Zanzibarul, un Sfânt Graal al Oceanului Indian

TIPĂREȘTE

In primele minute petrecute pe insula magiei, a piraților și a sultanilor, respir adânc să-mi dau seama că trăiesc visul copilăriei mele, când cărțile mă purtau ca niște corăbii rătăcitoare prin păduri tropicale populate de oameni și animale, care vorbeau cam aceeași limbă, ca apoi, câte un Tarzan să stabilească o pace universală, făcând diferența dintre bine și rău. Adesea, pe durata unei călătorii mai lungi, ți se oferă momente de vârf, care pot dura o secundă sau o viață întreagă, cu impresii escavate adânc în suflet. Probabil că o documentație sumară înainte de asemenea experiențe uriașe, te ajută să rămâi conectat cu lumea și să vezi drumurile îndepărtate ca pe o binecuvântare spre cunoașterea diversității umane. Ca pe o datorie sacră de a împărtăși un fel de știință a lumii, pe care o dobândești în timp, cu toți oamenii care au sufletul deschis spre cunoaștere.

Zanzibar, orașul din O mie și una de nopți, cum este adesea răsfățat, pare un loc prăfuit și uitat de timp, cel puțin după zonele periferice, pline de tarabe, cu o populație împestrițată de colibe improvizate, pe niște frânturi de deșert, șosele haotice și animale ce se plimbă liniștite printre oameni.

Ahmen, ghidul meu cu guler alb, fost tehnician expert în pomicultură dar și cu o licență în arte, îmi spune că Zanzibarul este ca o cutie de zestre musulmană. O cutie cu mai multe compartimente ce trebuie deschise unul câte unul. Îmi propune să petrecem, la o primă oprire, câteva minute pentru o cafea sau un ceai, la câțiva metri de granița misteriosului Stone Town (Orașul de Piatră), apoi, îmi atrage atenția că trebuie să ne grăbim pentru a prinde orele mai răcoroase ale turului la pas ce ne așteaptă.

- Eu sunt nevoit să fiu mai precaut pentru că am și niște probleme cu BP-ul meu...

- Cum adica? Tu, Ahmen lucrezi în paralel și la British Petrolium?

- Nu, nu, nici vorbă... mă refeream la by-passul meu...

Când ne ridicăm de la masă, Ahmen îmi spune că, în Zanzibar, majoritatea localnicilor preferă ceai cu pâine prăjită și un suc de fructe, atunci când se opresc la un local. Simt multe minute parfumul unic al unei ceșcuțe de espresso și încerc să-mi imaginez câte cisterne de cafele bune am ratat la viața mea.

În stânga noastră se strecoară valurile blânde ale dimineții ce răcoresc plajele în timp ce norii oceanici, subțiri și cenușii, încep să acopere cerul. Șiruri negre de oameni intră și ies dintr-un oraș cetate, cu turnuri de apărare, haremuri, biserici monumentale, care poartă amprenta cuceritorilor și a bibliei, străduțe medievale întortochiate, pline de localnici cocoșați de arșița soarelui, turiști însoțiți de câte un ghid, maestru în crearea momentelor de suspans, spații verzi luxuriante, fantome și prinți cu toată recuzita palatelor, cu surprize la fiecare colțișor de străduță întunecată.

Intrarea noastră se face într-un perimetru spectaculos, unde într-o piață păzită de ziduri grele, se înalță Biserica Anglicană a lui Hristos, construită în memoria sclavilor capturați și aduși aici, apoi ținuți în niște subterane insalubre, înainte de a fi triați. Se spune că, în mijlocul pieței, pe un piedestal, unde avea loc și licitația, bărbații ar fi avut cel mai mare preț.

Personajul sinistru care apare aici în plin plan, purta porecla de Tipu-Tip, dată de localnici, un nume rău famat căpătat din cauza mitralierei pe care o folosea cu sânge rece în plină stradă. Acesta, în complicitate cu portughezii și cu Sultanul Said, dădea ordinul ca, pe acel piedestal, bărbații să fie biciuiți până la epuizare, pentru a stabili, după rezistență, prețul de vânzare al fiecăruia...

Închipuiți-vă că acel piedestal îmbibat cu sânge a devenit tocmai altarul bisericii despre care vă vorbesc, un loc în care se varsă, în fiecare ceas, multe rugăciuni și lacrimi. Pe altar sunt reproduse câteva scene de groază, care îți lasă urme adânci în inimă pe toată durata vieții. Undeva, în dreapta altarului, o plăcuță tăiată tocmai din copacul sub care a murit, amintește de Doctorul Livingstone, care și-sa jertfit viață aici, în Zanzibar, alături de cei pe care îi salva de la moarte și îi ocrotea cu sfaturile lui medicale, străine de pustietățile insulei. Temerarul explorator ar fi ținut, cu limbă de moarte, ca inima să-i fie așezată sub acea plăcuță comemorativă.

În piața din centrul așezării puteau fi înghesuiții cam trei sute de sclavi, fiecare cu povestea lui, o poveste ce ascundea un ricoșeu spre necunoscut, odată ce ajungeau aici. Câteva galerii de artă reproduc istoria locului prin gravuri cu grupuri de sclavi, cu episcopul misionar Edward Steere, care ar fi construit biserica, cu grupuri de negri legați în lanțuri, capcane de imobilizat din lemn, dansuri tribale ce aduc cu dansurile morții, sultani și prinți orientali opulenți, ascunși sub sumane aurite, cu ochii sclipitori și hipnotici... Apoi, un prim plan imens, cu cine credeți? Tocmai cu faimosul Tipu-Tip, cu un zâmbet de o sinistră suficiență, dar, până la urmă, cel puțin după pensula pictorului, un om cu aspect respectabil, care a murit și putred de bogat.

Subsolurile vizitate cu groază de turiști sunt, la rândul lor, pline de tablouri ale suferinței, dar nu poți să nu te întrebi cum au încăput atâtea ființe umane înfometate și înghesuite acolo, într-un spațiu relativ limitat, în lanțuri și în așteptarea schingiuirii sau a unei morți posibile. Probabil, toate au rămas o sursă bună de inspirație, mai târziu, pentru ucigașii în masă din lumea civilizată.

În curtea catedralei, un grup statuar, construit din banii unei filantroape, proprietara câtorva fabrici de țigări, de origine olandeză, prezintă un grup mic de oameni încătușați, având în ochi expresia deznădejdii.

În timp ce aprind o lumânare în fața altarului, simt în aer zbuciumul unor suflete care încă nu sunt dumirite pe deplin, plângând și întrebându-se oare de ce li se întâmplă atâtea nenorociri, atâtea orori, pe care zeii lor nu le-au lăsat moștenire.

Zanzibarul îți încântă ochiul dar îți frânge, în mod sigur, inima...

Însă turul meu prin Zanzibar se află doar la început.

---

VIZUALIZĂRI: 1554 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI