Vadu Pescarilor - o cherhana autentică, pe plajă, departe de lumea dezlănțuită...

TIPĂREȘTE

Credeați că am terminat turul cherhanalelor de pe litoralul românesc?! Aș! De-abia le-am început! Nu de alta, dar acuș-acuș se topește și ultimul petec de zăpadă (care încă n-a căzut, dar aveți răbdare, nu vom fi iertați!), vine vremea (mini) vacanțelor și n-o să știți unde puteți mânca cel mai bun borș de pește din lume! Cum unde?! La Vadu Pescarilor, la Cucuieții-din-... Vale... sau, mai precis, în capătul nordic al plajei Vadu, dincolo de care începe pustietatea!

Cum am dat de locul ăsta? Pe GoogleMaps. Visam măcar un week-end la Vadu, cazare am găsit relativ ușor, dar unde vom mânca? Iată, Cherhana Moessia pare cea mai la-ndemână, nici 1 km nu ne desparte de dormitoria noastră, are referințe bune, pentru cină e perfectă! Dar cu prânzul ce facem? Țineam minte de data trecută că nu-i chiar ușor să ajungi la plajă, drumul ăla îi dăduse coșmaruri multă vreme lui Tati, abia l-am convins să mergem din nou acolo. Păi dacă-i zic că ne foim pe el de cel puțin două ori pe zi, l-am pierdut! Pe plajă n-o fi nicio mâncătorie, cât de mică?! După ce am mărit harta și am tot mărit-o, au apărut: nu una, ci două cherhanale pe plajă!

La Vadu Pescarilor am ajuns de 3 ori, așa de mult ne-a plăcut. Nu e simplu, precum vă spuneam, dar e altceva – un loc hippy, profund boem, numai nisip și stuf, și mâncare simplă, proaspătă și bună! După experiența cu Moessia, despre care v-am povestit recent, am tras aer în piept și-am pornit-o în direcția mării. Prima porțiune a drumului, vreo 2-3 km să zic, e formată dintr-o înșiruire de plăci de beton – late cam cât o mașină și încă un pic. Asta înseamnă că nu pot trece două autoturisme unul pe lângă altul; dar nu-i bai, deoarece, drumul tăind o câmpie dreaptă ca-n palmă, îl vezi de departe pe celălalt și unul din voi are timp să se adăpostească în cea mai apropiată alveolă.

Un pericol real e acolo unde s-au creat decalaje pe înălțime între două plăci alăturate; sunt 3-4 astfel de locuri, după 2 zile le-am cam învățat, dar prima dată chiar a fost cu senzații tari! Înclin să cred că drumul ăsta (precum și cel de la Corbu, asemănător) n-a fost gândit deloc pentru turiști (la ieșirea din Vadu sunt și azi ruinele dezafectate ale unui mastodont comunist care – din câte am citit – fusese destinat extragerii siliciului; sau ceva de genul). Și, aflându-ne deja în rezervația Deltei Dunării, nu-i permisă nicio intervenție reparatoare. Mai bine!...

La un moment dat, betonul se termină și de-acum drumurile șerpuiesc printre dunele de nisip, pe nisip mai mult sau mai puțin bătătorit. E de dorit să vii acolo cu o mașină cât de cât, altfel riști să rămâi împotmolit (din loc în loc, agățate de puținii arbori, am văzut plăcuțe cu numere de telefon – localnici dispuși să te ajute la nevoie????). La alt moment dat, drumul principal se trifurcă: în față continuă spre mare; în dreapta, după 3-4 km, ajunge la Chehanaua Bosoanca Vadu (na, că v-am deconspirat și ultima locație în care am mâncat în această minivacanță!), iar în stânga, cale de vreo 10-12 km duce la Cherhanaua Vadu Pescarilor (și chiar mai departe, spre Periboina, până la Gura Portiței; dar am citit că drumul ăsta nu-i de mașini, cel mult de bicicletă). La Vadu Pescarilor se ajunge și pe alt drum, paralel cu primul, care urmează îndeaproape linia țărmului; noi îl preferăm pe acesta din urmă, pe celălalt doar o dată l-am urmat, când ne-am întors în prima seară și ni s-a părut mai nisipos și mai greu accesibil.

Deci am ajuns pe plajă și ne-am bucurat nespus de revederea cu Măria-Sa, Marea! Soarele apusese chiar în parcarea de la Moessia, cerul se făcuse movuliu în spatele nostru, era un pic răcoare de-acum, dar Tati tot s-a bălăcit câteva minute. Pesemne că băița i-a înviorat simțul aventurii, că numai ce-l aud zicând: „Auzi, Mami, da’ drumul ăsta... Unde-o fi ducând el?!” „Am văzut o cherhana pe hartă, chiar mă gândeam s-o încercăm mâine...” „Mâine?! Acum! Hai să vedem despre ce-i vorba!” N-am așteptat a doua invitație; țuști în mașină!

Nu contează că între timp se înnoptase, drumul de nisip alburiu se vede foarte bine sub farurile mașinii. Cătinel-cătinel, după vreo 15-20 de minute am zărit în depărtare o aglomerare de lumini, semn că acolo era, așa că ne-am apropiat. Domeniul este înconjurat cu gard de stuf, mai puțin o porțiune prin care se pătrunde în incintă, unde e loc suficient de parcare pentru 25-30 de mașini. Dealtfel, se poate lăsa vehicolul și înafara gardului, desigur.

Totul e făcut din lemn și stuf, direct pe nisip. Am lăsat pe dreapta câteva anexe (nu mi-am dat seama la ce folosesc) și ne-am îndreptat spre construcția principală, dinspre care veneau frânturi de voci și arome de pește gătit. Nu există uși, doar un labirint de alei către mai multe separeuri – mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puțin intime. Nu era foarte multă lume, așa că am putut să scotocim peste tot, minunându-ne ca niște copii, încântați peste măsură de simplitatea rustică a locului!

Mesele și scaunele/băncile sunt din lemn masiv, unele amplasate în spații acoperite, altele sub cerul liber, direct pe nisip, spre plajă (unele sunt doar simple buturugi). Ne-au amuzat mai ales decorațiunile – mici tăblițe cu diverse inscripții sau semne sugestive sau mesaje motivaționale (am reținut: „Loc de zâmbit”????), un vechi telefon ce funcționa cândva cu cartelă, o ladă cu cărți de împrumutat... Am descoperit cele 2 vitrine frigorifice unde, pe paturi de gheață, era etalată captura zilei: zargani, lufari, pălămide, chiar și un calcan respectabil...

Am tras cu ochiul și spre „bucătărie” – totul e cât se poate de simplu și „la vedere”, o plită uriașă, împărțită arbitrar în două, o zonă destinată peștilor, cealaltă legumelor. Noi mâncaserăm cu puțină vreme în urmă, așa că de data asta ne-am mulțumit doar cu pozele, apoi cu o scurtă vizită pe plajă (unde am ascultat un pic cântecul mării; că de văzut nu se vedea nimic, era o beznă desăvârșită), apoi am plecat, promițându-ne că vom reveni pentru prânzul de a doua zi.

... Pe drumul de întoarcere, am oprit la un moment dat în mijlocul întinderii de nisip, Tati a închis motorul și farurile mașinii. Am rămas din nou în beznă, deasupra noastră se etala cel mai frumos cer cu stele pe care l-am văzut vreodată, în cea mai profundă liniște! Natură pură! Am rămas câteva minute întinși pe spate, pe nisipul călduț încă, pur și simplu privind cerul, cu uimire maximă... până când am auzit torsul unui motor în depărtare... venea cineva din urmă, trebuia să plecăm, altfel n-avea cum să treacă de noi...

A doua zi dimineață am pornit din nou de la Seaman’s House, de data asta în formație de 3 (ni se alăturase o prietenă din Constanța). Ne-am dus glonț la Vadu Pescarilor, ne-am întins prosoapele pe plajă, în apropiere și, când ne-am săturat de băi de soare și de mare, ne-am retras la umbra stufului, pe una din terase. De data asta era destul de aglomerat, a trebuit să împărțim masa cu un cuplu. (Ca o paranteză, recomand această zonă de plajă „turiștilor de week-end”, cum eram și noi; nu pentru că ar fi altfel decât restul plajei, peste tot e la fel, adică nisip fin și intrare lină în mare, dar aici pot beneficia de serviciile tavernei – toaletă, chiar duș și, desigur, mâncătorie).

Am primit meniuri – nu vă așteptați la cine știe ce, sunt simple, scrise de mână, cu pixul, pe doar două pagini. Se gătește exclusiv pește, doar ce s-a prins în ziua respectivă, așa că e posibil ca unul sau două feluri să lipsească; nu vă necăjiți, rămân destule dintre care puteți alege! Borșul se gătește de asemenea zilnic, proaspăt, din mai multe feluri de pește. Separat se pot prepara garnituri precum mămăligă, salate de legume sau felii de legume coapte pe plită (citisem că-i musai de încercat cartofii!) sau cremă de usturoi. Am văzut un singur desert în meniu – cheesecake cu afine; nu știu dacă era disponibil cu adevărat, am uitat să întreb. Prețurile nu sunt mici, dar nici exagerat de mari – normale dacă ne gândim că-i vorba de pește și de... capătul lumii.

Am ales câte o porție de borș de pește (eu aș fi vrut cu perișoare de pește, dar nu aveau). La felul al doilea, aveam să împărțim cartofi și legume la plită, precum și... „2 paie la 3 măgari”, o porție de zărgan și alta de pălămidă (știam din alte experiențe că primul e uriaș, iar a doua super-sățioasă, așa că n-avea rost să facem risipă). Băuturile se iau (și se plătesc) separat de la „bar” – vin, bere îmbuteliată sau la halbă, sucuri, apă.

Am vizitat toaletele, desigur. Acestea se află în curtea interioară, în apropierea terasei și cuprind două secțiuni, una pentru fete, alta pentru băieți. WC-urile sunt genul „turcești”, există hârtie igienică, chiuvetele sunt dotate cu săpun. Am rămas impresionată de cum strălucea totul de curățenie! (La următoarea vizită, aveam să înțelegem pricina – o tanti binișor trecută de a doua tinerețe, robotind prin zonă și asigurându-se că nu lipsește nimic.) Precum vă spuneam, se poate face și duș, mai cu economie, apa e prețioasă, apă de mare desalinizată.

În timpul cât ne-am așteptat mâncarea, am observat că locul căpăta treptat un aer ușor festiv. Mesele de pe plajă au fost împodobite cu baloane colorate, ici-colo s-au montat diverse decorațiuni pe bază de... lămâi și floarea-soarelui. Deasupra intrării dinspre plajă, pe niște stegulețe albastre, flutura înscrisul Just Married; o nuntă deci! Pe o tăbliță neagră, erau scrise cu creta, ca la școală, numele invitaților și amplasarea la mese. A apărut mirele, arăta exact cum mă așteptam: bărbos, îmbrăcat în bermude și tricou, neconvențional precum locul pe care l-a ales! O nuntă la cherhana, pe plajă – cât de tareee! O să țin minte pentru viața viitoare.

Au venit ciorbițele, aburinde, aromate, absolut delicioase, perfect echilibrate în bucăți de cărniță și legume! Probabil cel mai bun borș de pește pe care l-am mâncat vreodată! Nu după mult timp a sosit și restul și, când am văzut platourile ce ne-au ocupat jumătate din masă, am înțeles că era prea mult chiar și așa! Zărganul și pălămida erau acompaniate de câte un sfert de lămâie. Pentru cei mai puțin cunoscători ai vietăților marine, zărganul e un pește luuung și subțire, cu bot ascuțit, i se mai spune și „țipar de mare”, are carnea fragedă și dulce și... bogată în fosfor, dovadă scheletul verzui ce rămâne după ce ai terminat de lins deștele. Pălămida aparține „răpitorilor din Marea Neagră” și seamănă la gust și consistență cu tonul; e unul din preferații noștri.

Am mâncat, ne-am străduit să terminăm, dar tot au mai rămas ceva cartofi. Nota (doar mâncarea) a totalizat 147 ron. Nu mai țin minte dacă se poate plăti cu cardul.

A treia oară ne-am întors în formație de 4, cu finii noștri, peste doar o săptămână; că tot ne aflam prin zonă. Am poposit întâi pe plajă, doar preț de o baie și o ședință de adunat scoici; era o zi vântoasă, marea era mai furioasă ca de obicei, cerul – un mozaic alb-albastru, se apropia toamna... Când am considerat că-i o oră rezonabilă pentru masa de prânz, ne-am scuturat nisipul din plete și ne-am aciuat pe terasa acoperită de la Vadu Pescarilor, salivând deja cu gândul la deliciile marine ce ne așteptau (eram rupți de foame, săriserăm peste micul dejun). Era mult mai puțin aglomerat față de săptămâna anterioară (la fel și plaja) – poate din cauza vremii, mai repede pentru că a doua zi începeau școlile.

Am comandat fără să deliberăm prea mult: câte o porție de borș de pește, 2 lufari și 2 porții de pălămidă, mămăligă și cremă cu usturoi. Toate au fost minunate, ne-au delectat papilele gustative, ne-au bucurat inimile din plin! Nota – 259 ron.

Recomand din suflet Vadu Pescarilor – nu doar iubitorilor de hrană marină, preparată simplu și delicios, ci și celor dornici de locuri nepretențioase, boeme, autentice, construite în deplină armonie cu natura! E mai peste mână de ajuns acolo, dar... dacă Tati a depășit acest prag psihologic:)... Noi abia așteptăm să vină vremea bună, să ne întoarcem la Vadu!

---

VIZUALIZĂRI: 11118 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI