Pe drumurile anevoioase ale Văii Buzăului.

TIPĂREȘTE

În urmă cu câteva luni am primit pe mail, de la un prieten, un frumos filmuleţ despre trovanţii din zona Buzăului. Am căutat pe net localitatea unde se găsesc aceste pietre curioase şi aşa am aflat de multe alte locuri pe care nu le ştiam, deşi obişnuiesc să trec des pe aceste meleaguri.

Aproape în fiecare vară fac câte o plimbare pe la Siriu, Vulcanii Noroioşi, Ciolanu, Măgura sau cabana Ciuta.

Influenţat de filmuleţul primit pe mail cu prima ocazie când s-a încălzit mai bine afară am purces pe Valea Buzăului şi iată-mă acum gata să aştern pe hârtie ce am văzut şi ce am simţit pe aceste frumoase plaiuri mioritice. Plimbarea noastră începe practic din zona Mănăstirii Ciolanu, un obiectiv şi un reper mai cunoscut despre care s-a mai scris de către alţi colegi AFA. Plecând de la Ploieşti aici se poate ajunge pe mai multe trasee prin cinci puncte diferite.

Primul prin Buzău, urmând şoseaua spre Braşov DN10, când se face stânga din dreptul Complexului Măgura pe drumul judeţean 203 G ce duce la mănăstire.

Al doilea tot prin Buzău, urmând DN10, se face la stânga din localitatea Verneşti pe drumul judeţean 100H, iar în localitatea Haleş se face dreapta pe 203G.

Al treile se face din din DN1A Ploieşti –Braşov urmând spre dreapta la ieşirea din Vălenii de Munte drumul judeţean 102B spre Cislău şi de la Complexul Măgura în dreapta pe 203G.

Al patrulea ,mai complicat, se face din DN1B, Ploieşti-Buzău, stânga de la Albeşti Paleologu urmând drumul judeţean 102C spre Urlaţi, Apostolache, Lapoş, Haleş şi de aici stânga pe 203G.

Al cincilea (cel mai scurt) se face din DN1B, urmând la stânga din oraşul Mizil drumul judeţean 100H până la Haleş, apoi stânga pe 203G spre mănăstire.

Noi am urmat traseul IV, fiind în trecere spre o localitate din traseu, ocazie cu care am vizitat Mănăstirea Bradu şi fosta Mănăstire Bradu din localitatea Tisău, descrise excelent de colegul AFA, Crazy Mouse. Pe mine m-a impresionat mai mult cea de a doua atât prin istoria ei, cât şi prin construcţia impresionantă de mănăstire-cetate. Construită de familiile unor boieri de pe Valea Buzăului, în secolul XVII, a fost refăcută de Doamna Neaga, soţia domnitorului Mihnea Turcitu.

De aceea mănăstirea este cunoscută de către localnici ca „Cetatea Doamnei Neaga”.De aici se spune că a plecat Mihai Viteazul cu armata spre Şelimbăr, unde a repurtat o strălucită victorie şi tot aici s-a ascuns Constantin Brâncoveanu în repetate rânduri de teama turcilor care îl căutau. Casa Domnească din partea de vest a mănăstirii se pare că a fost construită de către acest domnitor. În timpul revoluţiei de la 1821 a fost atacată de eterişti, dar a rezistat datorită zidurilor groase şi a porţilor întărite. Zidurile groase şi turnurile de colţ au fost refăcute la începutul anilor '70 şi se pot vedea şi astăzi în toată măreţia lor.

Din localitatea Haleş am luat-o apoi pe drumul 203G, am trecut pe lângă lângă tabăra de copii”Poiana Pinului”, apoi urcând câteva serpentine, printr-o frumoasă pădure, am ajuns la Mănăstirea Ciolanu.Am făcut o vizită scurtă mănăstirii (o mai vizitasem de atâtea ori), după care am traversat şoseaua spre poteca ce duce la Tabăra de Sculptură Măgura.

De la capătul taberei de sculptură se află o cărare care urcă la Schitul Cetăţuia. Deşi văzusem indicatorul spre schit de atâtea ori, l-am neglijat considerând că este un schit mic fără importanţă. Graţie review-ului deosebit al lui UrjanClaudiu (şi a indicaţiilor date tot de el ulterior pe MP) am reuşit să vizităm acest obiectiv care ne-a făcut o impresie deosebită. Urcuşul nu este aşa de greu, este chiar plăcut prin pădure şi durează maxim 30 de minute cu pauze cu tot.

Schitul este situat pe un platou împrejmuit cu un gard de sărmă, iar intrarea se face prin urcarea treptelor unei frumoase clopotniţe construite de curând şi sfinţită în noiembrie 2012.Prin arcada clopotniţei se intră la biserica nouă, apoi urcând alte trepte se urcă la biserica veche cu hramul „Schimbarea la Faţă” ctitorită între anii 1854-1862 şi zugrăvită din dispoziţia regelui Carol I. Am vizitat cele două biserici şi restul construcţiilor din cadrul schitului, după care am coborât pe aceeaşi cărare în faţa mănăstirii Ciolanu.

Ne-am urcat în autoturism şi am plecat mai departe urcând o pantă pe drumul judeţean 203G în direcţia Complexul Măgura. Porţiunea de şosea dintre Ciolanu şi Complexul Măgura a fost asfaltată de curănd şi este o plăcere să conduci având în stânga şi în dreapta copaci şi iarbă verde.Coborând o pantă în serpentine, pe lângă spitalul de boli nervoase Nifon, am ajuns în DN10 chiar lângă complex şi Fântana lui Mihai Viteazul, un grup statuar construit in cinstea marelui voievod la aniversarea a 375 de ani de la prima unire a Principatelor Române.

De la complex am continuat pe DN10 în direcţia Buzău şi din dreptul localităţii Măgura am intrat pe drumul judeţean 203L, drum care duce în zona unor obiective turistice din zona localităţii Bozioru. Înainte cu aproximativ 4 km de Bozioru se face un drum secundar spre Ulmet, localitatea unde se găsesc trovanţii de Buzău, acele pietre şlefuite numite popular „copii care cresc”, iar unele imită Babele de pe platoul din munţii Bucegi.

Dacă de la Măgura până aici am avut un drum parţial asfaltat, dar totuşi acceptabil, ei bine pe acest drum secundar, cu pantă deosebit de abruptă şi parţial pietruit, nu am avut curajul să urcăm decât câteva sute de metri, după care am renunţat şi am revenit în drumul judeţean. Nici prin cap nu ne trecea atunci că acesta nu era decât începutul unor drumuri care ne vor solicita la maximum atât pe noi cât şi autoturismul.

Ajunşi în localitatea Bozioru am parcat maşina undeva în centru şi am vizitat Biserica Sfinţii Voievozi. Este o biserică veche cu clopotniţă construită în anul 1784 şi considerată monument de arhitectură. Construcţia este neoclasică, din cărămidă roşie pe postament din piatră, cu pridvor la intrare şi trei turle de aceeaşi înălţime. Două cu diametrul mai mic sunt situate deasupra pronaosului iar una cu diametrul mai mare deasupra naosului.

Din centrul localităţii Bozioru am luat-o în stânga pe un drum comunal spre satul Fişici. Am urcat pe un drum forestier DC 85 până la intersecţia cu DC86, apoi a urmat o coborâre până la Fişici, iar la ieşirea din satul Găvănele am întâlnit un indicator cu accesul la fosta Mănăstire Găvanele.

Deşi era şi un drum comunal până la mănăstire, fiind aproape am preferat să mergem pe jos. După ce am parcurs cei aproximativ 600 de metri ai drumului ce traversează un islaz comunal şi urcând o cărare scurtă am ajuns pe un platou sub pădure unde se află fosta mănăstire. În curtea mănăstirii se află un mic cimitir şi o mică bisericuţă înconjurată de copaci şi multă verdeaţă. Bisericuţa poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Iniţial a fost o bisericuţă din piatră ctitorită de domnitorul Mihail Şuţu care s-a dărâmat la cutremurul din 1802. În anul următor a fost construită actuala bisericuţă din lemn pe postament de piatră cu trei turle şi acoperiş din şindrilă. Pictura a fost făcută şapte ani mai târziu de un anume zugrav Gavril de prin părţile Buzăului.

Când am revenit la autoturism am întâlnit o maşină cu număr de Buzău cu trei tineri care urmăreau cam acelaşi traseu ca al nostru. I-am aşteptat să viziteze şi ei Mănăstirea Găvanele, după care am plecat împreună să vizităm o parte din Complexul Schiturile Rupestre aflate în satul Nucu, undeva mai sus cu 4 km de Găvănele. După un urcuş destul de greu pe un drum de ţară desfundat pe alocuri am ajuns într-o pădure de brazi, pe un mic platou. Am întâlnit un turist din Brăila care ne-a spus că mai avem de mers cca 1 km până în punctul „La gârlă”, unde putem să parcăm şi de acolo mai mergem pe jos încă 1,5 km până la schituri.

Pe ultimii 500 de metri am coborât pe o pantă foarte abruptă, pe un drum cu un singur sens care ne-a speriat de-a binelea. Aveam impresia că ne afundăm într-o râpă care nu se mai termină. Am ajuns în punctul „La gârlă”, am parcat maşinile la intersecţia a două drumuri, după care am luat-o la pas pe drumul din dreapta, paralel cu gârla, drum care duce până aproape de zona schiturilor. Pe acest drum nu circulă decât maşini puternice 4*4 sau tractoarele. Când plouă nici măcar acestea nu mai pot urca.

După ce am urcat aproximativ un km am întâlnit un indicator orientat spre dreapta, locul unde se află schiturile. De aici se văd două masive muntoase din piatră, iar în primul flutura un steguleţ, semn că acolo există o locuinţă rupestră. Am traversat gârla, ne-am îndreptat spre masivul din dreapta, unde după un mic urcuş am dat de prima aşezare rupestră, Fundu Peşterii, ce datează din epoca bronzului.

Peştera este închisă cu un grilaj de fier, iar pe pereţi se văd încrustate urme de săbii scurte folosite de sciţi şi perşi. La 150 de metri, pe celălat masiv, se află o altă locuinţă rupestră datând din secolele IV-V după Hristos. Este o chilie dăltuită în stâncă la cca 4 metri deasupra solului. Accesul se face cu ajutorul unei scări din lemn.Se numeşte Peştera lui Dionisie Torcătorul, numită după numele unui cunoscut sihastru, Dionisie care îşi câştiga existenţa din toarcerea lânii. Chilia are două ferestre săpate în piatră şi un mic paraclis pentru închinăciune. In interior sunt câteva icoane şi un panou în care se descrie istoria chiliei şi a sihastrului.

Se coboară apoi pe partea cealaltă a masivului de piatră, se urcă pe o cărare frumoasă prin pădure, paralelă cu masivul, (cam 700 de metri) şi se ajunge la altă aşezare rupestră, Peştera lui Iosif. Această aşezare, o adevărată bisericuţă cu pronaos şi altar, este săpată intr-un perete uriaş de stâncă în mijlocul pădurii de pe Valea Bordeiului. Faţada are unele încrustaţii ce imită conformaţia unei biserici.

Este datată din secolele III-IV după Hristos şi a fost locuită până în anul 1871. În interior sunt câteva icoane şi la fel ca în chilia lui Dionisie un panou cu istoria peşterii şi a lui Iosif. Celelate locuinţe din complexul rupestru, Agatonul Nou şi Vechi, Fundătura, Bucătăria etc, nu le-am putut găsi fără ajutorul unui ghid local. Datorită tăierilor de pădure s-au pierdut marcajele şi nu au mai fost refăcute.

Crucea Spătarului, masivul în care se află toate aceste locuinţe rupestre, este comparat cu muntele Athos din Grecia şi este numit adesea „Athosul Românesc”. De remarcat că prima inventariere a acestor vestigii a fost făcută în anul 1871 de către istoricul şi scriitorul Al. Odobescu.

De la peştera lui Iosif am coborât în satul Nucu, ne-am îmbarcat în maşini şi am urcat cu dificultate panta pe care venisem.

Am ajuns pe platoul din pădure unde am mâncat ceva frugal şi am făcut un popas prelungit. Aşa a decurs prima etapă din excursia noastră de pe Valea Buzăului în care am descoperit unele lucruri interesante, dar care ne-a pus la grea încercare din cauza drumurilor.

---

VIZUALIZĂRI: 6527 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI