In vizita la Castelul Corvinilor!

TIPĂREȘTE

Anul 2007; suntem in partile locului... si ne indreptam spre Hunedoara cu gandul de a vizita celebrul castel despre care am invatat la scoala din cartile de istorie... Imi aduc si acum aminte de tabloul ce-l infatisa pe Iancu de Hunedoara (ctitorul castelului) si Matei Corvin (fiul sau care i-a urmat la tron), de toti domnitorii nostri care au scris istoria acestei tari... acele poze din manual la care, eleva fiind, ma uitam cu uimire si curiozitate...

Rog cititorul sa ma scuze, dar doresc sa ofer cateva date oficiale despre castel, inspiratia este de pe wikipedia, tocmai pentru a va introduce in istoria reala a locului nu doar cea care face apel la o umila memorie... !

Castelul Corvinilor, numit şi Castelul Huniazilor sau Cetatea Hunedoara este un castel din Hunedoara, cel mai important monument de arhitectură gotică din Transilvania. A fost ridicat în secolul XV de către Iancu de Hunedoara, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaşti. Este o construcţie impunătoare, cu acoperişuri înalte şi divers colorate, cu turnuri şi turnuleţe, ferestre şi balcoane împodobite cu dantelara pietrei cioplite. Castelul a fost restaurat şi transformat în muzeu. Fiind una dintre cele mai mari şi vestite proprietăţi ale lui Iancu de Hunedoara, castelul cunoaşte în timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuinţă, nu numai un punct strategic întărit. Cu trecerea anilor, diverşii stăpâni ai castelului i-au modificat înfăţişarea, îmbogăţindu-l cu turnuri, săli şi camere de onoare.

Asezat la marginea orasului Hunedoara, castelul este o adevarata oaza de cultura intr-un peisaj lugubru... combinatul siderurgic - care iti scoate ochii cand doresti sa admiri peisajul zonal, o imagine a epocii de aur ceausiste... incat ne-am intrebat cum de oare acest monument aflat in patrimoniul cultural romanesc a scapat nedemolat pentru a face loc vreunei fabrici sau lasat de izbeliste - asa cum au patit alte monumente ale noastre si pentru care autoritatile cauta acum cu disperare fonduri de renovare!

Patrundem in castel dupa ce traversam un pod impresionant! Cladirea este bine intretinuta, pare de curand renovata, interiorul cam intunecos, dar poate e mai bine asa caci in acest fel te introduce subtil in atmostefa timpului… Curtea mare si impunatoare gazduieste o expozitie de pictura si un mic bazar cu produse de artizanat. Fiecare coltisor are povestea lui, fiecare turnulet, sala, incapere… insa impresionanta pana la lacrimi este povestea unei fantani adanci de 30 m si sapata de 3 prizonieri turci carora li s-a promis eliberarea de catre Iancu de Hunedoara cand vor ajunge la apa ; dar intre timp Iancu a murit de ciuma iar dupa 15 ani cand prizonierii si-au terminat lucrarea au primit un „raspuns” care impresioneaza orice turist – un refuz categoric venit din partea sotiei lui Iancu de Hunedoara – Elisabeta Szilagy, care i-a ucis. Hasan, unul din prizonieri, ca semn al nerespectarii promisiunii a cioplit in ultimele lui zile, cu adanca tristete, urmatoarea inscriptie: „Apa ai, inima n-ai!" tradusa ulterior din turca veche de catre istorici!

Vizitand castelul si citind aceasta impresionanta poveste a 3 oameni a caror vina era una singura – apartineau asa-zisilor „inamici" - ma gandeam la cat de cruda este uneori istoria; de exemplu, oamenii (barbatii mai ales) erau niste „unelte” ale vremii obligati fiind sa intre in armata tarii lor iar in caz de refuz - ucisi sau transformati in sclavi, ca erau obligati sa respecte ordinele superiorilor de a ataca tari in numele unor vanitati personale sau ambitii politice ale unui domnitor/tar/sultan/imparat/rege... timpuri in care vitejia si beneficiile erau „cantarite” in numarul oamenilor ucisi/mutilati pe campul de lupta. Ma gandeam inevitabil ca acele vremi rascoleau tot ce era mai crud in sufletul unui om, ca femeile erau tratate ca niste masini de facut copii iar daca aveau sansa sa fie sotii de comandanti/domnitori cele mai multe din ele erau mai crude chiar si decat sotii lor (dar in acest review nu voi da alt exemplu in afara de Elisabeta Szilagy), ca istoria e frumoasa doar daca o privim prin prisma castelelor/cetatilor construite si ca daca analizam in profunzime un act istoric in sine constatam ca acesta era exclusiv dominat de interese personale si o cruzime de neimaginat!

Vizitand castelul ne gandeam la truda celor care l-au construit, la aliantele care s-au incheiat/rupt in acele somptuoase sali care primeau solii timpului sau gazduiau baluri in care intotdeauna era o mare risipa de mancare si desigur multa barfa, la povestile de dragoste care se nasteau timid si in mare taina intre servitori, la aparenta putere pe care stapanii castelului credeau ca o detin asupra tarii lor, plini de vanitate si cuprinsi de un orgoliu nemasurat - apanajul unor minti inconstiente de faptul ca erau niste bieti sclavi ai timpului lor, in care aveau falsa impresie ca pot detine controlul asupra destinelor supusilor...

Gandindu-ma la toate astea si admirand castelul am concluzionat ca istoria unui loc ne ajuta sa intelegem mai bine timpurile actuale si sa apreciem cu adevarat darul vietii! Ca istoria in ansamblul ei ne ofera posibilitatea sa apreciem libertatea de care se bucura sufletul nostru astazi, timpuri in care comparativ cu inanitasii nostri, ni se permite totusi sa Vorbim, sa Visam si sa Iubim fara teama!

Las cititorul sa admire pozele …

Credeti-ma, plimbandu-va pe coridoarele castelului, cu aparatul foto digital si camera video - tinute simandicos intre degete, in treining/blugi, cu sapca sau palarie cu dantelute pe cap si adidasi in picioare (nu opinci )... o sa constatati cat de frumoasa este totusi viata noastra azi... cu relele si bunele ei!

MERITA… pentru inteleptirea mintii si maturizarea sufletului!

---

VIZUALIZĂRI: 4693 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI