Prima oară a fost Histria

TIPĂREȘTE

Am traversat podul de peste Dunăre pe la Giurgeni-Vadu Oii, spre Hârşova în ideea că vom vizita cetatea Histria, un mai vechi vis de-al meu rămas neîmplinit şi fiindcă se ivise ocazia să punem piciorul din nou în bătrâna Dobrogea după mai mulţi ani, am luat-o în jos uşor către Ovidiu, de unde ne-am înscris pe şoseaua spre Tulcea.

Drumurile naţionale pe care le-am străbătut au fost în stare bună, peisajele pline de culoare, de la galbenul lanurilor de grâu şi floarea-soarelui, la verdele câmpurilor cu porumb, sau al pădurilor ce îmbracă Podişul Casimcei cu colinele sale pitice, odinioară, în alte ere geologice, munţi falnici, primele pământuri din ţinuturile noastre.

Am mers bine până la Talverde de unde a trebuit s-o luăm la dreapta spre Nuntaşi, drumul schimbându-şi starea într-una mai proastă, dar cel mai rău a fost după aceea, către Histria, cînd s-a transformat într-unul execrabil. Noroc că abaterea de la drumul naţional nu însumează mai mult de 20 km.

Cetatea Histriei a fost descoperită în anul 1868 de arheologul francez Ernest Desjardins, însă Histria a fost scoasă la lumina zilei în 1914, datorită săpăturilor arheologice realizate sub supravegherea istoricului şi arheologului nostru de seamă, Vasile Parvan.

M-am gândit la acest titlu odată ce mi-am amintit, în cadrul procesului de documentare, că Histria este prima aşezare urbană din spaţiul acesta carpato-danubiano-pontic de care suntem atât de mândri, cel dintâi oraş atestat.

Desigur că la lecţiile de istorie din şcoală cu toţii am auzit de cele trei cetăţi antice de la malul Mării Negre: Histria, Tomis şi Callatis şi cu toţii am învăţat despre ele, doar că în decursul anilor am şi uitat destule referitoare la ele.

Anul trecut, pe vremea aceasta, am scris un articol despre cetatăţie Dydima, Priene şi Milet pe care le vizitasem cu un an mai înainte, şi informându-mă atunci mai serios în legătură cu ele, am scris că Histria şi Tomis fac parte din cele peste nouăzeci de colonii fondate de vajnicul şi anticul Milet la Marea Neagră.

Din dorinţa curajoşilor cetăţeni din Milet, străvechiul oraş grecesc din Asia Mică din Liga Ioniană, de expansiune, dezvoltare şi comerţ, ce au pornit de pe ţărmul Egeei să întemeieze leagăne de civilizaţie şi cultură, a luat fiinţă şi Histria, pe ţărmul de vest al Mării Negre, denumită astfel din limba greacă, „Istros” fiind numele fluviului din apropiere :Dunărea. Bineînţeles că interesul comercial prima în aceste centre economice nou fondate: băştinaşii ofereau miere, răsină, grâne, peşte sărat şi piei de animale, iar negustorii aduceau în schimb mirodenii, obiecte de podoabă, ulei de măsline şi vinuri.

Este vorba de jumătatea secolului al VII-lea Î. C., (anul 657 Î. C. după istoricul Eusebius), la vremea construirii cetăţii, actualul lac Sinoe era un golf deschis la mare. Oraşul a cunoscut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1300 de ani, începând din perioada greacă şi până în epoca romano-bizantină. Sfârşitul existenţei sale a survenit în secolul al VII-lea D. C., când cetatea a fost distrusă de atacurile avaro-slave şi părăsită treptat de locuitorii săi. Unul din motivele abandonării oraşului a fost şi colmatarea vechiului golf al Mării Negre, în care era amenajat portul, golful devenind în prezent complexul lagunar Razelm-Sinoe. Dezvoltată urbanistic în câteva decenii, Histria pare să fi avut o perioadă liniştită în primii ei 150 de ani de existenţă, lipsită de confruntări militare, o perioadă propice unor intense schimburi comerciale cu marile metropole sudice. Ca şi exempificare, la începuturi, cetatea întemeiată cu acropola şi aşezarea civilă, fiecare înconjurate de câte un zid de incintă propriu, însumau o suprafaţă de aproape 35ha.

După o distrugere violentă, către sfârşitul celor 150 ani relativ liniştiţi, în plină perioadă clasică, un nou zid de incintă reduce la jumatate suprafaţa oraşului. În această perioadă, Histria renaşte şi cunoaşte un regim democratic, aderarea la Liga Maritimă Ateniană, comerţ intens şi chiar monedă proprie. După aproape încă o sută de ani, cetatea va fi distrusă din nou de încercarea primului val de sciţi de a se stabili în sudul Dunării, precum si de răzvrătirile cetătilor pontice împotriva regelui macedonean Lysimach (ce i-a urmat lui Alexandru cel Mare). Secolele următoare aduc atât refacerea oraşului cât şi o nouă înflorire, dar mai ales primele alianţe cu unele căpetenii ale geţilor. Dintâiul veac Î. C. aduce noi frământări şi pericole externe, iar în anul 72 Î. C. îşi fac apariţia primele armate romane în zonă deşi, regele geto-dac Burebista cuprinsese cetatea sub stăpânirea sa.

Odată cu moartea lui Burebista, cetatea trece sub stăpânire romană, încheindu-se, astfel, perioada de autonomie. Sub stăpânirea romană cetatea cunoaşte o nouă perioadă prosperă. Dacă în perioada romană timpurie, adică primele două-trei secole D. C., incinta închidea o suprafaţă destul de mare, în urma violentelor atacuri ale cotropitorilor ce au dus la distrugerea totală a oraşului, locuitorii săi din epoca romană târzie (secolele IV – VII D. C.) se văd obligaţi la restrângerea zonei urbane la doar 7ha, la adăpostul incintei vizibile şi astăzi.

Aşezarea, ce era înconjurată de un puternic zid de apărare, numai partea vestică a acestuia având zece turnuri şi două porţi, era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste douăzeci de kilometri, care alimentau şi termele construite în epoca romană, străzile erau pavate cu piatră, şi dispunea de instituţii politice, comerciale, de educaţie şi cultural-artistice. Necropola, situată în afara oraşului antic, cuprinde numeroşi tumuli funerari şi un număr mic de morminte plane fiindcă cel mai des utilizat rit funerar în perioada construcţiei tumulilor a fost incineraţia. În centrul movilei erau morminte unde, lângă mort, erau depuse vase, în special amfore.

Din perioada greacă se remarcă templul lui Zeus si templul Afroditei din zona sacră, străzi pavate şi cartiere de locuinţe sau ateliere. Din perioada romană imperială (secolele II – III D. C.) datează edificiile termale ale oraşului şi reţeaua stradală.

Cele mai multe monumente aparţin epocii romano-bizantine (secolele IV – VII D. C...) şi ele se află in interiorul cetăţii târzii: bazilici civile sau paleocreştine, pieţe publice, magazine, cartiere de locuinţe cu caracter rezidential (domus) sau economic.

În centrul oraşului, în anul 1969, a fost descoperită una dintre cele mai mari bazilici creştine din regiune, datând din secolul al VI-lea D. C., cunoscută sub numele de bazilica episcopală de la Histria. Bazilica episcopală, construită în centrul oraşului vechi, reprezintă cea mai importantă descoperire de la Histria, întrucât acest lucru însemna faptul că, în secolele V-VI D. C., Histria ajunsese la rangul de episcopie.

Veniţi cu aşteptări mari, ce-i drept, de la cea mai veche aşezare urbanistică de pe teritoriul românesc, am găsit o parcare generoasă, dar goală, o doamnă greţoasă la bilete care abia mi-a răspuns la întrebări, cumva deranjată că i-am stricat liniştrea cu prezenţa noastră.

Costul biletului este de 10/persoană la muzeu şi 10 lei/persoană accesul în cetate.

Cetatea nu este îngrijită corespunzător, având un aspectul general este de paragină cu ierburi şi buruieni înalte şi uscate pe care am păşit cu grijă să nu mă trezesc cu vreun şarpe, nu am întâlnit pe parcurs nici măcar o tăbliţă care să informeze asupra locului sau monumentului în faţa căruia te aflai. Trebuia să fi ţinut minte harta din panoul de la intrare, dacă nu ţi-a venit ideea s-o fotografiezi ca s-o poţi consulta.

Am întâlnit totuşi nişte angajaţi care, trebăluind fără spor prin areal, au fost amabili, ne-au întrebat dacă ne place. Am prins ocazia şi timid am răspuns că da, dar nişte panouri informative ar fi fost binevenite, iar omul, sincer, mi-a zis: “Să ştiţi că au fost, dar se vând foarte bine la fier vechi şi peste iarnă au dispărut! ” Comentariul său a fost suficient să mă lămurească că ne mai trebuie ceva ani şi bani să rezolvăm anumite probleme.

Am “bătut” fosta cetate în lung şi-n lat, ostăşeşte ca să-nţelegem ce era cu Histria aceasta în antichitate şi am dat peste un grup de studenţi de la Universitatea Bucureşti, care alături de localnici angajaţi sezonier, săpau pntru a descoperi şi altele, pentru că, da, la Histria săpăturile sunt departe de a se fi terminat.

Tot cei ce se ocupau cu palida întreţinere a cetăţii ne-au spus că directorul muzeului are trecere la personalităţile politice de la ministerul de resort care au alocat ceva bani, bineînţeles, precizând că săpăturile vor ţine cât vor fi fonduri alocate pentru asta, după aceea, Dumnezeu cu mila!

Cele mai importante “piese” din situl arheologic le-am identificat din intuiţie şi la bunul-simţ: termele, coloana cu motive arhitecturale greceşti în vârf, rămasă în picioare-emblema Histriei, bazilicile, agora. În cea mai bună stare mi s-au părut a fi zidurile de apărare şi chiar aleea până la ele este mai întreţinută decât restul.

Am plecat spre muzeu cu gustul amar că această bijuterie antică nu este suficient de protejată şi promovată pentru a fi vizitată aşa cum ar merita, raportată la prestigiul său din antichitate.

Muzeul este primul cu care vizitatorul dă ochii la Histria, cum se intră pe poartă te întâmpină o clădire înaltă şi masivă construită în anul 1982 unde sunt expuse piese de arheologie greacă, romană şi bizantină, provenind din cercetările de la Histria şi din împrejurimi: amfore, inscripţii, vase ceramice, sticlă, opaiţe, podoabe, basoreliefuri elenistice, documente epigrafice.

A existat, iniţial, o altă clădire ridicată la începutul anilor '20 din secolul trecut ce a fost primul muzeu arheologic de la Histria. El a fost proiectat de arhitectul G. Simotta, în vremea directoratului lui Vasile Pârvan. Din cauza terenului slab, prost ales, în anul 1923 clădirea s-a dărâmat, fiind ulterior demolată definitiv chiar din ordinul lui Vasile Pârvan.

În data de 13 februarie 2007, Cetatea Histria a fost înscrisă oficial pe Lista Patrimoniului European. Ea face parte, astăzi, din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării constituită în 1994 în scopul protejării marii varietăţi de specii de păsări existente aici.

Minivacanţa noastră româno-bulgară la Marea Neagră abia debutase, iar noi “bifaserăm” cu succes primul obiectiv propus pe listă. Când am plecat, în parcare se făcuse simţită prezenţa celui de-al doilea autoturism cu potenţiali turişti.

Pentru o asemenea fostă cetate era puţin, foarte puţin, nici prin areal nu ne întâlniserăm cu alţii, şi mă întrebam ce nu e în ordine, ce lipseşte sau ce ne lipseşte să ne punem în valoare aceste inegalabile moşteniri ale gloriosului nostru trecut?!

---

VIZUALIZĂRI: 1878 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI