GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
TIPĂREȘTEAm fost la Giurgiu prima oară acum o jumătate de secol şi ultima oară acum câteva zile. Între timp am mai fost de câteva ori în scurte vizite sau în trecere spre Bulgaria, Grecia şi Turcia, dar niciodată cu intenţia clară de a-mi petrece o zi întreagă în oraş, pe îndelete, fără constrângeri de vreun fel, doar cu dorinţa de a-mi regăsi amintirile şi urmele paşilor de copil. Nu sunt cine ştie ce amintiri pentru că eram prea mică pe atunci. Doar gara, strada care ducea de la gară la hotel şi vechiul hotel care ne-a găzduit înainte de a lua calea pribegiei spre Moldova. Oare ce a mai rămas din toate acestea?
Mânată de gânduri, dar şi cu speranţa că vom petrece câteva ore plăcute la malul Dunării, într-o frumoasă zi de aprilie, am părăsit capitala şi ne-am angajat pe Şoseaua Giurgiului.
Drumul de aprox. 60 km este bun, străbate câteva sate şi câmpuri, trece peste apa Neajlovului, prin păduri înverzite şi prin Călugărenii lui Mihai Viteazul, apoi - la intrarea în oraş - se bifurcă. Şoseaua Prieteniei, spre stânga, este calea care duce spre Podul Giurgiu-Russe, la vamă. Pentru cei plecaţi la drum lung, care vor să înnopteze la Giurgiu înainte de a ieşi din ţară, Hanul Cosminului şi Motelul Cosmo 2* oferă adăpost chiar aici, aproape de intersecţie. Nu sunt în măsură să dau detalii privind condiţiile de cazare deoarece noi nu am rămas acolo.
Am intrat în oraş şi am continuat pe Şoseaua Bucureşti până la intersecţia cu Bulevardul Mihai Viteazul. Am făcut primul popas aici, lângă statuia celui care, în 1595, a eliberat oraşul de sub dominaţia turcească. În Parcul Mihai Viteazul, printre arbuştii înfloriţi, pe aleile însorite şi în locurile special amenajate, copilaşii se jucau şi desenau pe asfalt. În căsuţele de lemn frumos aliniate pe una dintre laturile parcului, un târg sezonier oferea produse tradiţionale. N-am zăbovit prea mult deoarece panoul de la intrare, cu harta minicipiului, ne indica faptul că gara - unul dintre motivele venirii noastre la Giurgiu - se află nu prea departe.
Gara Giurgiu, capătul primei linii de cale ferată din ţara noastră, ne-a primit în plin proces de renovare. Intrarea dinspre oraş este blocată de un şantier îngrădit, accesul la peron făcându-se prin lateral. Pe partea dinspre peron, în acelaşi peisaj dezolant, de şantier, două plăci comemorative încă pot fi văzute şi citite. Prima, montată în octombrie 1969, marchează împlinirea a 100 de ani de la construirea primei linii ferate din Principatele Române. Drumul de fier Bucureşti Filaret - Giurgiu a fost inaugurat de Regele Carol la 19 octombrie 1869, cu câteva zile înaintea deschiderii oficiale a traficului de călători. Cea de a doua placă marcând 125 de ani de la eveniment, a fost montată în 1994.
Din Piaţa Gării în mijlocul căreia tronează o statuie a zeiţei Diana cu ciuta, pornesc radial mai multe străzi. Strada Gării, fostă Strada Principele Nicolae, cea căutată de noi, este în prezent doar pietonală, pavată impecabil şi destul de aerisită. Este mărginită numai de clădiri istorice, o parte dintre ele renovate, iar o altă parte lăsate în părăginire, probabil în absenţa sau din neputinţa proprietarilor. Strada Gării este ea însăşi un monument istoric şi arhitectural. Privind atent printre renovările făcute la întâmplare, mai sus de termopanele de la parter care ascund prăvăliile actuale, veţi descoperi clădiri de patrimoniu cu frumoase balconaşe din fier, cu stucaturi delicate, lucrate de meşterii talentaţi ai vremii. Din păcate, din cauza modernizărilor, parterul acestor clădiri nu mai păstrează nici o uşă sau fereastră originală.
Am poposit şi noi la Café PIANO - Best place in town, modernă, situată pe pietonala gării. Terasa oferă multe tipuri de cafea, ceaiuri şi băuturi alcoolice şi nealcoolice. La o ţigară şi o cafea, am pus la cale traseul de urmat. Găsiserăm gara, piaţa şi strada gării, aşa încât ne mai rămânea de găsit hotelul. Cum şi pe cine să întrebăm când nici nu ştiam bine ce căutăm? Am intrat în vorbă cu un tânăr de la bar, mult prea tânăr să fi apucat vremurile în care hotelul mai era în funcţiune. A părut un pic derutat şi a cerut ajutorul unei cunoştinţe mai în vârstă. Simţindu-ne străini de oraş, privindu-ne cu ochii mari, bătrânul ne-a spus: "Aici nu mai este hotel. Dacă vreţi cazare…", apoi, înţelegând că suntem doar în căutarea trecutului şi nu a unei locaţii de cazare, ne-a explicat totul în cele mai mici amănunte.
Hotel Victoria, ascuns după un şir de blocuri comuniste, s-a numit iniţial Hotel Ţăranu, după numele primului proprietar. După ce am trecut printr-un gang, dincolo de bariera vizuală cu multe etaje, eram parcă în altă lume. Hotelul Victoria, aşezat pe colţ, la intersecţia a două străzi cu clădiri la fel de vechi, mi-a apărut în faţa ochilor obosit de ani şi de evenimente, coşcovit şi abandonat. Şi Restaurantul VICOR care se pare că a funcţionat o vreme la parterul clădirii este tot mort. Doar inscripţia de la intrare aminteşte că a existat cândva.
La începutul secolului trecut, pe locul unei vechi prăvălii, Marin Ţăranu a ridicat clădirea care urma să fie pentru o bună perioadă "Marele hotel" din Giurgiu. În 1959 când m-a găzduit pe mine şi familia mea, încă era cel mai bun hotel din oraş, chiar dacă în cameră nu exista baie, ci doar o chiuvetă, iar toaletele erau pe hol.
Strada Ştefan cel Mare, un nume cu adânci rezonanţe istorice, desparte Hotel Victoria de Meteor, un alt fost hotel cu restaurant la parter, mai târziu devenit locuinţă comună. Mi-a plăcut foarte mult această clădire pe frontispiciul căreia stă înscris întru aducere aminte anul construirii sale, 1912.
De cealaltă parte a barierei de blocuri se deschide o nouă perspectivă şi Piaţa Unirii, largă, în care sfârşeşte Şoseaua Bucureşti. Am fost până în apropiere de Catedrala Adormirea Maicii Domnului, am fotografiat biserica şi turnul clopotniţă, dar nu am intrat. Am revenit în piaţă, lângă turn şi am privit de la distanţă fosta Casă de Cultură numită acum de toată lumea Teatrul Valah chiar dacă deasupra stă scris "Teatrul Tudor Vianu".
Turnul Ceasornicului sau Turnul cu ceas este o construcţie simbol pentru oraşul Giurgiu. Conform inscripţiei de pe panoul alăturat, construcţia din piatră masivă ridicată de turci la sfârşitul sec. XVIII, care a servit drept punct de observaţie, este singurul edificiu păstrat din perioada administraţiei otomane şi unul dintre puţinele de acest tip care mai există în sud-estul Europei. Se pare că primul orologiu a fost montat încă de pe vremea turcilor. Ceea ce vedem noi astăzi este rezultatul mai multor etape de refacere şi restaurare, turnul suferind importante daune în timpul primului război mondial. În prezent, la baza turnului funcţionează un restaurant cu terasă.
Pe Strada Mircea cel Bătrân, un alt nume cu adânci rezonanţe în istoria românilor şi relaţia cu Poarta otomană, am continuat până la Parcul Alei. Recunosc, am fost puşi oarecum în dificultate de străzile cam întortocheate care pornesc din piaţă. Şi aici există o porţiune pietonală care trebuie ocolită de cei care se deplasează cu maşina. Când ajungi prin aceste locuri pentru prima oară, n-ai cum să nu fii derutat.
Am lăsat maşina într-o zonă liniştită, lângă Colegiul Universitar Economic Româno-Bulgar şi Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Giurgiu, apoi am intrat în parc. Bustul lui Mihai Eminescu realizat în 1938 de cunoscutul sculptor Cornel Medrea, ne-a întâmpinat chiar de la intrare. Oare simplul fapt că Mihai Eminescu a lucrat ca hamal în portul Ramadan - Giurgiu pentru o perioadă de 6 luni a făcut ca chipul luceafărului poeziei româneşti să fie amplasat aici? Este singur, separat şi distanţat de celelalte busturi de bronz existente în parc.
În anul 1977, în umbra arborilor din Parcul Alei s-a amenajat "Aleea Eroilor" care expune 33 de busturi ale unor eroi căzuti în războiul pentru independenţă din 1877. Am străbătut cele două alei citind fiecare grad militar şi fiecare nume de oştean care s-a jertfit pentru ţară. În parc mai există un monument închinat eroilor din cel de-al doilea război mondial, din păcate coşcovit şi lăsat pradă uitării. O mână stângace a scris pe soclu: "Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!" În apropierea Parcului Alei, în fosta Prefectură a Judeţului Vlaşca, edificiu declarat monument istoric, se află Muzeul Judeţean Teohari Antonescu fondat în anul 1934.
Strada Mircea cel Bătrân sfârşeşte la Schitul Sf. Nicolae, fostă geamie turcească până în 1830. După eliberarea Cetăţii Giurgiului de sub dominaţia otomană, clădirii geamiei, de formă pătratică, i-au fost adăugate absida altarului, pridvorul, o boltă cilindrică cu turlă de lemn şi a fost închinată Sfântului Nicolae în amintirea Ţarului Nicolae I al Rusiei, cel care a avut o contribuţie decisivă la înfrângerea turcilor. Biserica păstrează o icoană şi un candelabru dăruite de ţar. Din păcate, din cauza schelei înălţate în interior pentru lucrările la turlă, nu am văzut candelabrul în toată splendoarea lui. În schimb am văzut în pridvor, încastrate în zid, de o parte şi de alta a intrării, cele două lespezi de piatră cu inscripţii ruseşti, mărturie a "faptelor armatelor ruseşti din 1828 şi a restituirii oraşului Giurgiu Principatelor Valahiei...".
În războiul de independenţă din 1877, precum şi în cel de-al doilea război mondial biserica a suferit grave avarii, mărturie stând cele două ghiulele încastrate în zidul exterior. Dacă vizitaţi schitul, le puteţi vedea pe peretele sudic alături de mai multe urme de lovituri. De asemenea, dacă dispuneţi de timp, daţi un ocol lăcaşului pentru a-i vedea ferestrele cu ancadrament deosebit şi clopotul despre care se spune că datează din anul 1832 şi este făcut din tunurile otomane!
Ruinele Cetăţii Giurgiului se află în imediata apropiere a Schitului Sf. Nicolae, înainte de Podul Bizetz, pe malul stâng al Canalului Sf. Gheorghe.
Istoricii încă mai cercetează începuturile fortificaţiei a cărei construcţie a fost o necesitate dictată de invazia otomană şi cucerirea teritoriilor de la sud de Dunăre.
Panoul amplasat chiar lângă şosea informează că cetatea a fost ridicată în perioada 1390-1395, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. A fost cucerită de turci, eliberată de domnitorii munteni pentru scurte perioade, recucerită de turci pentru a fi definitiv eliberată în războiul ruso-turc.
În prezent aici pot fi văzute doar câteva ruine pe care vizitatorii veniţi la promenadă păşesc cu nepăsare ascultând orăcăitul broaştelor şi privind berzele în zbor. Ruinele Cetăţii Giurgiului nu sunt păzite de nimeni şi nici nu se plăteşte vreo intrare pentru vizitarea lor. De altfel, se pot vedea foarte bine şi din şosea, de la capătul podului. Am citit că la ruinarea cetăţii au contribuit nu numai războaiele şi trecerea ireversibilă a timpului, dar şi un decret dat de Generalul Kiseleff. Desemnat să se ocupe cu refacerea aşezării după război, el a dat frâu liber folosirii materialelor de la cetate pentru edificarea noului oraş Giurgiu. Chiar şi biserica Schitului Sf. Nicolae a fost refăcută cu piatră luată din zidurile cetăţii.
Încheindu-ne vizita pietonală, ne-am îmbarcat în maşină şi ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv propus, Portul Ramadan. Distanţa de la ruinele cetăţii lui Mircea cel Bătrân până în port este de vreun kilometru, trecând peste Canalul Sf. Gheorghe pe podul Bizetz şi continuând pe Şoseaua Portului, pe lângă şantierul naval.
Palatul fluvial Ramadan sau Gara portului este clădirea cea mai impunătoare de pe malul Dunării. Dat în folosinţă în 1905, modernizat ulterior, Palatul fluvial Ramadan are pe faţadă o placă de marmură care aminteşte că la 16 mai 1876 de aici s-a îmbarcat pe vasul Radetki marele poet revoluţionar bulgar Hristo Botev.
Portul Ramadan - Giurgiu este principalul punct de atracţie pentru vizitatorii oraşului, dar şi pentru localnici. În weekend, într-o minunată zi de aprilie, malul fluviului cu pomi înfloriţi scosese la promenadă o mulţime de oameni de toate vârstele, iar noi cum altfel am fi putut încheia o zi petrecută la capăt de ţară, la malul Dunării, dacă nu cu o masă de peşte?
Am descoperit Reastaurantul Perla, o adevărată perlă a portului Giurgiu, o locaţie unde ne-am simţit bine şi pe care o recomand tuturor (vezi impresii).
Dacă sunteţi interesaţi să aflaţi amănunte despre oraşul Giurgiu şi mai ales să vedeti imagini de arhivă din vechiul oraş Giurgiu, accesaţi giurgiuro.blogspot.ro
Trimis de iulianic in 18.04.13 19:03:20
32 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (iulianic); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
32 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
Rog așteptați...
Anul trecut mi-am petrecut şi eu câteva zile în oraşul de la Dunăre şi am descoperit şi eu punctele de atracţie ale acestuia.
Mă bucur că, între timp, statuia lui Mihai Viteazul stă, cum este normal, pe un soclu. La data vizitei mele, ea stătea pur şi simplu pe trotuar, la marginea parcului.
Mi s-a spus că statuia, turnată în Turcia, a fost amplasată iniţial în rondul din centrul intersecţiei dintre Şoseaua Bucureşti şi Bulevardul Mihai Viteazul dar, ca într-o piesă de Caragiale, soclul statuii nu a rezistat sub greutatea acesteia, astfel că statuia, aşa cum spuneam, a fost lăsată să se "odihnească" pentru o vreme pe trotuar.
Un comentariu mai detaliat merită şi podul Bizetz, primul pod curbat în plan orizontal construit în Europa [... ] inaugurat în anul 1905, pentru a realiza conexiunea dintre oraşul Giurgiu şi Portul Ramadan, cu acces peste canalul Sf. Gheorghe, aşa cum se spune pe blogul a cărui adresă este dată la sfârşitul review-ului.
Podul Bizetz a fost proiectat de Anghel Saligny şi Ion Ionescu-Bizetz, cu o structură metalică, atât pentru o cale rutieră, cât şi una feroviară.
În prezent, podul a fost declarat monument istoric şi este deschis numai traficului pietonal, ca urmare a realizării alături a unui pod nou, construit în perioada 2005-2007.
Giurgiu mai are şi alte comori "ascunse", cum ar fi statuile plasate ici-colo, sau Ateneul "Nicolae Bălănescu", Catedrala, Biserica Sf. Gheorghe, Biserica "Înălţarea Domnului", în curtea căreia se găseşte Mausoleul Eroilor şi altele.
Lansez o întrebare giurgiuvenilor şi nu numai: Cine ştie unde se află statuia lui Apollo? Dar bustul lui Aristide N. Poulopoulos?
@Costi: Îti mulţumesc pentru completări! Nu ştiam povestea statuii lui Mihai Viteazul, mă refer la primul soclu lipsit de rezistenţă şi la schimbarea locului de amplasare.
De altfel, se pare că giurgiuvenii au o pasiune din a schimba amplasamentele statuilor. Despre zeiţa Diana cu ciuta aflată în prezent în Piaţa Gării am citit că a fost "plimbată" prin multe locuri din oraş. Nici acum nu mi se pare amplasată tocmai fericit. Este în centrul unui rond dintr-un sens giratoriu, cam prea departe de trotuar. Mărturisesc faptul că mie mi-a fost greu să înţeleg ce reprezintă din cauza dimensiunilor ei reduse şi distanţei faţă de trotuar.
Podul Bizetz, această realizare românească de excepţie, merita desigur un comentariu mai amplu. L-am văzut. N-ai cum să nu-l remarci chiar şi fiind numai în trecere, cu maşina. Este mai puţin înalt decât podul cel nou, iar acum este un loc de promenadă pentru cei care vor o ieşire din oraş.
Cu siguranţă comorile ascunse la care faci referire există şi la Giurgiu aşa cum există şi în alte oraşe. Niciodată nu reuşim să cuprindem totul din prima vizită. La următoarea (pe care o intuiesc destul de apropiată), sper să mai descopăr câte ceva. La Catedrală am fost, dar nu am intrat. Eram nerăbdătoare să văd Schitul Sf. Nicolae, fosta geamie, cu urmele trecutului impregnate pe ziduri.
@iulianic: sunt totusi putin mirat de laudele tale... ai acordat 100% la cele doua categorii (distractie/relaxare, cadru natural)
recunosc ca pozele postate nu arata rau. deasemenea trebuie sa recunosc ca nu cunsoc orasul giurgiu. in schimb am facut cu citeva zile in urma un drum de citeva sute de km de la bucuresti pina la sighisoara si m-a luat groaza de ceea ce-am vazut. inclusiv valea prahovei si orasul meu iubit sinaia. vreau sa spun ca m-ar mira tare de tot daca in giurgiu ar fi altfel.
la fiecare pas o saracie si o nepasare de dedescris. atitea cladiri si case neterminate si lasate in paragina cite am vazut in cele citeva zile nu cred ca mai exista in alta parte. lumea mohorita si descurajata ca dupa un razboi.
m-ar bucura si chiar mi-as dori sa ma insel si deci in giurgiu sa nu fie la fel. le-as dori asta oamenilor de acolo... incl. lui jonny... - 
Acum vreo 15 ani Podul Bizeț m-a întors din drum într-o noapte în care, ca tinerii studenți cu mult timp liber, neavînd altceva mai bun de făcut ca să îl umplem, am mers cu mașina pînă la Giurgiu, împreună cu cîțiva prieteni, realizînd că nici unul nu fusesem niciodată acolo.
Am pătruns într-un oraș aproape gol (normal, era miezul nopții), l-am traversat, căutînd să ajungem la Dunăre, și am ajuns în fața unui podeț care arăta destul de fragil, ca podurile vechi de pe Valea Prahovei, avea și tot felul de restricții de tonaj, viteză și distanță minimă între vehicule, încît am tras concluzia că nu se poate ca ăla să fie drumul spre port, camioanele păreau să nu aibă nicio șansă să îl traverseze.
În plus, era și destul de întuneric în jur, nu era clar ce e dincolo, așa că am decis că ne-am rătăcit și că fie nu există drum spre Dunăre, fie e bine ascuns.
Ne-am întors la București fără să fi cunoscut adevărata valoare a podului cu pricina.
Mă bucur să aud că au reușit să facă un pod nou, sănătos, iar cel vechi să rămînă monument.
Cît despre orașul Giurgiu, ca multe altele mutilate de comunism, nu are încotro decît să își pună în valoare cît mai bine cele cîteva monumente rămase, în principal pentru păstrarea memoriei locale, și în secundar pentru turism, pentru că, să fim serioși, oricît s-ar strădui, nu are cum să facă din cele cîteva puncte de atracție mari obiective turistice.
Probabil într-o economie liberă orașul s-ar fi dezvoltat altfel, ar fi exploatat mai bine și latura turistică, ar fi existat spații de cazare pe malul Dunării, plaje, atracții pentru eventuale vase de croazieră.
Apropo de poduri vechi - discuția de aici îmi reamintește de podul Belenski al lui Kolyu Ficheto, de peste Yantra, de la intrarea în Byala... Nu e foarte departe de acesta de aici...
@Michaell: ecoul tău a fost mutat la rubrica potrivită. Aici e deja al doilea răspuns off-topic pe care-l scrii.
@Michaell:
”sunt totusi putin mirat de laudele tale... ai acordat 100% la cele doua categorii (distractie/relaxare, cadru natural)
Da, am acordat aceste note (chiar consultându-mă cu soţul meu pe care l-am întrebat ce are de obiectat) pentru că noi ne-am relaxat la Giurgiu. Nu am plecat să căutăm cluburi gălăgioase şi plaje aglomerate, ci o părticică din trecutul meu destul de îndepărtat (am fost cazată la Hotel Victoria acum o jumătate de secol).
Cadrul natural? Da, şi cadrul natural ne-a mulţumit pentru că am găsit un oraş mai aerisit decât Bucureştiul, am găsit parcuri cu pomi înfloriţi şi mai presus de toate malul Dunării, marginea de sud a ţării noastre şi perspectiva oraşului Russe de pe malul bulgăresc.
Ştiu că încă ne zbatem în sărăcie şi chiar dacă se mai urneşte câte ceva, un oraş ca Giurgiu mai are destul până să rivalizeze cu Montreux, de exemplu.
Rămânând în limitele noastre, nu văd de ce nu am găsi distracţie şi relaxare sau cadru natural plăcut la Giurgiu. Cred că totul ţine de standardele de apreciere pe care ni le impunem fiecare.
@abancor: Dacă mergi acum (şi neapărat în timpul zilei), făcând un popas înainte de intrarea pe podul rutier modern, vei putea vedea podul vechi aflat de o parte şi ruinele cetăţii Giurgiu de cealaltă parte. Înainte de pod, spre oraş, cam la 100 m, este Schitul Sf. Nicolae, fostă geamie turcească. În opinia mea, această construcţie spune multe prin istoricul şi aspectul ei actual.
Desigur, Giurgiu nu este cel mai turistic oraş din România. Mai are încă multe de făcut. Am vrut să scot în evidenţă faptul că şi la Giurgiu poţi petrece o zi frumoasă. Depinde ce cauţi, depinde de aşteptările pe care le ai.
”In mod (aproximativ) similar comunitatii Romei Antice, cei mai merituosi membri ai Senatului vor avea ocazia de a deveni PRETOR - primind astfel onorurile celui mai inalt statut in cadrul comunitatii - odata ce ating pragul de 4000000 PMA.
Chiar daca e in afara subiectului, nu pot sa ma abtin:
Avem primul PRETOR (sau CONSUL?).
Felicitari sincere si multumiri pentru toate review-urile si activitatea de pe sait!!!... si la mai mare...
P. S. Acum Admin trebuie sa inventeze urmatorul statut.
@Nicu V: Mulţumesc pentru felicitări şi mă bucur că ai remarcat!
@iulianic: Felicitari pentru performanta de la un giurgiuvean care a invatat si a muncit o perioada de timp in acest oras greu incercat!
Chiar asa PRETOR sau CONSUL, cine ne lamureste?
@iulianic: Felicitari!!!
Consultand enciclopedia (alturl.com/tc4pg) CONSUL ar fi o treapta peste PRETOR... 
@iulianic: Felicitari si de la mine! Multumim pentru rw-uri si pentru timpul acordat acestora!
@Michaell: Sigur ca cea mai pricajita statuie din Berlin poate fi un obiectiv turistic dar un oras din Romania, cu trecut istoric - nu. Este parerea ta si ai tot dreptul sa o exprimi. Eu imi permit, daca nu te superi prea tare, sa am alta parere. Am vazut in acest rw lucruri interesante si voi vizita orasul Giurgiu (se scrie cu prima litera majuscula un oras chiar si din Romania) in scop turistic pentru a vedea si 'pe viu' cele descrise.
@marocanu21:
”Chiar asa PRETOR sau CONSUL, cine ne lamureste?
CONSUL era intenția mea de a denumi statutul "suprem", însă la o observație primită în trecut referitoare la declinarea (trivială) a denumirii la feminin am hotărât preschimbarea în PRAETOR (sau mai simplu, PRETOR).
Până mai adinaeori, nu observasem că nu am schimbat chiar peste tot - am corectat acuma.
--
Chiar așa, rămâne de văzut ce denumire va avea statutul superior celui de PRAETOR - dacă va exista. Nu am apucat încă să mă gândesc la asta.
@Admin: m-ai ''luminat'', mersi!
O sa ai timp destul sa te gandesti, sunt convins!
@florinsta: Mi-ai luat-o inainte cu ambele subiecte. Nu revin decit cu primul:
@iulianic: Felicitari! Gindind subiectiv cred ca ai 'donat' mult timp pentru a ne aduce tot felul de descrieri si imagini din multe locuri. Sa ai concedii frumoase in continuare si sa ne mai povestesti! Inclusiv ultimul rw m-a facut si pe mine sa doresc sa vizitez Giurgiu (@florinsta - vezi ca eu stiu sa scriu numele de orase). Voi face asta la primul moment prielnic.
@All: Vă mulţumesc tuturor!
@andrei44: Da, am dat ceva din timpul meu pentru a scrie tot ceea ce am scris până acum. Îmi place să văd locuri noi, îmi place să observ detalii, iar timp... am.
@florinsta: extrem de important acel ,,g” mic sau mare...
prin acest ecou areti, poate fara sa vrei, defapt unde zace buba (romaneasca) aia mare.
@ iulianic
iti place sa observi detalii...
din pacate si mie imi place acest lucru....sau mai bine zis:este un defect de-al meu. deseori mi-as dori sa nu-mi placa sa observ detalii.
@Michaell: Stimate domn, eu nu 'aret' nimic. Orasele din tara lui Hitler se scriu cu litera mare la inceput iar orasele din tara asta considerati ca se scriu cu litera mica la inceput? De ce? Unde este 'buba'? Poate in lipsa de educatie inclusiv lingvistica a unora. Am rugamintea sa nu ma provoci pentru ca nu ma intereseaza aspectul acesta. Poate ca ar fi fost mai bine sa-ti ceri scuze pentru exprimarea defectuoasa.
@florinsta: Iar mi-ai luat-o inainte. Felicitari pentru eleganta in exprimare. Eu mi-as fi luat o suspendare sigur daca apucam sa raspund - nu as fi putut fi atit de delicat.
@iulianic:
Dacă-mi permiţi, am să încarc şi eu aici câteva fotografii cu podul Bizetz, sper că nu e cu supărare.
@Costi: Sigur că-ţi permit şi nu poate fi vorba de vreo supărare! Le-am văzut şi mi-au plăcut.
Sper să-ţi pot face o surpriză în curând. "Dacă-mi permiţi" şi "nu e cu supărare."
@Costi: Nu pot sa raspund decat la prima intrebare, daca memoria nu imi joaca feste, statuia lui Apollo se afla la intersectia str. Episcopiei (care se numea Portului candva) cu strada Portului (merge spre port) si str. Parcului cea care duce spre Alei, la doi pasi de Ateneul "Nicolae Balanescu".
@teona:
Excelent răspunsul. Aşa este, statuia lui Apollo este acolo unde spui, adică, pe harta Google, coordonatele sunt: 43.887203,25.967367.
De fapt, asta era întrebarea mai grea. Aştept totuşi răspunsul şi la cea uşoară.
Felicitări, teona, mai ales că nu eşti din Giurgiu.
Mi-a placut foarte mult relatarea ta despre un oras care este mai mult de tranzit pentru majoritatea dintre noi, dar ai descoperit o gramada de puncte "tari" si cred ca a contribuit si primavara pe ici pe colo, dar sa vezi si ce frumos este soarele de toamna la terasa (este unica) din parcul Alei, parfumul teilor infloriti in diminetile si serile de vara si uite asa incep sa umblu prin tolba cu amintiri...
@Costi:
”Lansez o întrebare giurgiuvenilor şi nu numai: Cine ştie unde se află statuia lui Apollo? Dar bustul lui Aristide N. Poulopoulos?
Nu pot să nu răspund provocării tale. O fac mai târziu decât aş fi dorit deoarece am vrut să furnizez mai multe informaţii. Google îmi spusese unde se găsesc cele două lucrări, dar eu nu le văzusem decât în poze.
Pentru că provocarea ta nu putea rămâne fără ecou, ieri am mai făcut o plimbare la Giurgiu şi pot spune că le-am văzut şi le-am fotografiat.
- Statuia lui Apollo se află nu departe de Ateneul Nicolae Bălănescu, într-un scuar din intersecţia Str. Episcopiei cu Str. Portului. Două bănci vechi, de piatră, aşezate direct în iarbă, permit contemplarea statuii, dar vecinătatea (monumentul are ca fundal o casă părăginită) nu prea îndeamnă la acest lucru.
- Bustul lui Aristide N. Poulopoulos - eroul mort pentru patrie în 1917, încă este pe soclu în faţa casei părinteşti din intersecţia Str. Gen. Berthelot cu Str. Parcului. Am aflat că acest bust a fost furat, dar a apărut după câteva zile. Şi această lucrare este amplasată într-un cadru dezolant, casa părintească fiind acum o ruină, dar, dacă părinţii eroului - cei pe cheltuiala cărora s-a făcut lucrarea - au instalat bustul fiului în faţa casei, părerea mea este că acolo trebuie să rămână cel puţin atâta timp cât va mai exista casa.
Giurgiu are şi alte statui, multe, unele vechi, altele moderne. Am mai descoperit câteva şi sper ca în viitor să scriu câteva rânduri despre ele.
Mulţumesc pentru provocare!
@teona: Da, din cauza faptului că este port şi punct de ieşire din ţară, pentru mulţi dintre noi Giurgiu este doar un oraş de tranzit. Îţi dau dreptate şi în privinţa faptului că zilele frumoase, de primăvară, m-au scos din casă şi m-au ajutat să decopăr şi altceva la Giurgiu.
Ieri am mai făcut un drum la Giurgiu, de astă dată având nişte obiective clare (la asta a contribuit şi @Costi care a lansat provocarea). Am nimerit în plină sărbătoare a oraşului, 19-23 aprilie fiind "Zilele oraşului Giurgiu".
Mulţumesc pentru aprecieri!
@iulianic - Am citit cu emotie si, oarecum cu nostalgie, un articol despre orasul copilariei si adolescentei mele. Cred ca este primul articol despre Giurgiu scris de cineva care nu a fost sau este giurgiuvean. Incerc sa-mi retin emotia de a scrie, macar cateva randuri despre Giurgiu, mai ales dupa un articol relevant, la care numai un giurgiuvean ar mai putea adauga ceva.
Hai sa vorbim, pe scurt, despre ce ati prezentat dvs in articol,asa cum arata in anii copilariei mele( in anii 60' ). Gara, atunci cand am fost eu ultima oara cu trenul, inca mai pastra aspectul initial, cel putin cum l-am cunoscut noi in copilarie. Am inteles ca s-au facut niste modernizari si nu m-ar mira sa se fi modificat pe ici, pe colo, prin partile esentiale. Putini isi mai aduc aminte ca in capatul liniilor dinspre piata Garii era o cladire care adapostea Autogara si de asemenea sediul postului de radio local si al ziarului local Steagul Rosu. Activitatea ziarului, dar mai ales a postului de radio a fost legata de prezenta unui om deosebit, iar numele sau trebuie amintit. Este vorba de Traian Barbalata. La postul de radio exista un studio de inregistrari, unde corul si orchestra scolii noastre generale (nr. 6 din str. Frumoasei, conduse de prof. Valeriu Stegaru) a inregistrat multe piese muzicale, care erau difuzate, alaturi de inregistrarile altor formatii muzicale din oras, zilnic la emisiunile locale. Aceste emisiuni locale se auzeau in casele oamenilor la difuzor, pe care se mai transmiteau si emisiunile programului 1 al Radiodifuziunii romane, dar si la difuzoare montate pe stalpii de lumina in tot orasul. Pana la terminarea liceului, in 1967, reteaua de difuzoare a fost desfiintata si datorita numarului din ce in ce mai mare de aparate de radio si televizoare.
Tot in zona garii, pe locul unde se afla acum Autogara, in vremea copilariei mele era Velodromul. Da, un velodrom. Pasiunea pentru ciclismul pe pista, disciplina sportiva care a cam disparut, a condus la amenajarea velodromului, infiintarea unei echipe de ciclism pe pista si ca o incununare, aparitia unui campion national la urmarire individuala, 4000 m, juniori, Lucian Gavrila, care cu cei doi metri inaltime ai sai, a fost la propriu cel mai mare ciclist roman. Intre timp echipa de ciclism s-a desfiintat, iar velodromul a devenit stadion de fotbal, unde activa echipa CFR Giurgiu, a treia echipa de fotbal a orasului, alaturi de Dunarea si Olimpia. Pe acest teren echipa cartierului nostru, saptamanal juca un meci cu echipa cartierului Caramidari, din apropierea Garii.
Si tot in zona garii, la intersectia sos. Ghizdarului cu sos. Alexandriei, era un teatru de vara, unde multi artisti din Bucuresti veneau si bucurau locuitorii orasului. Si incerc sa amintesc orchestra de estrada condusa de Sergiu Malagamba, solisti fiind Nicu Stoenescu, Dorina Draghici, Nicolae Nitescu, Aida Moga, Gigi Marga, George Bunea, Sorina Dan, Victor Bunea, Fratii Mentzel, Mircea Crisan, Vasile Tomazian si multi altii de care, spre rusinea mea, nu imi mai aduc aminte.
Am citit ca str. Garii a devenit pietonala, ceea ce ma bucura, pentru ca circulatia auto pe aceasta strada devenise incomoda, iar cea pietonala nu mai avea loc pe trotuare. Cred ca ar trebui ca si str. Lahovary, sau Republicii cum se numea pana in 1990, sa devina tot strada pietonala. Dupa stricarea Farfuriei din centru, locul de plimbare al cetatenilor orasului, mai ales sambata si dumnica, devenise str Republicii, apoi parcul Alei si intoarcerea pe celalalt trotuar, pana la turn. Si nu de putine ori plimbarea se muta si pe partea carosabila, spre disperarea soferilor.
Strada Garii a fost pentru giurgiuveni un soi de strada Lipscani, unde toate, sau mai toate casele, aveau la parter magazine, fostele pravalii interbelice. Foarte multe case aveau balcoane in strada, cu balustrade de fier forjat. Pe parcursul strazii, din centru pana in piata Garii erau tot felul de magazine, in care gaseai de toate. De la gara spre centru, pe partea stanga era sediul OCL Mixt, alaturi un restaurant, putin mai sus era un Fero-Metal, mai in jos o farmacie, iar la intersectia cu str. 1 Mai era un magazin de incaltaminte, pe celalat colt, tot pe partea stanga o cofetarie cu cea mai buna inghetata, iar la coltul unde strada face un cot la stanga veti merge printr-un soi de gang, pe sub o cladire care a ramas nedemolata, dar pentru a se putea circula pe sub ea a fost daramata doar la parter camera de pe colt. De pe trotuarul din dreapta imi amintesc o cladire la intersectia cu str. 1 Mai, unde la parter era un magazin de covoare. Pe toata strada se puteau remarca ornamentele de la ferestre, ca si, mai ales, cornisele frumos decorate. Nu stiu ce s-a mai pastrat, pentru ca de regula modernizarile, cam peste tot, nu prea au tinut cont de traditie.
Nu stiu daca ati remarcat ca vechiul sediu al Hotelului Taranu, sau Victoria pana in 1990, se afla pe o strada in forma de arc de cerc. Este ce a mai ramas din vechea Farfurie din centrul Orasului. In anii 60’ pana la distrugerea Farfuriei, in acea cladire la parter, in partea dinspre str. Garii era un magazin de Textile, Confectii, Tricotaje, Incaltaminte. In continuarea magazinului, pe acelasi trotuar, se mai afla un birou de copiat acte, o cofetarie, un studio fotografic, pana la marginea blocului 48 (cum era numit atunci), pe noua strada a Garii.
Privind spre fata hotelului, in stanga intrarii in magazin, era receptia hotelului, cu un mic bar la parter, apoi spre stanga era o frizerie (sef unitate Helmut Aschembrenner), un coafor, o croitorie de comanda (sef unitate Schwarz Bernard), iar pe coltul cu str Stefan cel Mare (sau 7 Noembrie pana in 1990) era o Librarie, la care sefa era mama unei colege a noastra, (balerina cunoscuta in oras, Nadia Barcaru). De la aceasta librarie cumparam saptamanal, sambata, la intoarcerea de la cursuri, ultimul volum din „ Biblioteca pentru toti „, pe care doamna Barcaru mi-l punea mereu de-o parte.
Vis-a vis de librarie, pe celalalt colt al str. Stefan cel Mare, era o alta cladire a familiei Taranu, casa Meteor, cu restaurant la parter. Tot la parterul acestei cladiri a functionat un timp UCFS Giurgiu, ADAS – ul si Biroul de Turism. Tot pe str. Stefan cel Mare, pe partea dreapta, mergand spre piata Sf. Gheorghe, mai erau sediul Bancii Nationale si cel al Bancii Agricole.
Ohoooo! Am impresia ca m-am lungit cu vorba si s-ar putea sa deranjez cu vorbaria, dar intelegeti-ma ca sunt atat de multe lucruri despre care am ce povesti, ca s-ar putea scrie foarte multe articole, darmite un ecou.
Cu scuzele de rigoare va doresc numai bine si calatorii placute!
@liviu49 - Întotdeauna am apreciat completările unui localnic sau ale unei persoane care a locuit mai mult timp într-o zonă descrisă de mine. Consider că - trăind acolo, în mijlocul realităților înconjurătoare - aceste persoane sunt cel mai bine informate. De aceea îți mulțumesc pentru generoasa completare și mă bucur că articolul meu (deși cam vechi) a mai putut să producă emoție și să readucă în actualitate vechi amintiri.
Ai descris exact perioada în care eu nu am mai fost în Giurgiu. Când am revenit, adică după o jumătate de secol, am găsit orașul mult schimbat. Deci, prin acest ecou, umpli golul lăsat de mine, adică ne povestești ce a fost între trecut - trecutul văzut de mine - și prezentul regăsit la Giurgiu după atâția ani.
Da, Strada Gării a devenit pietonală, dar ce nu-mi pot explica este lățimea ei de acum. Parcă mi-o amintesc mai îngustă și mai înghesuită. Acum acolo sunt și terase stradale, Café PIANO fiind în opinia mea un local cât se poate de agreabil. În fostele prăvălii interbelice încă mai sunt prăvălii (buticuri cum sunt ele numite astăzi), dar modernizarea lor seamănă mai mult a cârpoceală. Ușile și vitrinele de termopan sunt în total dezacord cu balconașele și decorațiunile rămase în paragină deasupra lor. Nu s-a făcut o modernizare totală a fațadelor cu păstrarea aspectului istoric. Pavajul este foarte bun, cu un design special și umbrit din loc în loc arbuști ornamentali.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- May.2024 O plimbare pe faleza Dunării şi la Turnul cu ceas din Giurgiu — scris în 04.08.24 de Michi din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- May.2024 Alte lăcaşuri interesante din Giurgiu — scris în 31.07.24 de Michi din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- May.2024 În Giurgiu, lăcasuri cu numele Marelui Mucenic Sf. Gheorghe — scris în 27.07.24 de Michi din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Jul.2022 La Dumnezeu și la... Dunăre — scris în 04.07.22 de ⭐ValentinB_88⭐ din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Apr.2022 Incursiuni periurbane (II): Conace, biserici și obiective tehnice - Dobreni și Herești — scris în 25.06.22 de tata123 🔱 din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Dec.2021 Letca Nouă — scris în 10.07.22 de Mioritik din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Dec.2021 Sfântul Ioan Rusul — scris în 25.01.22 de Mioritik din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată