Paraclisul sfântului Nectarie şi mănăstirea rupestră din Şinca Veche, mituri şi realitate

TIPĂREȘTE

Am trecut de mai multe ori spre, sau de la Făgăraş, prin comuna Şinca, una din cele mai vechi aşezări de la poalele Făgăraşilor, datată din 1476. De fiecare dată m-a intrigat un indicator „Spre schitul rupestru˝. Odată, de două ori, de trei, „hai să-l vizităm!”.

Din Sinca Veche am intrat pe un drum bun asfaltat ajungând într-un loc în care un indicator scria „spre grotă˝. Deşi era zi lucrătoare erau multe maşini ca la mitoc (metoc). Cei care coborau din maşini aveau sticle şi bidoane goale, cei care urcau le aveau pline. Văzând că o parte din maşini merg mai departe, am crezut că ştiu o parcare neaglomerată ceva mai sus. Am mers câteva sute de metri şi am oprit aproape de culmea unui deal de unde se deschidea o privelişte frumoasă asupra văii.

Am intrat într-o curte îngrijită, cu bănci pentru călătorul obosit, cu straturi de flori multicolore care-ţi luau ochii. Mai ferită de priviri, cu un ceardac împodobit cu muşcate era o clădire despre care la început nu puteai şti dacă este casă de locuit sau biserică. Pe măsură ce ne-am apropiat şi am descifrat-o, ne-am dat seama că era un paraclis cu pridvor, naos şi altar, construite din lemn. Aşezământul monahal mai are în componenţa sa cinci chilii pentru călugăriţele care vieţuiesc aici, o cancelarie, bucătărie, trapeză şi ca şi confort şi actualitate este dotat cu centrală termică, calculator şi autovehicul. În jurul schitului închinat sfântului Nectarie de la Eghina - tămăduitorul de cancer (1846-1920, canonizat în. 1961) din care o bucăţică de moaşte se păstrează aici, este o vegetaţie luxuriantă a cărei înălţime excede ceea ce suntem obişnuiţi să vedem.

Schitul a fost construit şi sfinţit în 2006 şi este în grija unor călugăriţe. Paraclisul era plin de oameni, credincioşi obişnuiţi şi bolnavi a căror speranţă a rămas numai în Dumnezeu. O lume aparte în credinţa, modestia şi liniştea ei. Alei de pământ bătut sau calcar spart bordisite cu nuiele împletite de alun înconjoară biserica şi coboară undeva în jos. Se trece pe lângă două formaţiuni calcaroase înalte pe care scrie „loc sfânt, nu profanaţi”. Pe cărarea care cobora mult în vale şi pe care o tânără care o urcase m-a sfătuit să nu mai merg în jos că plouase şi era alunecoasă, se ajungea la grotă după vreo două sute de metri de coborâş. Am încercat şi eu dar cum sprijinul meu moral şi braţul de susţinere rămăsese sus, am hotărât să revin şi ţinându-mă de scoarţa copacilor tineri şi chiar de ierburi am ajuns de unde am pornit.

Am luat maşina, am oprit-o înainte de parcarea la grotă., am înghesuit-o în tufărişul de pe marginea drumului şi am început să urc dealul Paltin. Am urcat usor vreo 10 minute eu, alţii în 5 şi am trecut pe lângă Izvorul Maicii Domnului de unde oamenii luau şi duceau acasă apă tămăduitoare pentru multe boli. Sunt sigură că poţi bea o damigeană din acestă apă dar dacă nu eşti convins fără a avea vreo îndoială asupra puterii miraculoase a ei, nu va avea niciun efect. Nu e vorba de fenomenul placebo ci de mobilizarea prin credinţă a tuturor resurselor interne ale organismului în luptă cu boala. Aşa cred că se explică şi vindecările miraculoase ale bolnavilor care vin să se roage la moaştele Sfântului Nectarie. Preoţii dau numeroase cazuri. Am trecut de o frumoasă troiţă la picioarele căreia erau aprinse lumânări şi am ajuns în faţa unei construcţii acoperite cu un fel de gard din zăbrele de lemn şi o folie / plasă de protecţie. Grota care are mai multe denumiri unele de inspiraţie folclorică, altele religioase, altele pline de mister şi cu rădăcini esoterice este un monument unic în Transilvania declarat de importanţă naţională.

Sub generalul Buccow trimisul Mariei Tereza, în 1761 a început o campanie violentă împotriva ortodoxilor care nu doreau să treacă la biserica unită. Atunci au fost distruse 37 de mănăstiri şi biserici de la poalele Făgăraşilor. Parte din populaţia din Şinca a părăsit localitatea şi s-a stabilit într-o nouă aşezare, Şinca Nouă. O mână de călugări care nu au vrut să renunţe la credinţa lor s-au refugiat în grota de pe dealul Pleşu pe care au orânduit-o pentru ţinerea slujbelor. Se crede că slujbele s-au ţinut în grotă până la sfârşitul sec. XIX când călugării au părăsit-o şi au luat cu ei şi însemnele creştinismului pentru că în grotă nu s-au găsit urme că aici a fost un loc de rugăciune.

Despre bisericile rupestre de la Şinca Veche, pastorul reformat din Făgăraş scria în 1789 „Mănăstirea este tăiată în întregime în piatră de carieră şi nu are acoperiş. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării cand slujesc se plimbă cu cărţile după razele soarelui". Acum câţiva ani, grota în care s-au descoperit bisericile rupestre era dată uitării, năpădită de bălării si locuită de serpi. Nu mai ştia nimeni de ea, nu mai interesa pe nimeni. O femeie plină de dăruire, voinţă şi credinţă - pensionară, fost medic epidemiolog, dr. Maria Bagiu-Marino, redescoperind grota în 2004, a înfiinţat o fundaţie „Maica Sfântă - Bucurie Neaşteptată˝, a atras autorităţile în parteneriat, a făcut demersuri pentru extinderea drumului comunal, a contactat Uniunea Arhitecţilor şi a ctitorit ceea ce vedem astăzi. Proiectul la care participă şi este coordonat de Uniunea Arhitecţilor se extinde în viitor asupra construcţiei unei biserici de piatră cu hramul „Buna Vestire˝, a chiliilor pentru 33 de călugări, ateliere de pictură şi ţesut, ceramică şi iconografie, muzeu al aşezământului, tabără de vară, sală de conferinţă. Maria Bagiu a scris 12 cărţi din care ultima se numeşte „Aşezământul monahal de la Şinca Veche, între mit şi realitate˝. Vechea aşezare dacică constând din cinci încăperi, monede din perioada Tiberius şi ceramică va fi decopertată, protejată şi inclusă în circuitul turistic. Am scris câteva cuvinte despre această doamnă pentru a arăta că la fel ca în cazul părintelui Zosima Oancea care la bătrâneţe a fondat Muzeul icoanelor pe sticlă de la Sibiel, cu credinţă şi determinare, la orice vârstă poţi face un lucru durabil.

Este în curs de realizare un proiect care va reda grotei aspectul iniţial. Presedintele Uniunii Arhitecţilor, Serban Sturdza, a prevăzut ca acoperământul grotei să fie un pat verde vegetal executat peste o umplutură de bentonită şi susţinere de lemn, ca să i se redea aspectul iniţial. Grota are săpate nu se ştie de când şi de cine, nouă spaţii unite prin galerii. Sculpturi ciudate în rocă pot fi făcute de mâna omului sau de natură. Unele încăperi sunt surpate din cauza rocii moi, a eroziunii dar şi a profanatorilor şi căutătorilor de comori. Deasupra celor două săli principale cu rol de biserici este o turla spiralată înaltă de zece metri, săpată de om în roca moale de la interior către exterior. Ea filtrează o lumină difuză în cele două încăperi. După ce am străbătut un tunel orizontal am intrat în prima încăpere boltită asemănătoare unei biserici. Acatiste, bileţele, bani, lumânări, - aşa cum se obişnuieşte la români,- peste tot era mărturisirea credinţei celor care vizitau grota. În a doua încăpere care are rol de altar, pe pereţi apar steaua lui David şi semnul Yin-Yang cât şi chipul unui bărbat în profil. In privinţa miturilor care însoţesc aceste locuri, în afară de cele populare care se transmit oral din generaţie în generaţie devenind tradiţie, cum ar fi ursita fetelor de măritat, celelalte nu au la bază o cercetare ştiinţifică ci acel cuprinzător „se spune că˝. Astfel nu e nicio dovadă că aici a fost un sanctuar predacic aşa cum am văzut artefacte de 5000 de ani în tumulul de la Cucuteni. Vechimea de 7000 de ani ar putea fi înlocuită cu 6000 sau 8000, de ce nu? Cu atât mai puţin că ar fi fost vizitată de o civilizaţie extraterestră. Ideia sanctuarului dacic iar nu stă în picioare, nefiind nicio dovadă materială sau scrisă cum sunt cele de la Sarmisegetuza Regia (scrierile lui Strabon şi ruinele sanctuarului). Dacii obişnuiau să aibă puncte de observaţie pe înăltimi, (asemeni cetăţilor de la Costeşti) de pe care prin fum îşi anunţau de la un punct la altul apariţia duşmanilor. Nu apar dovezi că dacii ar fi locuit în grotă. Cu privire la semnele şi desenele de pe pereţi, ele nu au stârnit curiozitatea cercetătorilor pentru că mai degrabă sunt scrijeliturile unor ciudaţi sau profanatori. Indiferent că accepţi mitul sau legenda sau ai anumite rezerve sau rămâi pe gânduri, aşezarea monahală de la Şinca Veche în totalitatea ei surprinde prin armonie, linişte şi frumos. Vizita în acel loc te umple de emoţie şi evlavie gândindu-te la călugării care au înfruntat frigul iernilor făgărăşene, lăcomia animalelor sălbatice şi lipsurile de zi cu zi şi la lumina unui opaiţ s-au rugat într-o grotă ascunsă de privirile neiniţiaţilor. Iţi dai seama că micile tale necazuri nu au importanţă şi pleci de la schit mai bun şi mai înţelept, împăcat cu tine însuţi şi cu viaţa în general.

Merită să vă acordaţi câteva ore de reculegere la Şinca Veche. Coordonate: N 45°45′46″ E 25°10′21″E

---

VIZUALIZĂRI: 3800 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI