Turnuri şi turniruri

TIPĂREȘTE

Dintre atâtea oraşe toscane, care mai de care mai medievale şi mai frumoase, micuţul San Gimignano (cca. 7.700 de locuitori) se detaşează net mulţumită unui atu imbatabil: turnurile.

Sigur, veţi zice probabil unii dintre voi, cunoscători ori nu ai Toscanei, ce mare chestie e şi cu turnurile astea? :-??

Hm, nu ştiu ce să zic, turnuri găseşti cam peste tot în partea asta a Italiei (la Volterra, Colle Val d’Elsa sau Lucca, de pildă), atâta doar că 14 turnuri e muuult de tot pentru un sat mai mare, aşa ca San Gimignano, care, dacă te uiţi pe hartă, vezi că e format practic din două străzi principale, Via San Giovanni şi Via San Matteo, şi patru pieţe. :) A, şi opt porţi de intrare, pentru că e înconjurat de ziduri şi pietonal în întregime.

Nu ştiu dacă se urcă în vreunul din turnuri (cred că doar în Torre Grossa) şi oricum, chiar dacă te-ai urca, de văzut ai vedea în principal... alte turnuri, aşa că n-aş zice că merită efortul; privelişti către zona rurală ai şi din alte puncte belvedere. Trebuie să admit totuşi că spectaculozitatea peisajului acestuia urban rămâne de necontestat, fiind motiv de magnetică atracţie pentru turişti, de asemuiri cu Manhattanul şi de includere a oraşului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Comparaţia cu zgârie-norii americani este, desigur, doar o figură de stil, căci cele mai înalte turnuri depăşesc cu puţin 50 m: Rognosa (51 m) şi Grossa (54 m). Dar asta este mai puţin important; ceea ce contează este atmosfera unor vremuri de mult apuse creată de arhitectura medievală romanică şi gotică, şi ea este aceea care l-a determinat pe regizorul Franco Zeffirelli să filmeze în 1999 aici o parte din scenele din „La ceai cu Mussolini”, o peliculă tulburătoare pe care vă recomand să o vedeţi, dacă nu aţi făcut-o deja, despre viaţa unor expatriate englezoaice în Italia anilor ’30.

Să revenim însă la turnurile noastre şi să încerc să vă spun povestea lor.

San Gimignano a fost întemeiat cel mai probabil de etrusci prin secolul al III-lea î. Hr. În secolul I d. Hr. doi fraţi patricieni, Muzio şi Silvio, alungaţi din Roma de războaiele interne pentru putere, s-au refugiat în Val d’Elsa (valea râului Elsa, regiunea în care se află oraşul), unde şi-au construit castele – Mucchio şi Silvia –, acesta din urmă fiind şi cel dintâi nume purtat de aşezarea ce face acum obiectul interesului nostru.

El a fost modificat în San Gimignano în 450 d. Hr., după ce episcopul Geminiano din Modena ar fi salvat, potrivit legendei, castelul intervenind pe lângă Atilla, conducătorul hunilor, să-l cruţe. O altă poveste menţionează însă că intervenţia miraculoasă ar fi avut loc prin abaterea unei ceţe groase asupra oraşului Modena, aşa că, în absenţa unor informaţii certe, sunt şi eu „în ceaţă”. Oricum, oraşul poartă numele sfântului episcop iar în onoarea lui s-a ridicat o biserică în jurul căreia au început să fie înălţate în secolele VI-VII ziduri de apărare.

Din veacul al XI-lea San Gimignano a devenit cunoscut ca loc de popas pe Via Francigena, drumul pelerinajelor dintre Roma şi Canterbury despre care am scris mai pe larg într-un alt review vezi impresii, pentru ca în 1199 să-şi dobândească autonomia faţă de episcopatul Volterrei. Prosperitatea pe care oraşul a cunoscut-o în Evul Mediu timpuriu, datorată şi comerţului cu şofran, lână şi Vernaccia di San Gimignano, singurul vin alb toscan, preferat de Dante, Boccacio sau Lorenzo Magnificul, a mers mână în mână cu rivalităţile dintre familiile bogate, care se întreceau în ridicarea de case-torri cu magazine sau ateliere la parter, încăperi de locuit la primul etaj şi bucătărie la ultimul.

Cu cât turnul era mai înalt, necesitând mai mult material de construcţie, cu atât proprietarii erau consideraţi mai avuţi, aşa încât nu mai puţin de 72 de turnuri existau aici la sfârşitul Evului Mediu, unele din ele având, potrivit cronicilor vremii, chiar şi 70 m. În 1225 consiliul oraşului a interzis edificarea de turnuri mai înalte decât Rognosa, aflat lângă Palazzo Podestà, punând astfel capăt luptelor de orgolii. După aceea, mai precis în secolul al XIV-lea, o singură clădire de acest tip a mai apărut – Torre Grossa –, care este totodată, aşa cum am menţionat deja, şi cea mai înaltă.

Din cele 72 de turnuri, doar 14 s-au păstrat.

În 1348 oraşul a fost lovit de ciumă iar din 1353 a intrat sub stăpânirea florentină, urmând apoi acelaşi drum ca celelalte aşezări din zonă, prin includerea în Marele Ducat al Toscanei.

Cu excepţia unor modificări şi adăugiri renascentiste, San Gimignano a rămas neschimbat din Evul Mediu, cu menţiunea – foarte importantă – că începând din secolul al XIX-lea multe clădiri au fost renovate şi că autorizaţiile de construcţie se acordă foarte greu, tocmai pentru a păstra nealterată autenticitatea arhitectonică. Rezultatul? Turismul este cea mai importantă sursă de venituri a locuitorilor iar vizitatorii au ocazia să vadă un orăşel aproape identic cu cel din urmă cu 600 de ani, o experienţă cel puţin interesantă.

Drumul

Autobuzul 130 parcurge cei 48 km ce despart Siena de San Gimignano în circa 1h 10’, cu câteva opriri în staţii, dintre care cele mai importante sunt la Colle di Val d’Esta şi Poggibonsi. După câţiva km pe A1, se iese din autostradă şi se intră pe o şosea care străbate valea râului Elsa la înălţime destul de mică. Peisajele nu sunt nici pe departe la fel de spectaculoase ca cele de pe drumul dintre Colle şi Volterra: terenul e destul de plat, presărat cu păduri şi terenuri cultivate cu viţă de vie, măslini sau cereale. Abia când te apropii vezi cum se înalţă dealul pe care stă cocoţat San Gimignano şi-ţi pregăteşti aparatul foto pentru câteva panorame memorabile.

La întoarcere, noi ne-am oprit să vizităm Colle di Val d’Elsa, aşa încât călătoriile din ziua aceea ne-au costat un pic mai mult. Toate biletele le-am cumpărat de la autogara din Siena. Preţurile au fost următoarele: Siena-San Gimignano 6 euro, San Gimignano-Colle 3,40 euro; Colle-Siena 3,40 euro. Total 12,80 euro/persoană. În timpul săptămânii sunt 14 curse pe zi iar duminica 7.

Autobuzul ne-a lăsat în faţa uneia dintre porţile de intrare în oraş, Porta San Giovanni, datând din secolul al XIII-lea, unde, în faţa unui părculeţ, se întinde o parcare de dimensiuni generoase. I-am admirat cele şase arce, am făcut nişte poze cu zidurile medievale şi panorama zonei rurale şi ne-am grăbit să pătrundem în oraş pe Via San Giovanni, una din cele două „mari” artere. Am tras cu ochiul la magazinele cu obiecte de ceramică, terasele încă goale pentru că era prea devreme, mezelării, pasticcherii şi mai ales la numeroasele enoteci care expuneau la vedere sticle de Vernaccia frumos ambalate (cam între 5-30 euro sticla de ¾ litri, dacă am văzut eu bine, dar există şi variante de colecţie, vechi, la peste 100 euro).

Nu degeaba Adrian a poreclit oraşul „San Dimigiano”!!! =))

Ulterior aveam să constat că mai toţi turiştii ţineau în mână câte o pungă cu sticle de vin; nu şi noi, care nu veniserăm cu maşina şi intenţionam să ne oprim şi la Colle. Din acest motiv n-am cumpărat Vernaccia de la „mama” lui, ci de la supermarketul nostru din Siena. Ne-a costat 4,25 euro sticla de trei sferturi şi mi-a plăcut, fără a mă da pe spate, dar nu luaţi de bune părerile mele în materie de vinuri, că nu mă pricep...

Am trecut fără să intrăm pe lângă Muzeul torturii şi mai departe prin faţa unuia dintre turnurile amenajate în 2006 ca muzeu ce reconstituie viaţa unei familii burgheze în secolele XVIII-XIX: Torre e Casa Campatelli.

Dar după alţi câţiva zeci de metri a început nebunia! Am intrat în Piazza della Cisterna, unde se desfăşura mercato settimanale, fiind într-o zi de joi (la Volterra piaţa se ţine sâmbăta, aşa cum aveam să constatăm din nou pe propria piele).

Doamne, ce de lume, ce îmbulzeală! :( Nici vorbă să poţi admira în linişte pădurea de turnuri şi celelalte superbe clădiri romanice şi gotice care mărginesc acest scuar de formă triunghiulară având în mijloc o fântână, Cisterna, din 1273 care îi dă şi numele. Peste capetele turiştilor şi tarabele pline de ţoale, lenjerii de pat, încălţăminte etc. etc. (mâncare n-am văzut, dar se poate să fi fost pe undeva, printr-un colţişor unde n-am ajuns), am reuşit cu chiu, cu vai, să zăresc şi să fotografiez clădirile: Palazzo Tortoli din secolul al XIV-lea, cu elegantele sale menoane; fostul Torre Pucci, cu vârful neterminat, aparţinând în secolele XIX-XX acestei familii; fostul Palazzo Cetti-Bracceri, acum Hotel Cisterna; Palazzo Ridolfi, turnurile Becci şi Cugnanesi, Palazzo Pellari şi Palazzo Ardinghelli, cu turnurile lor.

În fine, de cealaltă parte a pieţei se înalţă Palazzo Lupi şi Torre del Diavolo, ultimul poreclit aşa deoarece, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie proprietarul a găsit turnul mai înalt decât îl lăsase şi a atribuit acest mâinii (sau cozii) Necuratului. =))

Dar peste cea mai mare aglomeraţie am dat la Gelateria di Piazza sau Gelateria Dondoli, unde se găseşte „il gelato piú buono del mondo” :P, după cum sună reclama, produsă artizanal de unul dintre marii cofetari ai Italiei, pe numele său Sergio Dondoli, câştigător a numeroase premii internaţionale şi inventator al unor reţete originale patentate, precum Venere Nera (mure cu aromă de lavandă), Curva Fiesole (ricotta şi afine), Champelmo (grapefruit şi şampanie), Rosemary Baby (zmeură şi rozmarin) sau Santa Fina’s Cream (cu şofran), pe care am ales-o şi eu după îndelungate deliberări. 2,50 euro cupa, gust ciudăţel dar interesant.

Păcat că n-am avut timp să aprofundez problema, dar am folosit eficient răgazul pentru masticaţie trăgându-mă într-un spaţiu mai gol pentru a asculta câteva fragmente dintr-o arie de operă interpretată la pahare de un muzician. Foarte fain! :))

Din acest scuar se intră imediat printr-un pasaj deschis în Piazza Duomo, un scuar înclinat, datând de la finele secolului al XIII-lea, pavat cu cărămidă şi înconjurat de clădiri medievale: catedrala, Palazzo Comunale cu Torre Grossa, Palazzo Podestà cu Torre Ragnosa, Palazzo Chigi-Useppi. Luăm o hartă de la biroul de informaţii turistice, după care studiem edificiile din piaţă, lucru dificil din cauza tarabelor negustorilor veniţi la târg.

Palazzo Podestà, fosta reşedinţă a primarului, are la parter o loggie largă din piatră, în timp ce partea superioară a fost construită din cărămidă. Alăturat, impunătorul Torre Ragnosa a servit până în secolul al XIV-lea drept închisoare.

În capătul unui şir de trepte ne întâmpină Catedrala sau Basilica Collegiata di Santa Maria Assunta, care cuprinde şi Muzeul de Artă Sacră, aşa încât există taxă de intrare (4 euro). Program de funcţionare: 1.04-31.10: de luni până vineri 10-19.30, sâmbătă 10-17.30, duminică 12.30-19.30; 1.11-31.03: de luni până sâmbătă 10-17, duminică 12.30-17.

Biserica în formă de cruce latină datează din secolul al X-lea, dar a fost refăcută două veacuri mai târziu, când şi-a căpătat aspectul romanic, cu excepţia a două capele în stil renascentist adăugate ulterior. Interiorul vast ia ochii cu coloanele de marmură alb cu negru, dar mai ales cu frescele înfăţişând scene din Vechiul Testament realizate de Bartolo di Fredi şi Taddeo di Bartolo, ca şi cu cele din Noul Testament, cu autor rămas necunoscut. Duomo adăposteşte o parte din moaştele Sfântului Geminiano dar şi capela Sfintei Fina, trăitoare în oraş între 1238-1253, unde pot fi admirate câteva opere valoroase din secolul al XV-lea: altarul lui Benedetto da Maiano, lucrările „Vestirea morţii Sf. Fina” şi „Înmormântarea Sf. Fina”, ambele de Domenico Ghirlandaio, şi „Martiriul Sf. Sebastian” de Benozzo Gozzoli.

Palazzo Comunale, construit între 1289-1298, este situat pe latura sudică a pieţei şi adăposteşte cea mai importantă instituţie muzeală din oraş, Museo Civico. Taxa de intrare este 7,50 euro (6,50 euro biletul cu preţ redus). Orar: 1.04-31.10:9.30-18.30; 1.11-28.02:11-17; 1.03-31.03:10-17. Pentru fotografiat nu se percepe taxă suplimentară.

Accesul se face printr-o curte interioară împodobită cu blazoanele guvernanţilor oraşului, de unde se urcă spre cele două etaje în care a fost amenajată expoziţia. Se intră mai întâi în Sala del Consiglio, cunoscută şi ca „Sala di Dante”, deoarece aici a fost primit în 1300 Dante Alighieri în calitate de ambasador al republicii florentine, unde admirăm fresca „Maestà” a lui Lippo Memmi, comandată în 1317 de primarul de atunci al oraşului.

În galeria propriu-zisă de la etajul doi sunt expuse multe capodopere ale artiştilor sienezi din secolele XIII-XV. Enumăr doar câteva, pe care le-am fotografiat: „Madonna cu pruncul şi Sfinţii Bartolomeu şi Anton” şi „Răstignirea” de Pier Francesco Fiorentino (cca. 1444-1497); piesa de altar „Madonna cu pruncul şi sfinţii” de Benozzo Gazzolo (1421-1497); „Îngerul vestitor” de Filippino Lippi (cca. 1457-1504); „Adormirea Maicii Domnului” de Il Pinturicchio (1435-1513); „Madonna cu pruncul şi sfinţii” de Taddeo di Bertolo (cca. 1362-1422) sau crucifixul lui Rinado da Siena (1230-1278).

Imagini de o intimitate neobişnuită pentru acele vremuri se pot vedea în frescele din ciclul „Leagănul iubirii – Căsătoria” al lui Memmo di Filippuccio (1250-1325) din Camera del Podestà.

După porţia aceasta sănătoasă de artă luăm o pauză necesară la o terasă de vizavi de catedrală, unde Adrian îmi subtilizează biscuitul primit la cafea, care – susţine el –, „merge de minune” cu păhărelul de grapa şi cel (mai mare, evident) de bere - vezi foto. :)

Şi apropo de asta, am constatat că dintre pozele postate la serialul toscan, cea mai apreciată a fost cu mine bând Aperol spritz la Volterra. Uite aşa am ajuns eu să mă lăbărţez pe home page-ul AFA timp de câteva zile.

Mersi frumos, dragi colegi!

De acum încolo, mă voi poza mai des trăgând la măsea, că văd că instantaneele cu ceaşca de cafea în faţă, postura mea obişnuită, n-au nicio şansă... =))

În fine, haide să las deoparte faza asta şi să vă spun că după zăpăceala târgului din „centru”, ne-am îndreptat pe Via San Matteo şi Via XX Settembre către Piazza Sant’Agostino, o zonă mult mai liniştită, dominată de o clădire masivă şi austeră – Chiesa di Sant’Agostino, a doua biserică din San Gimignano în privinţa importanţei. A fost ridicată, împreună cu mănăstirea aferentă, de călugării augustini între 1280-1300. Interiorul contrastează puternic cu faţada simplă şi deşi am vizitat-o în urmă cu patru ani, acum găsind-o închisă, pot afirma că este bogat decorată cu lucrări de Benozzo Gazzoli, Piero del Pollaiuolo sau Benedetto da Maiano. În capătul opus al pieţei se înalţă Chiesa di San Pietro, o construcţie romanică din secolul al XI-lea.

Am revenit apoi pe Via San Matteo şi am ieşit din oraş pe Porta San Matteo, datând din secolul al XII-lea. Vizavi de aceasta, pe şosea, am găsit o staţie de autobuz. În aşteptarea vehiculului care avea să ne ducă la Colle di Val d’Elsa, am admirat şi fotografiat peisajul rural şi am studiat panoul informativ şi harta cu traseele de pe Via Francigena.

Plimbarea noastră prin orăşelul cu 14 turnuri luase sfârşit, dar nu şi acest review.

Pentru că am rămas datoare cu o explicaţie privitoare la a doua parte a titlului.

Turnirurile

În 2012 am planificat escapada din satul Radicofani din Val d’Orcia, unde am avut cazare timp de 5 nopţi, către Siena şi San Gimignano astfel încât să prindem un festival ce se organizează în al treilea weekend din luna iunie, de vineri până duminică.

Este vorba de Ferie delle Messi, o sărbătoare a recoltei celebrată în oraş, conform documentelor, încă din 1255. Asociaţia I Cavalieri di Santa Fina, înfiinţată în 1993, este cea care organizează, în Piazza Duomo, petrecerile cu dans şi cântece precum şi întrecerile de tras cu arcul şi lupte cu săbii (pardon, beţe) dintre cele patru contrade (cartiere) din San Gimignano. Doar nu credeaţi că numai Siena are contrade... :)

Am avut aşadar şansa de a vedea defilarea cavalerilor şi domniţelor, cu toţii înveşmântaţi în haine de epocă, şi am asistat la tragerile cu arcul şi la o parte dintre luptele „aprige” purtate de pe cai. Au fost momente foarte plăcute şi dacă apeciaţi asemenea evenimente, vă îndemn să nu rataţi festivalul medieval din iunie de la San Gimignano.

Şi să treceţi oricum oraşul pe lista voastră de Toscana. :*

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 4699 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI