mulţi decibeli. Cu toată căldura de afară în cabină nu te sufocai. În cabinele din pontonul nostru nu erau televizoare dar nici nu le-am dus lipsa. Baia avea tot ce-ţi doreai: duş, cuvetă încăpătoare, wc, cosmetice, hârtie igienică, deodorante. Eu aş mai fi pus un cuier pe uşă pentru prosoape. Atât fereastra de la baie cât şi de la bucătărie erau prevăzute cu sită deasă astfel că nu ne-a vizitat niciu ţânţar. De altfel fie cu spray, fie cu brăţări, nu am auzit pe nimeni plângându-se de pişcături. Cred că ţânţarii fugeau de mama focului din cauza muzicii neobişnuite pentru ei în liniştea deltei.

Mâncarea şi băutura. În spaţiul de odihnă al hotelului plutitor era o vitrină frigorifică în care se găseau un număr impresionant de sticle de cola light sau nu, fanta, apă minerală şi plată, vin iar pe puntea primului hotel instalaţie de pompat bere rece. De pe o punte pe alta se trecea fără probleme. S-au consumat într-o veselie două butoaie de bere şi ultima zi vitrina frigorifică a fost umplută cu doze de bere, semn că se goliseră butoaiele. Cafele puteai să-ţi faci la dozator, fără număr- fără număr. La 18 adulţi şi câţiva copii mesele se umpleau repede cu pahare, ceşti, scrumiere, farfurioare. Cei doi copii micuţi supraveghiaţi continuu de mamele lor nu au pus probleme iar cei mari s-au încadrat în atmosfera generală şi nu s-au plictisit. Tăcută şi prevenitoare, chelneriţa, o doamnă ca aspect şi atitudine, debarasa tot timpul mesele, astfel încât niciun moment nu a ieşit în evidenţă dezordinea. Este meritul dlui Eugen, administratorul, ca la ieşirile noastre în larg, fiecare barcă să aibă un răcitor de voiaj încărcat cu băuturi reci.

De mâncare ce să spun? Nu am mâncat de două ori acelaş fel de ciorbă, mâncare sau prăjitură. Cred că la orice concurs gastronomic, bucătăreasa- pe care n-am cunoscut-o, laboratorul ei fiind pe celălalt ponton- ar fi luat un premiu. Borşurile, de fiecare dată cu alt gust era bătute cu ouă şi smântână din abundenţă iar bucăţile de peşte fiert dacă nu mai încăpeau în castron erau servite separat. Felul doi era o mâncare de peşte, vă daţi seama ce gust are crapul pe varză cu mămăliguţă, sau plachia, sau burta de somn, dar stiuca umplută, dar drobul de peşte, dar zacusca de somn dar celelalte feluri ale căror denumiri nu le mai reţin dar glandele papilare încă le savurează? Piesa de rezistenţă la fiecare masă era o spumă de usturoi pe care o puteai întinde pe pâine de bună ce era dar şi icrele de ştiucă pe feliuţe de lămâie, chifteluţele de peşte. De fiecare dată alt fel de prăjitură: tort, plăcintă, clătite, îngheţată. Bineînţeles că am fost serviţi şi cu mititei şi grătar de porc. Copiilor care nu mâncau peşte li s-a dat friptură de pui şi piure de cartofi. Surpriza a fost că ultima zi, întârziindu-se plecarea spre Tulcea ni s-a servit din partea casei o masă cu nimic mai prejos decât celelalte. Înafară de băuturile puse la dispoziţie practic în orice cantitate, câţiva useri au adus ţuică, palincă, vin de casă, vă daţi seama trai pe vătrai.

Pescarii. Pe primul ponton, cel cu maxima distracţie dar şi în al doilea, erau câţiva pescari înrăiţi. Au fost cam luaţi peste picior în prima zi când, înafară de Alex (băiatul de 9 ani al lui Admin) care a prins un peştişor de 7-8 cm. nu s-au ales cu nimic. În ultima după amiază au ieşit cu barca în larg şi au adus o găleată de peşte adică 17 stiuci mari pe care le-au aliniat pe jos ca soldaţii spre admiraţia şi invidia celorlalţi. Să te ţii poze şi veselie!

Dansul începea pe primul ponton, imediat după masa de seara. Era o deslănţuire generală sub muzica asurzitoare. Nu vreau să stârnesc invidia prin nominalizari dar erau câteva fete care se mişcau superb chiar dacă nu mai erau adolescente. Atmosfera era atât de contagioasă încât până şi eu, ferită de ochii lumii, în penumbra celui de al doilea ponton m-am zbânţuit singură vreo zece minute, după care mi-am zis gata! , nu de alta dar grupul petrecea prea bine ca să le dau eu complicaţii. Ultima seară cred că s-a dansat până spre două. Eu pe la 12 m-am dus la culcare dar datorită ferestrelor cu termopan nu am fost deloc deranjată de zgomot.

Plimbările. Dnul Eugen a avut grijă să ne pună la dispoziţie trei bărci şi un catamaran acoperit, toate cu motor, cu care ne-a scos la plimbare. Am pătruns pe canale înguste, am ascultat tăcerea, am intrat pe lacuri fără margini şi sfârşit, am trecut printre sălcii, am ajuns la Sulina- oraş aproape fără viaţă doar cu două străzi mai acătării: strada 1 şi strada2-, am văzut de departe colonii de pelicani imenşi, lebede, cocostârci, covoare de nuferi albi sau galbeni, perdea de ciulini, totul pe o apă când albastră, când violetă după cum soarele intra sau nu în nori. Cu veste de salvare portocalii s-a coborât din bărci la scăldat iar lipovenii conducătorii de ambarcaţiuni ne-au demonstrat priceperea făcând sărituri spectaculoase. Bărcile se urmăreau una pe alta, se luau la întrecere, fetele râdeau în hohote când ne depăşeau, noi le făceam semne... joacă de copii desprinşi de grijile vieţii.

Accidentul. În dimineaţa în care trebuia să plecăm la Tulcea, la o manevră, o creangă a intrat sub catamaranul care făcea parte din convoiul de bărci legate de pontoanele plutitoare şi l-a răsturnat. A fost o muncă grea pentru dnul Eugen şi cei trei conducători de bărci să-l aducă pe linia de plutire, cu pagubele de rigoare: prelata distrusă, nişte ţevi îndoite şi poate panoul de bord. Noi, ce să ne sinchisim? Distracţia continua. Me-am bucurat de masa oferită în timp ce timpul trecea şi cerul se întuneca.

Aventura. Îi spusesm dlui Eugen că la ora trei fix aveam tren, singurul care lega Tulcea de Bucureşti. Pe la ora unu şi ceva, după ce am servit masa, în timp ce remorcherul trăgea pontoanele cu viteza melcului am auzit un ordin marinăresc˝ cei care au bilete la tren să se urce acum în barca cu motor˝aşa că nici nu am mai avut timp de la revedere. Ne aştepta Ionuţ lipoveanul care ne-a aşezat după greutate pentru ca puntea să fie echilibrată. Eram eu, Paty, soţul meu şi al ei. A demarat cu viteză aşa cum deseori am văzut şalupe pe Dunăre care dispăreau din raza vizuală în câteva clipe. Trebuie să vă spun că senzaţia era extraordinară şi mă simţeam ca la un concurs de viteză. La primele două întâlniri cu bărci venite din celălalt sens valurile propagate au înclinat tare barca noastră şi stropi grei de apă au căzut peste noi. Ştiind că nu suntem obişnuiţi cu Dunărea, deşi niciunul din noi nu şi-a manifestat vreo teamă, la următoarele întâlniri Ionuţ tăia valurile astfel că impactul să fie mai slab. Deasupra noastră se adunau nori negri dar nu le-am dat nicio importanţă fiind ameţiţi de bucuria vitezei. După 40 de minute am ajuns în rada portului Tulcea. Nu s-a putut acosta nicăieri, cabluri groase barând apropierea bărcii de mal. După minute bune de încercări, Ionuţ a reuşit să acosteze la un ponton similar cu al nostru, şi care se chema tot Anda. Când am pus piciorul pe uscat, deasupra noastră cerul devenit negru nu prevestea nimic bun. Deşi distanţa până la gară nu era mare am luat un taxi, altfel nu am fi scăpat nemuraţi Abia când ne-am urcat în tren a început potopul. Deşi era ora trei după amiaza se întunecase ca într-o seară târzie de toamnă. Paralel cu linia ferată, râuri de apă curgeau peste ceeace cu câteva minute în urmă fuseseră drumuri. Abia când am ajuns acasă şi am deschis televizorul am văzut ruperea de nori din Tulcea şi pe bărbatul care a ieşit cu barca pe străzile din centrul oraşului. Abia atunci mi-am dat seama de norocul extraordinar pe care l-am avut. Dacă plecam cu zece minute mai târziu sau viteza ar fi fost mai mică, barca s-ar fi îngreunat de apă, loc de acostare pe canal nu era şi mai departe nu ştiu. Pot spune că am fost la locul şi timpul potrivit, problemă de minute şi Dumnezeu a ţinut cu noi.

Concluzii. Din câte excursii am făcut această croazieră a fost una din cele mai reuşite experienţe. Mulţumesc celor care au făcut posibil acest Eden: Cornel, Tora, dnul Eugen, întreg personalul dar şi tuturor userilor care şi-au lăsat grijile deoparte şi şi-au transferat unul altuia bucuria şi energiile pozitive care ne vor ajunge mult timp de aici încolo.

---

VIZUALIZĂRI: 3171 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI