Din nou la Giurgiu

TIPĂREȘTE

În urma ecourilor apărute la "Trecut şi prezent la Giurgiu" (vezi impresii), profitând de faptul că aveam timp şi că vremea se anunţa frumoasă, sâmbătă 20.04.2013 am mai făcut un drum la Giurgiu. Provocarea lansată de @Costi privind locurile de amplasare ale unor vechi lucrări de artă (statuia lui Apollo şi bustul lui Aristide N. Poulopoulos), precum şi faptul că rămăseseră nebifate încă multe obiective de interes, ne-a făcut să renunțăm pentru moment la plimbarea propusă iniţial - în Parcul Natural Comana - şi să continuăm încă 30 km până la Giurgiu.

După intrarea în oraş, deasupra şoselei, nişte bannere mari plasate din loc în loc anunţau că am nimerit tocmai în perioada în care erau în curs de desfăşurare "Zilele oraşului Giurgiu". Timp de cinci zile (19-23 aprilie 2013) giurgiuvenilor li se promiteau programe speciale şi multă distracţie, asta însemnând şi blocarea Pieţei Unirii şi deci devierea traficului rutier pe străzile adiacente, nu prea cunoscute nouă.

Aşadar, pentru început am decis să lăsăm maşina în apropierea Parcului Mihai Viteazul şi să facem explorarea centrului pietonal, apoi, ajutaţi de hartă şi de GPS, să abordăm rutele ocolitoare.

Primul obiectiv al zilei a fost Biserica Înălţarea Domnului numită şi Biserica Eroilor pentru că în curtea sa se află Mausoleul Eroilor. Complexul celor două monumente este situat în apropierea Spitalului Judeţean Giurgiu, la intersecţia dintre Şoseaua Bucureşti cu Bulevardul Mihai Viteazul.

Deoarece mi se pare ilustrativ, pentru cei care nu au ajuns acolo sau nu vor ajunge prea curând, redau integral textul informativ de pe panoul de la intrare:

”Complexul celor două monumente a fost ridicat între anii 1926-1939 din iniţiativa Societăţii "Cultul Eroilor", filiala judeţului Vlaşca.

Situaţia prezentată este definitorie pentru toleranţa şi spiritul creştin ce caracterizează poporul român.”

De menţionat că întreaga lucrare a fost făcută de militari, din donaţii şi contribuţii lunare ale cadrelor militare din Garnizoana Giurgiu şi din ţară, precum şi cu aportul ostaşilor care au asigurat întreaga mână de lucru pe şantier. După finalizarea lucrărilor şi sfinţirea lăcaşului, preotului militar al Garnizoanei Giurgiu îi revenea datoria de a pomeni eroii jertfiţi pentru ţară, care odihnesc în mausoleu.

Am avut şansa să ajungem la Biserica Eroilor la o oră la care nu era slujbă. Am găsit doar câteva persoane care făceau curăţenie în biserică. Cineva ne-a întrebat dacă dorim să intrăm în mausoleu, iar la răspunsul meu afirmativ, a venit cu o cheie, a deschis şi ne-a permis să coborâm. Am fost - singură - în subsolul larg, cu două încăperi mari de o parte şi de alta în care sunt criptele cu eroii identificaţi şi o a treia încăpere, mult mai mare, care are pe trei laturi mormane de oseminte umane separate de vizitator prin geamuri de sticlă. Sub pământ, în acest sanctuar de reculegere şi omagiere, am privit îndelung craniile cu perforaţii în frunte şi maxilare zdrobite, urme ale atrocităţilor războiului.

Catedrala din Giurgiu, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, se află pe Şoseaua Bucureşti, în apropiere de Piaţa Unirii.

Pentru că în urmă cu o săptămână, grăbiţi spre alte obiective, nu am intrat ci doar am fotografiat faţada şi turnul clopotniţă, de astă dată am alocat ceva mai mult timp celei mai falnice biserici din oraş. Venind din partea de nord, am remarcat din depărtare bustul marelui Nicolae Iorga aşezat lângă zidul catedralei.

O inscripţie cioplită în piatră, la intrare, aminteşte că iniţial - pentru că turcii nu permiteau creştinilor să-şi construiască lăcaşuri de cult deasupra solului şi nici turnuri clopotniţă - în 1806 aici a fost o biserică îngropată în pământ, înlocuită în 1851 cu o alta, cu temelie de piatră, înălţată cu material din zidurile cetăţii Giurgiu. Transformările şi completările ulterioare au făcut ca astăzi să vedem o construcţie măreaţă, cu o singură intrare arcuită şi un interior ce impresionează prin abundenţa picturii şi sculpturii. Altarul aurit, icoanele mari, lăcaşul sfintelor moaşte şi mobilierul sunt deosebite.

În Piaţa Unirii, în jurul Turnului cu ceas, se făceau ultimele pregătiri de dimineaţă pentru "Zilele oraşului Giurgiu". Micii şi cârnaţii deja sfârâiau pe grătare umplând piaţa de fum şi de miros, comercianţii îşi încărcaseră tarabele cu mărfuri, iar copiii dădeau târcoale instalaţiilor cu maşinuţe, bărcuţe şi tot felul de topogane colorate. Cum nu eram interesaţi de toate acestea, am trecut prin gang spre Str. Ştefan cel Mare pentru încă o plimbare printre clădirile mai vechi de un secol, apoi am poposit într-un loc deja cunoscut de pe artera pietonală a gării, la Café PIANO.

La Biserica Sf. Gheorghe nu ne-a fost greu să ajungem cu maşina pentru că în Piaţa Sfântul Gheorghe sfârşesc mai multe străzi venind din puncte diferite ale oraşului. Aici se află Secţia de Poliţie şi o şcoală datând din 1890 numită şi ea tot Sf. Gheorghe.

Biserica "Sf. Mare Mucenic Gheorghe" este aşezată peste drum de şcoală. Am găsit-o în verva pregătirilor pentru sărbătoarea hramului, Sf. Gheorghe fiind şi ocrotitorul oraşului Giurgiu, iar slujbele religioase din ziua de 23 aprilie - sărbătoarea hramului - făcând parte integrantă din programul zilelor oraşului.

Înălţată în perioada 1838-1841, biserica a fost sfinţită chiar de ziua Sf. Mare Mucenic Gheorghe. În afară de o biserică frumoasă, vizitatorii vor găsi aici o troiţă adusă din Maramureş, de la Bârsana, un mozaic reprezentând pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul postat deasupra intrării principale, un altar de vară şi o hotă pentru lumânări pe peretele căreia se pot vedea alte scene biblice lucrate în mozaic.

Dirijaţi de GPS, am continuat pe străzi necunoscute, până la Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Giurgiu, în apropierea Schitului Sf. Nicolae şi a Parcului Alei. De astă dată n-am mai zăbovit în parc ci am mers întins spre Ateneul Nicolae Bălănescu, simbolul cultural al oraşului Giurgiu.

Voiam să văd aievea clădirea edificiului despre care citisem că a fost construit după modelul unui templu grec şi are pe faţadă aquila romană. Ateneul Nicolae Bălănescu a fost construit în anul 1940, în urma deciziei filantropice a avocatului Nicoale Bălănescu de a-şi demola casa, iar cu materialele rezultate să ridice acest lăcaş de cultură.

Urmând pe Str. Portului, apoi pe Str. Episcopiei, la intersecţia cu Str. Călugăreni am zărit clădirea Ateneului distinsă, proaspătă, cu un amestec de stiluri ce ar putea părea unora bizar. Refăcut între 2007-2009 Ateneul păstrează faţada iniţială şi aspectul de templu grecesc, cu coloane, folosit drept model de Nicolae Bălănescu. Tocul intrării laterale din dreapta este cel original, provenind de la casa avocatului.

Din bunăvoinţa portarului am vizitat şi interiorul, sala de spectacole şi foaierul, moderne şi pregătite pentru spectacol. Ca un adevărat ghid, acest om ne-a plimbat peste tot, ne-a povestit istoria lăcaşului şi ne-a invitat la Seara de operă cu solişti şi Orchestra de cameră a Operei Române, cu intrare liberă, manifestare inclusă şi ea în programul "Zilele oraşului Giurgiu".

Pe traseul de la Parcul Alei şi până la Ateneul Nicolae Bălănescu am trecut pe lângă o seamă de monumente - busturi sau statui - fiecare cu un specific aparte.

Mama şi copilul, destul de puţin pusă în valoare, se află în partea superioară a Parcului Alei, înspre Ateneu. Statuia reprezentând o femeie care ţine în braţe un copil, nu are nici o inscripţie.

Bustul lui Aristide N. Poulopoulos, eroul mort pentru patrie în 1917, încă este pe soclu în faţa casei părinteşti din intersecţia Str. Gen. Berthelot cu Str. Parcului. Am aflat că acest bust a fost furat, dar a apărut după câteva zile. Lucrarea este amplasată într-un cadru dezolant, casa părintească (ajunsă după naţionalizare un dispensar) fiind acum o ruină. Părinţii eroului - cei pe cheltuiala cărora s-a făcut lucrarea - au instalat bustul fiului în faţa casei. Părerea mea este că acolo ar trebui să rămână cel puţin atâta timp cât va mai exista casa. Din păcate locul a devenit o parcare ocazională, iar monumentul prăfuit are ca fundal o construcţie părăsită, cu frontispiciul ruinat, cu pereţii coşcoviţi şi cu o uşă găurită.

Apollo se află nu departe de Ateneul Nicolae Bălănescu, într-un scuar din intersecţia Str. Episcopiei cu Str. Portului. Două bănci vechi, de piatră, aşezate direct în iarbă, permit contemplarea de aproape a statuii, dar vecinătatea (monumentul are ca fundal o casă părăginită) nu prea îndeamnă la acest lucru. Regret că lumina soarelui nu a fost favorabilă pentru nişte fotografii mai bune.

Monumentul Armatei franceze a Dunării, se află în Parcul Alei, la marginea dinspre Canalul Sf. Gheorghe şi aminteşte de contribuţia Regimentului 210 Infanterie franceză în războiul din 1918. Alcătuit din trei mari pietre cubice etajate, cu inscripţii în limba franceză, monumentul a fost reinaugurat în 1994 în prezenţa ambasadorului Franţei şi a primarului oraşului Giurgiu.

Giurgiu are şi alte statui, multe, unele foarte vechi, altele moderne, iar noi am mai descoperit câteva care ne-au plăcut:

Statuia lui Mihai Viteazul eliberatorul oraşului Giurgiu în 1595, aflată în parcul cu acelaşi nume căreia i-am dat ocol studiind-o cu o săptămână în urmă.

Diana cu ciuta din Piaţa Gării căreia se pare că-i lipseşte arcul cu săgeţi, mâna ei dreaptă fiind poziţionată inutil deasupra umărului. De altfel, dând ocol rondului în care este amplasată, oricine poate remarca o diferenţă de nuanţă în locul în care ar fi trebuit să fie arcul şi tolba cu săgeţi.

Statuia lui Vlad Ţepeş este situată în intersecţia de lângă Primărie, cu faţa către aceasta. Din păcate lumina soarelui nu mi-a permis s-o fotografiez cum trebuie.

Bustul lui Nicolae Iorga este amplasat lângă zidul nordic al Catedralei Adormirea Maicii Domnului, într-un mic parc.

Statuia Triumf aflată la intrarea în oraş, la intersecţia dintre Şoseaua Bucureşti cu Şoseaua Pieteniei, reprezintă o femeie purtând o cunună de lauri şi o făclie.

Chiar şi după această a doua vizită, rămân la ideea că Giurgiu încă mai are comori ascunse. Dacă mai descoperiţi ceva, scrieţi să aflăm şi noi!

Înainte de a lua drumul portului unde ne aştepta din nou o masă de peşte, am oprit la Podul Bizetz. Rămăsesem datoare să fotografiez această realizare românească de excepţie. Podul Bizetz este primul pod curbat în plan orizontal construit în Europa. El a fost inaugurat în anul 1905 pentru a face legătura între oraşul Giurgiu şi Portul Ramadan, peste Canalul Sf. Gheorghe. Podul a fost proiectat şi construit de inginerii Anghel Saligny şi Ion Ionescu-Bizetz şi la acea dată a fost o premieră. Devenit monument istoric, în prezent podul este doar pietonal. De câţiva ani, în imediata lui apropiere s-a dat în folosinţă un nou pod.

M-am plimbat pe Podul Bizetz privind când vechea construcţie în curbă, când apele Canalului Sf. Gheorghe.

În cadrul acţiunilor cuprinse în "Zilele oraşului Giurgiu", chiar în această seară (22 aprilie 2013, la ora 21.00) este programată o lansare de lampioane de pe Podul Bizetz. Îmi imaginez ce frumos ar arăta luminiţele plutind pe apă în întunericul nopţii...

Trebuie să menţionez că la întoarcere, din cauza blocării traficului rutier în centrul oraşului, am urmat drumul ocolitor, cel pentru camioane. Pe lângă Podul Bizetz, la dreapta, drumul este foarte bun (cu excepţia unei mici porţiuni spre final) şi continuă până la ieşirea din oraş, la statuie.

---

VIZUALIZĂRI: 4907 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI