Vinul alsacian și Eguisheim, satul din turtă dulce

TIPĂREȘTE

„Numai dacă ne gândim la Riesling, la varza murată și la tarta cu prune, putem înțelege încrâncenarea Franței de a păstra Alsacia. Ca să fim corecți, ar trebui adăugate Catedrala din Strasbourg, Altarul din Issenheim, Biblioteca Umanistă de la Sélestat și sutele de case de viticultori din veacurile al XV-lea și al XVI-lea care dau renumele localităților Colmar, Riquewihr, Ribeauvillé, Eguisheim, Obernai și altele de pe Drumul Vinului”.

Bernard Pivot, „Dicționar din dragoste de vin”

Nu sunt băutoare. M-am lăsat de multișor de sportul ăsta :) și rareori mi se întâmplă să „păcătuiesc”, de obicei în vacanțe. Dar în Alsacia am băut, am băut cu sârg și simț de răspundere, am băut zilnic unu sau două pahare de vin, ceea ce pentru mine e un record în ultimii ani.

De ce? Evident, pentru că vinul alsacian mi-a plăcut, a fost exact pe gustul meu: nici prea sec și dur, dar nici grețos de dulce, zglobiu și sobru totodată, acompaniament ideal la masa de prânz ori cină, dar și grozav de savurat solo.

Când am organizat deplasarea și sejurul în Alsacia, am citit reviewurile de pe AFA (mulțumesc, dragi colegi :* ) și câteva articole de pe net și am concluzionat că merită să parcurgem măcar o parte din Route des Vins dʼAlsace, dacă nu de altceva, măcar pentru a-i face o bucurie lui Adrian. Nici prin cap nu-mi trecea că vizitele aveau să fie o delectare și pentru mine.

Iar dacă vinul reprezintă și pentru voi prilej de satisfacție gustativă și culturală (căci mâncarea și băutura fac parte din specificul unui loc și spun multe despre oameni și obiceiurile lor), vă invit să mă însoțiți.

Cea mai celebră rută viticolă din Franța, țara cea mai bine cotată în lume la capitolul calitatea vinului, se derulează pe mai bine de 170 km ce șerpuiesc la poalele munților Vosgi, de la Wissembourg, în zona Strasbourg, în nord, până la Thann în sud, în apropiere de Mulhouse. De-a lungul său se înșiră cinci teritorii, care apar în pliantele turistice și în cărțile de specialitate sub următoarele denumiri: Pays de Wissembourg, Vignobles de Strasbourg, Coeur dʼAlsace, Terre et Vins au Pays de Colmar și Route des Vins Sud-Alsace. Ruta cuprinde 15.600 hectare de cultivate cu viță de vie, 119 comune viticole, 4.200 de exploatații viticole iar producția anuală însumează 1,05 milioane de hectolitri de vin și 140 milioane de sticle.

Beneficiind de o așezare geografică propice, la altitudini de 200-400 m, și de un climat relativ uscat, Alsacia produce vinuri remarcabile calitativ, spre deosebire de regiunea Roussillon-Languedoc din sudul extrem, în care sunt obținute cele mai mari cantități de vin din Franța.

Vinul nu se fabrică aici în podgorii, ci în spații special amenajate („caves”) din sate. Specificul regiunii este acela că în mare majoritate vinurile alsaciene sunt albe. În această categorie există 7 soiuri A. O. C. (Appellation dʼOrigine Contrôlée), care alcătuiesc 71% din totalul producției: Chasselas, Sylvaner, Muscat dʼAlsace, Pinot Blanc, Riesling, Pinot Gris și Gewürztraminer, cărora li se adaugă Pinot Noir, rosé sau roșu. AOC Crémant dʼAlsace, vinul spumant, reprezintă 25% din producție, iar AOC Alsace Grands Crus, distincția supremă, acordată unui număr de 51 de podgorii „dʼexception” - 4%.

Pentru a primi fiecare dintre aceste „etichete” producătorii trebuie să parcurgă niște etape bine definite și totul este așa de extrem de bine organizat, încât devine restrictiv. De pildă, e foarte dificil să pui bazele unei noi plantații. De ce? Nu numai din cauza autorizațiilor ce trebuie obținute, ci și pentru că fiecărui podgorean i se permite să producă pentru comercializare numai o anumită cantitate din fiecare soi de vin; ce produce suplimentar poate consuma doar acasă sau transforma în „eau de vie”, un fel de țuică. La fel, fiecărei „confrérie”, care grupează viticultorii dintr-un sat, mulți din ei care utilizează aceleași utilaje pentru vinificație, i se impun limite.

Scopul final este acela de a scoate pe piață cantități considerate a fi optime pentru păstrarea unui nivel înalt al prețurilor, dar de o calitate riguros controlată. Dacă vă închipuiți că vreun fermier încearcă să înșele vigilența autorităților însărcinate cu supravegherea respectării acestor reguli, aflați că vă înșelați: nimeni nu riscă să-și piardă astfel „pâinea”.

Ca să vedeți cât de stricți sunt francezii în materie de vinuri (și de brânzeturi, dar asta e altă poveste), vinul alsacian nu se comercializează decât în sticle tip „flûte” de 75 cl etichetate, conform unui decret din 1955.

Informațiile de mai-sus le-am spicuit de pe site-urile vinsalsace.com și route-des-vins-alsace.com, de pe pliantele luate din oficiile de turism dar și din comentariile ascultate pe parcursul plimbărilor cu trenulețul turistic.

Așa cum menționam în reviewul anterior vezi impresii, până la această vizită mărturisesc că nu aveam imaginea limpede a amplorii fenomenului viticol alsacian. Văzusem în Provence și în Roussillon-Languedoc întinderi nesfârșite de viță de vie excelent îngrijită, gustasem din vinurile locale și aflasem câte ceva despre sistemul de organizare al podgorenilor, însă ceea ce am văzut în Alsacia mi-a depășit orice așteptări.

Și asta fiindcă aici vinul a fost transformat în principala atracție turistică și totul este pus la punct în cele mai mici amănunte, astfel încât vizitatorii să se bucure de o mulțime de alte activități colaterale: nu numai că pot face degustări în cele peste 900 de „caves” sau „domaines”, dar se pot plimba prin plantații cu trenulețul turistic sau închiriind biciclete, pot petrece o oră-două în muzee consacrate artei vinului sau participa la numeroasele manifestări desfășurate tot timpul anului: târguri de gastronomie locală și produse artizanale, sărbători ale vinului, concerte, spectacole folclorice, baluri. Asta, bineînțeles, în afară de promenadele pe străzile din sate, mărginite de case pitorești.

În această zonă, întinsă de la Saint-Hippolyte la nord până la Westhalten la sud, se înșiră 35 de sate viticole, care de care mai frumos. Nu le voi menționa decât pe cele pe care le-am vizitat sau le-am străbătut cu autobuzul: Eguisheim, Mittelwihr, Beblenheim, Riquewihr, Zellenberg, Hunawihr, Ribeauvillé, plus, bineînțeles, Colmar, considerat capitala vinurilor alsaciene, însă superbe maisons à colombages, hanuri înecate în flori, ferme și centre de vinificație ce îi așteaptă pe doritorii de degustări sunt convinsă că se găsesc peste tot.

Peisajele diversificate - câmpie, dealuri acoperite de plantații de viță de vie, munții Vosgi în depărtare - nu fac decât să adauge la sentimentul de relaxare și veselie. Și încă ceva: amatorii de istorie vor descoperi în sate mici cetăți medievale, castele și biserici vechi iar doamnele interesate de shopping au de unde alege.

Agențiile de turism organizează diverse circuite ghidate, de o zi sau mai multe, pe Drumul Vinului. Detalii găsiți pe numeroase site-uri, printre care france-voyage.com/circuit ... ns-alsace-3.htm, visit.alsace/itineraires/ ... des-vins-alsace, routes-touristiques.com/t ... r-d-alsace.html.

Dar și dacă vă gândiți să abordați pe cont propriu traseul sau măcar o parte din el, nu veți întâmpina probleme: mergeți cu mașina și veți da numai peste șosele impecabile și indicatoare rutiere bine amplasate purtând însemnul „Route des Vins dʼAlsace”.

Dacă, la fel ca noi, nu sunteți motorizați și v-ați stabilit cartierul general în Colmar, aveți la dispoziție cel puțin două variante.

Prima se cheamă cabrioletele Kutʼzig - kutzig.fr/en, și este un serviciu înființat chiar în 2019, care înseamnă transport cu mici autobuze deschise care, contra sumei de 15 euro, îi poartă pe turiști de la Colmar pe două rute: primul trece prin Ribeauvillé, Hunawihr, Riquewihr, Kaysersberg, Turckheim, Eguisheim, Voegtlinshoffen și înapoi la Colmar, a doua rută fiind în sens invers.

Se poate coborî în oricare sat de pe parcurs și zăbovi cât vrei, evident cu condiția să te întorci în stație la ora prevăzută și specificată pe site și pe fluturașul pe care îl primești. Practic, poți vizita maxim trei localități, având la dispoziție 3 ore în fiecare, suficient după părerea mea. De pildă, dacă pleci din gara din Colmar la 8.30, ajungi la ora 9.05 în Ribeauvillé, unde poți sta până la 12.05, după care te îmbarci și ajungi la 12.20 la Riquewihr. Vizitezi Riquewihr până la 15.20, pe urmă urci din nou în bus și la 16.10 ești în Eguisheim, pe care îl părăsești la 19.10 pentru a reveni la Colmar la 19.45.

V-am dat exemplul celor trei sate pe care le-am bifat noi, numai că nu cu acest mijloc de transport, de care nu am aflat (fiind ceva nou, după cum v-am spus) decât la a doua vizită făcută la Office de Tourisme din Colmar. Intraserăm pentru a cere lămuriri în legătură cu altceva și funcționara de acolo ne-a sugerat „kutzigul”. Ghinion însă, acesta circulă în lunile de vară numai de miercuri până duminică, era după prânz într-o zi de duminică iar noi plecam marți spre București. Din fericire, Eguisheim îl văzuserăm cu o zi înainte iar pentru luni planificaserăm Ribeauvillé și Riquewihr.

Prin urmare, către aceste trei sate ne-am deplasat cu autobuzul, într-o zi la Eguisheim și în alta la Ribeauvillé și Riquewihr.

La Eguisheim se ajunge din Colmar cu autobuzul 208, care se ia de pe peronul F de pe Avenue de la République, în diagonală față de teatru, la intersecția cu rue des Bains, din stația Theâtre a liniei 26. Detalii privind orarul și tarifele găsiți aici: ville-eguisheim.fr/images ... _01_09_2016.pdf.

Citiți cu atenție capul de tabel: „Année” înseamnă că autobuzul circulă tot anul, în afara duminicilor și zilelor de sărbătoare; „Scol” înseamnă că circulă numai în timpul anului școlar iar „Vac” numai în timpul vacanțelor școlare.

Cu partea aceasta m-am descurcat bine, remarcând că pe timpul vacanței școlare, așa cum era în august, sunt practic doar trei curse zilnic (în timpul anului școlar sunt 4), în afară de duminică, prima cursă fiind la ora 12:11. Ce n-am observat e că din Eguisheim spre Colmar sâmbăta nu sunt curse după-amiaza. V-am spus că francezii se respectă, doar era weekend! ;) Am aflat asta abia când, odată ajunși în Eguisheim, Adrian l-a întrebat, într-o doară, pe șofer dacă la întoarcere autobuzul se ia din același loc.

Cu spectrul negru al imposibilității revenirii la Colmar planând pe deasupra capetelor noastre :( , mi-am consolat consortul cu ideea că Eguisheim se află la doar 5-6 km de orașul nostru de reședință, așa că nu se putea să nu găsim un mijloc de locomoție, eventual un taxi. Am verificat pe telefon și, într-adevăr, exista o firmă de taxiuri în Eguisheim. Am hotărât că aveam să sunăm după ce ne terminam plimbarea, dar șansa ne-a scos în cale o alternativă care ne-a dat mai puține bătăi de cap. Vă voi povesti la momentul potrivit.

Mai precizez că biletul de autobuz până la Eguisheim a costat 2,35 euro/sens (3,80 euro dus-întors) și se cumpără de la șofer; drumul a durat 25 de minute.

Încă două informații practice: site-ul oficial al localității este ville-eguisheim.fr iar Office de Tourisme dʼEguisheim & Rouffach se află pe Grand Rue nr. 22; site tourisme-eguisheim-rouffach.com.

Câteva cuvinte despre acest sat cu 1.700 de locuitori: se întinde pe 339 hectare, la altitudini în jur de 210 m, pe coline domoale Schlossberg, bine expuse la soare. Zona a fost locuită încă din paleolitic iar din perioada romană datează primele plantații cu viță de vie. S-a dezvoltat începând cu secolul al VIII-lea, odată cu construcția primului castel de către contele dʼEberhardt, nepot al Sfintei Odile, patroana spirituală a Alsaciei, și strămoș al lui Bruno dʼEguisheim-Dagsbourg, episcop de Toul, născut probabil chiar în castel, care va deveni papă sub numele de Léon IX; a domnit între 1049-1054 și a fost canonizat în 1087.

În secolul al XIII-lea, după moartea ultimului conte dʼEberhardt, Eguisheim intră sub stăpânirea episcopilor de Strasbourg și este fortificat, fiind ridicat la rangul de oraș. Două veacuri mai târziu, renumele vinului produs aici ajunge la curțile regale din Europa de Nord, dând tonul epocii de prosperitate din secolele XVI-XVIII. La începutul veacului trecut, filoxera și alte boli lovesc plantațiile și din 1945 viticultorii din Eguishem se reorientează către obținerea de cantități mai mici dar din cupaje selecționate.

Soiurile de vin obținute aici sunt Pinot Gris, Riesling și Gewürztraminer iar cele două grands crus sunt Eichberg și Pfersigberg, acesta din urmă cunoscut încă din secolul al XVI-lea, reinventat și readus în atenția consumatorilor în 1927, cu ocazia primului Târg al Vinurilor de la Colmar.

Eguisheim a fost medaliat cu aur la concursul Entente Florale din 2006 al orașelor și satelor europene și cu patru flori, adică maximum, în competiția națională Villes et Villages Fleuris încă din 1989. De asemeni, începând cu 2003 a fost clasat printre cele mai frumoase sate din Franța iar în 2013 a fost votat satul preferat de francezi.

De frumusețea sa aveam să ne convingem și noi vizitându-l.

Încă de pe drum am fost impresionați de șoselele impecabile și de curățenia și ordinea care domnea în localitățile străbătute. Puțin după ieșirea din Colmar, deja am zărit primele vii, plantate în șiruri perfect paralele, parcă trasate cu rigla, dar și câteva „caves” și „domaines”.

Debarcați în stația aflată în partea de vest a localității, în apropiere de Place Charles de Gaulle, am pornit pe Grand Rue, principala arteră, care taie practic satul în două. Fapt interesant, străzile sunt circulare, urmând conturul vechilor fortificații medievale (o parte din ruine sunt vizibile și astăzi), și Rue des Remparts Sud este una dintre aleile rotunjite cele mai pitorești.

În Eguisheim cel mai plăcut este să caști ochii la case (având însă grijă să nu te împiedici de pietrele din pavaj :) ). Spectacolul e garantat: zugrăvite în nuanțe vii, aceste maisons à colombages, multe din ele cu o vechime de 200-300 de ani, au în general două etaje. La ferestrele acoperite de obloane albe sau colorate, ghivecele cu flori și nelipsitele păpușele de berze alsaciene înveselesc atmosfera, în timp ce la parter vitrinele te îmbie cu felurite specialități locale și suvenire care de care mai interesante.

Firmele simpatice, multe din ele pictate în stilul unchiului Hansi, fie ele atârnate la primul nivel, fie amplasate deasupra intrărilor, proclamă ocupațiile locatarilor: cel mai dese sunt, desigur, „dégustation des vins”, dar și mici hoteluri și pensiuni numite „hostelleries” ori „auberges”, adică „hanuri”, magazine de ceramică, sticlărie și suvenire, precum și suficiente cafenele, braserii și restaurante la care se înghesuie turiștii. Cu amuzament descopăr o inovație lingvistică: o „bretzellerie” =)) care pune în umbră deja banala „crêperie”. Aruncăm o privire și în curțile interioare, unde totul e la fel de „nemțește” organizat ca afară, nu înainte de a fotografia un cărucior în care se lăfăie ca niște belferi doi cățeluși... =))

Frumoase sunt și fântânile satului: Fontaine dʼEguisheim, cu aer de obelisc și împodobită cu blazonul cu motive viticole al satului; o alta, tot pe Grand Rue, cu un fel de cap rotunjit în vârf; cea mai nouă, situată în zona rezidențială recent construită (și foarte probabil locuită și de chinezi...;) ), încununată cu o statuie a Fecioarei Maria.

Cea mai cunoscută este însă fântâna dominată de statuia Papei Léon IX, situată în piața centrală, înconjurată de castelul conților dʼEguisheim (le Château des Comtes d’Eguisheim) și de capela Sfântului Léon, ridicate pe o platformă octogonală pe care s-au conservat părți din incinta fortificată datând din secolul al XIII-lea. Castelul a fost construit, așa cum aminteam, de primul conte dʼEberhardt în jurul anului 720 și extins, fiind înconjurat cu ziduri, în secolul al XIII-lea. Castelul nu este deschis pentru vizitatori decât cu ocazia unor evenimente, expoziții ori recepții.

În schimb, la capela închinată Papei Léon IX, refăcută la finele secolului al XIX-lea în stil neo-romanic și sfințită în 1894, accesul este liber.

Stăm mult în piață și fac câteva fotografii în care surprind nu numai florile multicolore care încercuiesc fântâna, ci și barza cocoțată pe acoperișul capelei :), după care pornim din nou la drum pentru a descoperi monumentul închinat eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, împodobit cu o statuie a Ioanei dʼArc.

În Place de lʼEglise admirăm un locaș religios închinat sfinților Petru și Pavel (Eglise Saints-Pierre-et-Paul), o construcție simplă și sobră. Din basilica romanică refăcută în stil gotic în 1220 nu a supraviețuit decât clopotnița ce se înalță pe patru nivele. Cel mai mare din cele patru clopote provine din abația Marbach. Deasupra portalului este o frumoasă sculptură policromă în lemn a Fecioarei datată sec. XIII-XIV, singura de acest gen din Alsacia. Din păcate, găsim biserica închisă, așa că nu putem vedea în interior sculpturile înfățișându-l pe Hristos încadrat de Sfinții Petru și Pavel.

Închise sunt și casele care oferă degustări de vin: între 1 și 2 după-amiaza e siesta. Nici trenulețul turistic nu circulă în acest interval, dar este tocmai bine, avem timp să cercetăm pe îndelete Grand Rue cu minunatele sale căsuțe ca de turtă dulce și să mâncăm câte un bretzel.

La ora 14 fix, cu o punctualitate nemțească, le petit train touristique o ia din loc din capătul estic al Grand Rue, pe care apucaserăm să o străbatem în totalitate. Evident, numai după ce călătorii s-au urcat în vagoane și au plătit cei 7 euro de căciulă (5 euro copiii de 6-14 ani, gratis copiii sub 6 ani). Profit de momentul achitării tarifului și îl întreb pe șofer de posibilitatea de a chema un taxi care să ne ducă la Colmar și omul, foarte amabil, se oferă să sune el la firma respectivă la finalul traseului. Mulțam fain! :*

Plimbarea, zice site-ul petit-train-eguisheim.fr, durează 40 de minute, dar de fapt au fost 50. Trenulețul alb circulă de la jumătatea lui aprilie până la jumătatea lui octombrie, cu plecări la ore fixe, de la 10 la 17 în mai, iunie și septembrie, de la 10 la 18 în iulie și august și de la 11 la 16 în aprilie și octombrie. Bineînțeles, în afară de ora 13, când tot francezul, inclusiv șoferul, musai e să ia masa de prânz. ;) Explicațiile în mai multe limbi se pot asculta la căști.

Traseul (prezentat în P60) este același parcurs de noi anterior pe jos pe Grand Rue și prin Place de lʼEglise, dar parcă așa, stând comod pe scaun, totul îmi pare și mai pitoresc. După vreun sfert de oră părăsim însă satul, trecem pe lângă un camping și urcăm spre vii, și aici totul se schimbă.

De undeva de sus, dintr-un punct belvedere unde oprim, fac niște poze grozave cu întreg Eguisheimul și cu Colmar în depărtare, ambele cuibărite în vale. În partea opusă, pe colina Schlossberg, la o altitudine de aproape 600 m, se înalță cele trei castele construite în sec. XI-XII, Wahlenbourg, Dagsbourg și Weckmund, parte a Route des Cinq Châteaux, alături de Hohlandsbourg și Pflixbourg, întinsă pe 14 km. Chiar dacă din ele nu s-au păstrat decât turnurile, dacă sunteți cu mașina merită probabil să urcați până acolo pentru a avea parte de o panoramă și mai cuprinzătoare.

Încheiem plimbarea în parcarea principală a satului, situată în est, un spațiu generos în care și-au găsit loc numeroase automobile dar și autocare. Șoferul trenulețului sună ca să ne cheme un taxi, așa că nu ne rămâne decât să luăm loc pe o băncuță și să așteptăm.

După vreo zece minute apare și taxiul, condus de un cetățean surprinzător de guraliv, de la care aflăm, printre altele, de invazia chinezilor =)) , despre care am făcut vorbire într-un review precedent vezi impresii.

Drumul ne costă 17 euro. Cam scumpă distracția, dar ce să-i faci, unde nu-i cap, vai de... buzunare. :( Ajungem în Colmar la Place de lʼAncienne Douane pe la 16.30 și primul lucru pe care îl facem - hai să vă văd dacă ghiciți ;) - este să savurăm un pahar de Muscat (excepțional!) la Winstub Deer & Beer, exclusiv în scop de hidratare!

În timp ce sorbim din licoarea magică discutăm despre excursie și tragem o concluzie unanimă: am petrecut trei ore minunate într-un sat de basm, cu case drăgălașe, ca din turtă dulce.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2976 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI