În excursie cu olandezii pe Lacul Ohrid

TIPĂREȘTE

Nu concepeam să ajungem la lacul Ohrid și să nu ne „dăm cu barca” pe el! Nu aveam o idee foarte clară despre cum se va petrece acest lucru atunci când când am pornit la drum, citisem o grămadă, ba și întrebasem pe ici, pe colo, dar tot îmi dădea cu rest. În fine, mi-am zis, vom vedea la fața locului!... Aflasem că se pot atinge în acest fel două obiective care ne interesau, Muzeul din Golful Oaselor și Mânăstirea Sf. Naum. Ambele puteau fi accesate și de pe șoseaua ce merge pe malul estic al lacului, până la granița cu Albania și chiar a existat o variantă în programul nostru să renunțăm la plimbarea pe apă în favoarea unei zile de plajă în plus pe litoralul albanez. Nu, n-ar fi fost fezabil, pentru că în drum spre Gjirokaster, unde aveam să dormim imediat după Ohrid, vroiam să ne abatem și prin Moscopole, vechea capitală medievală a aromânilor din Balcani și, din păcate, ziua de vacanță are tot 24 de ore, ca și cea de lucru...

Cred că există pur și simplu posibilitatea să te îmbarci în micul port din Ohrid pe unul din vasele care te duc într-acolo, citisem într-un loc că biletul ar costa 10 euro, în altă parte se vorbea de 15 euro; în fine, n-am mai apucat să verificăm, căci în peregrinarea noastră prin orașul vechi, ne-a încântat oferta unei agenții turistice ce se adresa în mod deosebit turiștilor olandezi (am aflat cu această ocazie că olandezii sunt majoritari printre străinii care vin să-și petreacă vacanța pe malul Ohridului): aveam să fim preluați cu un microbuz, duși până într-un sat pescăresc din vecinătate, unde vom urca pe o ambarcațiune micuță, ce ne va purta până la Mânăstirea Sf. Naum; aici vom avea timp de vizitat o oră jumate, pe urmă ne vom îmbarca din nou, pentru a poposi pe o mică plajă; în timp ce echipajul ne va pregăti masa, noi vom putea să ne bălăcim în apele cristaline ale lacului... Toate acestea pentru 35 de euro de căciulă. O fi mult, o fi puțin?! - nu știu; noi am bătut palma, ne-a încântat faptul că vom fi un grup mic și că vom avea ghid, am mai participat la excursii de genul ăsta și de fiecare dată a ieșit bine!

Am plătit pe loc toată suma și am primit chitanță, desigur. Paranteză: nu ni s-a prezentat altă variantă de plată, nici noi n-am întrebat, adică să dăm doar un avans, cum am văzut la finalul excursiei că făcuseră olandezii. Dacă aș fi cârcotașă, aș zice că da, dom'le, au văzut că suntem români și n-au avut încredere în noi; dar nu prea sunt, deci nu comentez. Pur și simplu spun ce a fost. Paranteză închisă. Ni s-a arătat pe hartă unde trebuie să ne prezentăm a doua zi dimineață la ora 9, adică la sediul central al agenției, nu departe de port și de centrul orașului. Tânărul a consemnat într-un caiet unde suntem cazați și la ce cameră, precum și numărul meu de telefon. Ne-am luat rămas-bun de la el apoi și... am așteptat cuminți să sosească ora H (vorba vine, că am avut cu ce ne umple timpul până atunci! :) )

N-a fost nicio problemă să găsim locul de întâlnire a doua zi dimineață și am reușit să ajungem chiar cu 5 minute mai devreme. Ne-au preluat două fete îmbrăcate în același tip de tricou, având pe spate sigla agenției, pe una am reținut că o chema Kristina, ca pe mine, pe cealaltă nu mai știu cum o chema. Toată lumea fremăta de nerăbdare, vremea se anunța minunată, deci pe cai! Microbuzul mi s-a părut un pic cam obosit, în interior persista un miros închis, dar nu părea că lumea era deranjată de asta. Până în satul Peștani, aflat la vreo 10-12 km sud de Ohrid s-a umplut însă până la refuz, căci a tot cules câte 2-3 turiști de pe drum, astfel că în ultimile 5-10 minute cele două ghide au fost nevoite să stea în picioare. Păi ziceau că o să fim un grup mic, ce înseamnă asta?!

Misterul s-a elucidat în curând. Am fost debarcați și ne-am regrupat într-o curte frumos decorată cu flori; am priceput repejor că aici se află un alt sediu al agenției cu pricina, dar și pensiunea bengoasă, cu piscină și tot tacâmul, pe care o văzusem în pozele de prezentare dintr-un pliant. Am fost împărțiți în două grupuri și fiecare a fost preluat de câte o ghidă. Noi am revenit Kristinei. Eram 8: eu și Tati, încă un cuplu și 4 doamne/domnișoare; toți ceilalți erau olandezi, noi eram singurii outsideri. Vreo 2 angajați ai agenției au cărat o paporniță mare, pe care aveau s-o planteze în mijlocul bărcii; bănuiam că acolo sunt ingredientele care se vor preface în viitorul nostru prânz.

Barca ne aștepta ancorată la mal, o barcă mică, acoperită. Căpitanul era tânăr și sobru (sau poate doar timid), n-am comunicat aproape deloc cu el. Kristina însă avea să se dovedească o prezență extrem de plăcută. Aveam să aflăm de la ea o sumedenie de lucruri, întâi le povestea în olandeză, apoi ne traducea și nouă în engleză. Noi eram cumva personajele exotice ale grupului, mai ales pentru Kristina, care s-a arătat interesată de tot felul de chestii românești. Ceilalți ne-au integrat și ei cu bunăvoință și prietenie, nu ne-am simțit nicio clipă în plus...

Desigur, primele informații pe care le-am primit au fost despre Lacul Ohrid, dar pe unele le știam deja. Lacul Ohrid are origine tectonică, la fel ca și Lacul Prespa, vecinul său de dincolo de Munții Galicița, și este unul dintre cele mai vechi din lume (vreo 5 milioane de ani! iuhuuu, greu de realizat ce înseamnă asta, la fel cum sumele în bani cu multe zerouri nu-mi spun absolut nimic), fiind contemporan cu Lacurile Baikal și Tanganika. Are formă ovală, cu lungime de vreo 30 km și lățime de 10, iar cele 2 treimi nord-estice aparțin Macedoniei, pe când treimea sud-vestică Albaniei. Există o șosea de aproape 100 km care înconjoară lacul. Adâncimea maximă e de 288 m (și Kristina avea să ne semnalizeze mai târziu zona, undeva, mai în sud). Ce am mai aflat și nu știam e că Lacul Ohrid este al doilea cel mai pur lac din lume, ocupând primul loc până de curând, când a fost detronat de un lac din Noua Zeelandă. Datorită purității sale, e considerat unul dintre cele mai importante rezervoare de apă potabilă ale Europei. Se pare că limpezimea sa se datorează, pe de o parte, faptului că este în permanență alimentat de izvoare (cele mai importante se află în apropierea Mânăstirii Sf. Naum și provin din Lacul Prespa, aflat mai sus decât fratele Ohrid, apa acestora fiind practic „filtrată” prin Munții Galicița), precum și adâncimii sale impresionante, care face aproape imposibilă depunerea sedimentelor. Lacul Ohrid este parte a patrimoniului UNESCO din 1979 (dar asta știam deja), iar orașul vechi Ohrid din 1980 (și asta știam).

Flora și fauna lacului conțin elemente unice, de exemplu păstrăvul de Ohrid. Kristina ne-a spus că pescuitul acestuia este limitat prin lege și foarte puține restaurante au autorizație pentru a servi această delicatesă. Cu o zi înainte, am văzut în meniul Restaurantului Belvedere „păstrăv” la 1300 dinari (21 euro) kilogramul și am comandat, bucuroasă că voi degusta celebrul păstrăv de Ohrid la un preț absolut ok; seara, la Restaurantul Gladiator am înțeles că ce mâncasem eu fusese un banal păstrăv, întrucât cel original costa de fapt cam dublu! Pe de altă parte, solzii unui alt pește din Ohrid sunt folosiți la prepararea celebrelor perle, după o rețetă transmisă din generație în generație și pe care se zice că doar 3 familii o cunosc!

Barca noastră plutea la oarece distanță de țărmul estic al lacului, suficient de mică însă pentru a putea observa destule detalii. Am trecut pe lângă fosta reședință a fostului președinte comunist Tito, în prezent un ansamblu de vile luxoase ce pot fi închiriate de muritorii de rând; am trecut pe lângă plaja campingului Grădiște, un loc foarte apreciat de tineri, unde vara petrecerile se termină de obicei în zorii zilei; am trecut pe lângă plaje minuscule, ascunse în căușul muntelui, unele pustii, unele „locuite” temporar (pe una din ele, o familie se instalase cu cort, masă, scaune și grătar, iar de pe alta, doi tineri somnoroși ne-au făcut cu mâinile din căldura sacilor de dormit „instalați” direct pe pietricele). Am trecut pe lângă stânci prăbușite dramatic în apele cristaline și am ajuns în curând la Golful Oaselor...

Aici barca noastră a redus simțitor viteza, să putem vedea mai bine și să auzim explicațiile Kristinei. Pe un ponton dreptunghiular de lemn a fost reprodus un sat lacustru preistoric, așa cum se presupune că ar fi arătat el acum 3-4 milenii. Zonei i s-a spus „golful oaselor” deoarece cercetătorii au descoperit în mâlul lacului multe oseminte umane și mai ales animale. Se pare că „orașul” era cu mult mai mare decât îl vedem noi azi, dar, zona fiind protejată, istoricii și ecologipștii au căzut la pace ca muzeul să fie o replică miniaturală a ceea ce a fost cândva. Alături, pe un pinten de deal, veghează fortificația romană, reabilitată și ea.

(Aveam să ne oprim, într-adevăr, a doua zi, în drumul nostru spre Albania, să vizităm Muzeul din Golful Oaselor. Biletul de intrare costă 100 de dinari = cam 1,6 euro. Satul lacustru este legat de țărm printr-o punte de lemn. Din parcare, se coboară printr-un părculeț până la o clădire ce expune în dreapta un mic muzeu cu artefacte excavate în sit, iar în stânga sunt toaletele și un magazin cu suveniruri, dar și cu băuturi răcoritoare și gustări. Această clădire are și o mică terasă ce oferă imagini frumoase către lac și către satul lacustru. Acesta din urmă conține 24 de locuințe în care poți intra și poți să-ți faci o idee despre cum trăiau oamenii pe atunci. Pereții caselor sunt făcuți din împletituri de răchită plus/minus acoperite cu un soi de chirpici. Interiorul are formă pătrată sau dreptunghiulară; un colț este rezervat dormitorului, separat de restul locuinței prin pereți de nuiele și acoperit cu piei de animale. Spațiul comun e populat cu tot felul de lucruri, dintre care nelipsit este cuptorul, precum și alte accesorii, precum războiul de țesut, stupi rudimentari de albine, tot felul de vase de gătit sau de păstrat alimentele. Casele au dimensiuni diferite, unele au lipite de ele adevărate terase pentru animale, altele sunt de fapt apartamente cu un hol comun și câte o locuință de-o parte și de alta. Mai sunt și vreo 2-3 construcții de formă circulară, susținute de un stâlp central, cu un fel de laviță acoperită cu paie de jur împrejur - e clar că acestea erau spații de socializare; cârciumi? biserici rudimentare? Oricum, foarte interesant acest sit, merită o vizită dacă sunteți prin zonă! Și fortăreața romană de pe deal poate fi vizitată, dar noi am ratat-o deliberat de data asta.)

... Ne-am continuat plutirea pe lac și am observat că peisajul devenea din ce în ce mai spectaculos, de parcă locul era hotărât să-și dezvăluie treptat magia. Kristina a umblat la paporniță și a scos un recipient ce conținea un lichid incolor: „Rakia! ”, ne-a anunțat ea încântată. „Macedonian vodka! ” Olandezii s-au arătat foarte interesați, de fapt olandezele, că domnul a refuzat ferm. Ne-am lansat apoi într-o discuție constructivă despre „cine este și ce vrea” țuica de prune muntenească, precum și palinca ardelenească; le-am explicat însă că vorbele sunt de prisos, trebuie să vină să le deguste la mama lor...

... Imaginea caselor înghesuite în capătul golfului adânc, între două dealuri, ne-a smuls la unison sunete de uimire! Kristina ne-a informat că e vorba despre Trpejca, un mic sat în care urma să facem o scurtă pauză. Aveam să mergem la un punct de belvedere, apoi vom servi câte o băutură (inclusă în prețul excursiei) pe terasa unui restaurant de pe plajă. Cine nu se simțea în stare sau n-avea chef să se cocoațe pe deal era liber să aștepte grupul la bază, nu era nicio supărare.

Am acostat la unul dintre pontoane și am coborât pe o plajă îngustă, cu pietricele. Imaginea îmi era familiară și extrem de dragă (deși eram foarte sigură că nu mai călcasem niciodată pe acolo), îmi amintea de Grecia, de Croația, de Muntenegru... Doamne, iar am ajuns în Paradis! N-a vrut nimeni să rămână la terasă, toată lumea s-a așternut cu elan la drum (cu Kristina în frunte, desigur). Care drum a urcat vreme de vreo 10 minute printre case gătite în flori multicolore, până am ajuns la un mic platou, deasupra satului, de unde ni se înfățișa privirilor una dintre cele mai frumoase panorame pe care mi-a fost dat s-o văd! Imaginea golfului pe care tocmai debarcaserăm, încadrat de dealurile înverzite, albastrul translucid al lacului îmi vor rămâne veșnic în amintire! Ajunge doar să închid ochii și să mă imaginez acolo, că inima mi se încălzește și zâmbetul îmi înflorește pe față!

După ce ne-am pozat în fel și chip în minunea de peisaj, am coborât la terasa Restaurantului Ribar (știam din Muntenegru că înseamnă „rac”), unde ne aștepta o masă pregătită special pentru noi. Am avut de ales între cafea, suc, apă sau bere. Eu am luat o cafea turcească, mi s-a părut că se asortează cel mai bine cu atmosfera...

Barca noastră cea ușoară s-a așternut iarăși la drum și noi odată cu ea. Dealurile s-au transformat în munți și alți munți și mai înalți își profilau culmile în spatele lor; acolo era Parcul Național Galicița, iar dincolo de el, Lacul Prespa. Niște nebuni se lansau cu parapantele de pe un vârf de munte, abia îi vedeam, le-am urmărit îndelung plutirea... Kristina ne-a arătat o linie ce cobora, ca trasată cu creionul, pe unul dintre versanți; acolo era granița cu Albania. Am mai trecut pe lângă niște mici plaje, pe care câteva vile se ițeau dintre copaci; am aflat că deși acea arie era de mult declarată zonă protejată și teoretic nimic nu se putea construi acolo, totuși acest lucru s-a petrecut, ceea ce mi-a întărit convingerea că ne aflam cu siguranță în Balcani și că „toți suntem făcuți de-o mamă”...

Și din nou orizontul s-a deschis, am bănuit că ne apropiam de golful unde se află Mânăstirea Sf. Naum, iar ghida noastră ne-a confirmat acest lucru. În curând am acostat în capătul din stânga al unei plaje, sub niște sălcii. Aveam 90 de minute la dispoziție să vizităm mânăstirea, să ne plimbăm, să facem mici cumpărături... Ne-am lansat pe aleea pietonală, având în stânga un șir lung de căsuțe din lemn unde se vindeau tot felul de chestii, iar în dreapta plaja și lacul. După puțină vreme am intrat în zona restaurantelor, dintre care cel mai pitoresc este Ostrovo, fiind așezat deasupra micuței delte formate de izvoarele ce se varsă în lac (acelea de care vă spuneam mai devreme că provin din Lacul Prespa). E chiar foarte fain Ostrovo ăsta, dacă ajungeți în zonă și nu sunteți presați de timp, merită o vizită cât de mică! Este format din mai multe pontoane, care mai de care mai frumos decorat, iar priveliștea apelor verzi-turcoaz ce se desfășoară de jur împrejur e de-a dreptul fabuloasă! Ne-am propus și noi să ne ducem și să bifăm activitățile pentru care veniserăm, iar la final, dacă ne mai rămâne timp, să bem o bere la Ostrov.

Obiectivul principal era, desigur, mânăstirea, la care am ajuns în curând, după ce am străbătut un părculeț umbros și foarte frumos aranjat cu ronduri de flori și mici eleștee. Intrarea în sfântul locaș este marcată de o boltă de piatră și o ușă veche de lemn, deasupra căreia se află o icoană ce înfățișează cel mai celebru miracol înfăptuit de Sf. Naum: Se spune că unui țăran sărac i-a murit unul din boii care trăgeau la plug, omul fiind astfel în imposibilitatea de a-și mai lucra pământul. Necăjit, a cerut ajutorul sfântului, care i-a spus să meargă acasă fără nicio grijă, că lucrurile s-au aranjat deja. Nevoiașul a fost peste măsură de uimit să găsească, în fața bordeiului său, un urs domesticit înhămat la jug alături de boul care supraviețuise!...

Curtea mânăstirii este pietruită și înconjurată de clădiri cu 2-3 etaje, dintre care una este... un hotel! Ciudată alăturare, dar nu-i treaba mea să judec... Locul arată foarte îngrijit, peste tot sunt ghivece cu flori, peste tot se plimbă păuni albi sau multicolori, care fac deliciul copiilor, și nu numai... Biserica e micuță, dar frumoasă, construită din piatră și cărămidă roșie. A fost ridicată de Sf. Naum la finele sec. 9 și se spune că era la fel până în cele cele mai mici detalii cu biserica ridicată în Ohrid de fratele său, Sf. Clement (astăzi nu mai e chiar așa, cele două biserici au suferit nenumărate ajustări de-a lungul timpului). Sf. Naum își doarme somnul veșnic într-o criptă în nartexul bisericii și se spune că dacă ții urechea stângă și mâna dreaptă pe mormânt, poți auzi bătăile inimii sfântului (unii păgâni susțin că ar fi doar murmurul unor izvoare de prin adâncuri). Noi n-am avut posibilitatea să testăm acest lucru; deși vizitarea micuței biserici nu costă o avere (ci tot 100 de dinari), era atât de aglomerată, că ne-am lăsat păgubași! Mai e o bisericuță în incinta mânăstirii, dar părea a fi transformată în magazin de suveniruri.

Am ieșit din incinta mânăstirii și am ocolit-o prin stânga, urmând un indicator care ne îndruma către alte biserici: Sf. Petka (Petru), Sf. Bogorodița (Maica Domnului) și Sf. Athanasie. Pe prima am descoperit-o în imediata vecinătate, o capelă mică, simplă, având în spate un izvor la care se formase o adevărată coadă; se spune că are proprietăți tămăduitoare, în special pentru bolile de ochi. Ne-am uitat la ceas și ne-a cuprins panica, mai aveam un pic mai mult de o jumătate de oră și țineam morțiș să ne plimbăm cu barca în micuța deltă; am renunțat deci să ajungem și la celelalte două biserici și ne-am întors cât de repede am putut în zona Restaurantului Ostrovo. Aici stăteau aliniate 2-3 bărcuțe colorate și ne-am arătat interesul față de cel care părea șeful barcagiilor. Ne-a zis că o excursie de jumătate de oră costă 10 euro, că prețul e fix pe barcă și se împarte la numărul de persoane, că dacă ne mai găsim tovarăși de drum, o să ne coste mai puțin... „Nene, n-avem timp! Ia 10 euroi și plimbă-ne! Dar nu mai mult de juma' de ceas! ”

Vorba vine, că nu nenea cu pricina a tras la vâsle, ci un tânăr longilin, dar extrem de vânjos, care a jucat și rolul de ghid (săracul, vorbea destul de cursiv pentru efortul pe care-l făcea!). Ne-a povestit treaba cu izvoarele care vin tocmai din Lacul Prespa, se filtrează prin Munții Galicița, și se unesc într-un râu care efectiv „curge” pe fundul lacului Ohrid, pentru a ieși la suprafață în capătul nord-vestic al acestuia, în dreptul orașului Struga. Ca să ne demonstreze cât de curată e apa, a lăsat vâslele, s-a aplecat, a prins apă în mâinile făcute căuș și a băut cu sete! Ne-a mai spus că bărcile simple cu vâsle sunt singurele ambarcațiuni ce au voie să plutească în zona izvoarelor, iar scăldatul este interzis.

Ne-am plimbat pe deasupra apelor cristaline și nu ne venea să credem ce culori ne înconjurau din toate părțile: verde-crud, albastru-indigo, bleu-turcoaz... Apa era, într-adevăr, de o claritate cum nu mai văzusem, se distingeau ușor pietrele și plantele de pe fund, care părea foarte aproape, deși ghidul nostru ne-a spus că adâncimea deltei variază între 1 și 3 metri. Zona este și un adevărat paradis pentru tot felul de animăluțe, noi am văzut rațe, broaște libelule și chiar un șerpișor. În câteva locuri, apa bolborosește ușor, acolo izvoarele străpung solul.

La un moment dat, profilul unei bisericuțe s-a ivit printre copacii de pe mal, la vreo 10 metri depărtare. „Vreți s-o vedeți? ” ne-a întrebat barcagiul nostru. „Sigur! ” A legat barca la mal și am sărit toți 3 afară. Era micuța biserică a Sf. Maici a Domnului, una dintre cele 2 la care n-am mai avut timp să ajungem de pe aleea de la mânăstire! Ciudată biserică, n-am mai văzut așa ceva! Are un mozaic frumos în formă de soare în fața intrării, iar înăuntru, chiar în mijloc, este un fel de fântână în care bolborosește un izvor. Și o cruce de piatră deasupra altarului, între brațele căreia și-a făcut cuib o rândunică!

N-am mai avut timp de bere la Ostrovo, desigur, nici de căscat gura pe la tarabele cu suveniruri. Chiar a trebuit să mărim un pic pasul ca să ajungem la timp la locul unde ne aștepta barca. Olandezii au fost și ei punctuali, așa că ne-am așternut din nou la drum; toată lumea era nerăbdătoare să ajungem la mica plajă unde ni se promiseseră bălăceală și o masă pe cinste! Între timp, se adunaseră niște nori fenomenali pe cer, mari și alburii, care se reflectau de toată frumusețea pe oglinda lacului! Am petrecut minute bune urmărind acest spectacol...

Barca noastră a micșorat din nou viteza și s-a apropiat de o plajă îngustă cu pietricele, la poalele muntelui stâncos, ocupată în mare parte de o construcție din piatră. Am coborât și am constatat că ne aflam pe domeniul unei mici mânăstiri, era chiar și un indicator turistic în fața intrării boltite, pe care scria: „Church Mother of God Zahumska”. Sincer, nu m-am gândit s-o întreb pe Kristina ce înseamnă ultimul cuvânt, nu prea mi-am bătut capul pe moment, altele îmi erau dominantele! Curioși, am făcut totuși o incursiune prin curtea frumos aranjată a mânăstirii și am observat cele două locuri de grătar din capetele grădinii; mi-am imaginat că astfel mai scot un ban cinstit și cinstitele fețe bisericești, închiriindu-le unor grupuri de turiști, așa, ca noi... Am intrat și în micuța biserică sprijinită de schele, dar acolo chiar n-am avut ce vedea și mirosea puternic a mucegai...

Kristina și cu căpitanul au coborât papornița de pe barcă și s-au apucat să aprindă focul pentru grătar, să taie roșiile pentru salată, chestii de-astea... Ne-au gonit la bălăceală, spunându-ne să n-avem teamă, că ne cheamă când e masa gata! Dar să avem grijă, că în zona aceea lacul e foarte adânc!

Ne-am răspândit așadar pe sub sălcii, pe micuța plajă, ne-am pus papucii ăia speciali de pietre și am pornit a ne îmbăia. Mă așteptam ca apa să fie rece, dar nu era, mi s-a părut deosebit de plăcută, mai ales că plimbarea la Sf. Naum ne cam încinsese. Și pe urmă, știți cum e: când vezi numai apă de jur împrejur, greu te poți abține să nu te arunci și tu în brațele ei! Eu, una, am înotat un picuț, apoi am lenevit pur și simplu pe un pietroi, aproape de mal, urmărind distrată zecile de peștișori ce dădeau târcoale picioarelor mele... Tocmai când mă gândeam să mai fac o tură până spre inima lacului și înapoi, am auzit glasul Kristinei, care ne chema să prânzim.

Se mișcaseră repede cei doi amfitrioni, așa că ne-am așezat pe băncuțele de lemn, de-o parte și de alta a mesei de lemn așternută frumos cu hârtie absorbantă albă și încărcată cu bunătăți. Căpitanul încă mai robotea pe lângă grătar, dar Kristina ne-a îndemnat să începem, după ce ne-a mai servit cu o dușcă de rakia. Am mâncat telemea cu salată de roșii și castraveți și cu pâine, parcă niciodată nu fuseseră mai gustoase! La felul al doilea, am avut friptură de porc, de pui și cârnați, delicioase și pe săturate. Ba, ni s-a oferit și desert, câte o porție de ruladă cu cremă (din comerț), care a fost apreciată și nu prea, iar la final o farfurie de cireșe negre, mari, pietroase, super-dulci și bune, pe care a fost bătaie! De băut, vin alb și roșu, apă, suc. Săru' mâna pentru masă, Kristina și... Nenea Căpitanu', că nu mai știu cum îl chema!

Am mai fost lăsați vreo jumătate de oră să ne facem siesta, care cum a crezut de cuviință, la un pahar de vorbă sau pe plajă. Între timp, gazdele noastre au strâns masa, au curățat grătarul, au pus resturile în paporniță; la final, întreg locul a rămas curat ca lacrima, ca și cum nu se petrecuse nimic pe acolo. Am uitat să vă spun că există și toalete în apropiere, destul de bine întreținute.

Drumul de întoarcere s-a desfășurat pe un fond sonor muzical potrivit momentului, sub niște nori spectaculoși și parcă a durat mai puțin ca dimineață. Toată lumea părea mulțumită de felul cum se desfășurase ziua, noi doi cu siguranță! Am debarcat cu oarece regret pe micuța plajă din Peștani, ne-am reunit la sediul firmei, unde ne aștepta de data asta Max, un câine mare și bun, care și-a primit porția de atenție de la toată lumea. Microbuzul nu a întârziat prea tare și în doi timpi și trei mișcări ne-a și depus, pe rând, pe la cășile noastre... Ce-i frumos se termină repede, se știe. Noroc că ziua de mâine poate aduce cu ea altceva frumos, dacă n-am trăi cu speranța asta, ce tristă ne-ar fi viața!...

... Nouă ne-a plăcut mult această excursie, a fost o zi plină de surprize plăcute, compania olandezilor a fost extrem de odihnitoare, iar ghida nemaipomenită! Dacă și voi credeți la fel și vă aflați prin zonă... say hello to Kristina! :)

---

VIZUALIZĂRI: 3602 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI