Cutreierand 'Regatul Cailor Frumosi' - Ziua 5: Canionul Soganli

TIPĂREȘTE

Trecusera mai bine de 10 ore de cand pornisem in aventura oferita de turul albastru al Kapadokyei, si inca mai aveam energie. Pentru a atinge si ultimul obiectiv trecut in agenda-minune, trebuia sa ajungem in Canionul Soganli., aflat la 36 km de Mustafapasa.

De la Sobessos, ne mai desparteau doar 6-7 km de intrarea in canionul propriu-zis, distanta pe care am parcurs-o pe o sosea ce serpuieste inaltimile platoului kapadokyan. ; am gasit-o eu ca fiind varianta anatoliana miniaturala a Transalpinei noastre.

De unde ideea cu Soganli??? . Initial planuisem ca ultima zi a sejurului sa o dedicam Vaii Ihlara, insa dupa o documentare mai atenta, constat ca face parte din circuitul verde, un alt “fagure cu miere” pentrut roiurile de turisti, mai ales a celor din colectia “China Town” (nu ca as avea apucaturi xenofobe, insa cunoscatorii stiu ce spun), si avand in spate experientele zilelor anterioare, am spus PAS..., mai ales ca gasisem alternativa mult mai linistita-Valea Soganli, care a venit la pachet cu obiectivele descrise in review-urile anterioare. La sfarsitul zilei alegerea dovedindu-se mai mult decat inteleapta.

La o traducere simpla Soganli= “cu cepe “ (sogan - ceapa). Inca nu stiu povestea toponimului, insa imi vine in minte deliciosa salata de ceapa cu patrujel si sumak, pe care o gasesti in toate meniurile turcesti

Revenind la periplul nostru, nu dupa mult timp ajungem in satul Soganli, noul Soganli, dupa cum aveam sa descoperim ulterior; o asezare micuta, pitoreasca... si taaare ar mai fi mers luata la picior, insa de data asta nu-i timp de pierdut; doar 2-3 ceasuri ne mai despart de apusul soarelui si noi avem alte planuri de indeplinit (fie vorba intre noi, mai mult EU, restul ar fi abandonat cam de multicel scena, insa de’... e greu sa lupti contra “furtunii”... prietenii stiu de ce’ :) .

Actualul Soganli este locul unde se produc faimoasle papusi de lemn ale Kapadokyei, astfel ca acestea au devenit din simplele jucarii ale fetitelor anatoliene un brand tursitic, fiind cumparate en-gros de la producatorii locali si apoi distribuite in magazinele de suveniruri din intreaga Turcie. Daca va aflati in trecere prin zona, cred ca cel mai indicat este se le achizitionati direct de la sursa. Mi se pare mai potrivit sa aducem un venit in plus celor care trudesc la realizarea lor si nu a celor care doar intermediaza vanzarea acestora.

Vechiul Soganli localizat in canion, a fost relocat in afara acestuia din considerente pur geografice. Era construit in tuful vulcanic moale, acoperit cu structuri vulcanice mai dure (andezit), care in urma sezonului ploios se rostogoleau peste sat. Astfel au fost abandonate cele 20 de case, cu exceptia uneia, al carei varstnic propreitar refuza sa plece. (De’ cu totii stim ca batranii nu renunta nici in ruptul capului la glia stramosesca, “avutul” lor cel mai pret.). Casele erau construite pe nivele, una peste acoperisul celeilalte (asa numitul sat-stup) si detaliul cel mai interesant e ca aveau tamplarie vopsita in albastru, in genul asezarilor egeene, si asta nu pentru rol decorativ, ci pare-se ca acest detaliu ar tine la distanta scorpionii (obicei practicat in America si Africa).

Hmmmmm..., stiam cate ceva despre fauna Kapadokyei cu deja legendara pantera anatoliana, dar niciodata nu ma gandisem ca as fi putut da "nas in ac" cu un scorpion pe acolo... Apropo de scorpioni, stiu de la un bun prieten cum se deosebesc la o prima vedere scorpionii cei mai “periculosi”. Cu cat au corpul mai mic, iar coada si acul mai mare, cu atat sunt mai toxici. In lume exista 25 de specii capabile sa omoare omul (cei cu venin citotoxic/paralizie/decesl survenit in 2-3 zile), avand ca areal de raspandire nordul Aficii, America de sud si Mexicul., deci Kapadokya noastra iese din calcul. Cu scorpioni, ori fara, imaginea de ansamblu a vechiului Soganli este cat se poate de stranie si te cam trimite cu gandul la ideea ca spiritele fostilor locuitori inca-l mai bantuie, strigandu-si povestile... Suna cam “creepy”, insa sunt fascinata si atrasa de astfel de locuri. Imi place sa cred ca dincolo de ruinele pe care le vad unii, sunt case insufletite, care pastreaza intre peretii macinati de timp povesti, istorii ale unor oameni din trecut... Cu patru ani in urma, am petrecut o jumatate de zi intr-un astfel de sat, pe coasta egeana a Turciei, insa deja intru pe un teritoriu care nu face subiectul review-ului de fata si ma reintorc la canionul meu...

Acesta are o lungime de 16 km si adaposteste in peretii sai verticali si dezgoliti, nu mai putin de 150 de biserici si manastiri, datand din sec IX-XIII, plus alte cateva mii de nise pentru deja celebrii porumbei, al caror pretios”guano” a contribuit de secole la fertilizarea solului sterp al Kapadokyei. Un aspect interesant pe care doar aici l-am sesizat este ca aceste adaposturi sunt marcate cu vopsea alba, tocmai pentru a fi mai usor localizate de zburatoarele cu pricina.

Desi in ghidurile de specialitate sunt popularizate ca fiind spectaculoase Canionul Ihlara si Valea Porumbeilor, mai putin vizitatul Soganli este o reala surpriza, datorita peisajelor ce cu greu pot fi uitate si valoroasei istorii. Este paradisul iubitorilor de trekking, iar pasionatii de”dark places” gasesc in Soganli sute de pesteri si catacombe. Aviz amatorilor!!! E blasfemie sa mergi in Soganli fara un cel o putin o lanterna, sau de ce nu o torta, in spiritul locului... :).

Este nevoie de cel putin trei ore pentru a vedea obectivele strategice, insa pentru a-l descoperii in toata splendoarea banuiesc ca trebuie sa iti rezervi cateva zile bune, ceea ce momentan nu este cazul nostru. Nu ne mai ajuta nici timpul si in curand vom fi “low battery”, fizic vorbind.

Ca tot vorbim despre “noi”, ajungem la barierele de acces, evident contribuim financiar si aflam ca potrivit orarului de vizitare in jurul orelor 19:00, ar cam trebui sa facem “check-out-ul”. Oooops!!! :) Sa tot fie trecut de 17 si..., siiii simt cum ma sageteaza privirile incruntate ale cerlorlati. Recalculam!!! Avem la dispoztie maxim doua ore. Asa... si??? Doar nu o sa ne dam batuti tocmai acum? Suntem aici cu un scop si zic sa profitam. Facem putin abuz de “acceleratie” si pornim in necunoscut.

Parcurgem cu masina primii doi km ai canionului, facand cunostinta cu secventele dramatice ale versatilor ciuruiti de vreme, de vechii crestini si ajungem in punctul terminus pt auto, dar in care se da startul pentru picior. Ca doar “mersul pe jos face piciorul frumos”, eeee... bataturile, vanataile si febra musculara sunt doar detalii. Cel putin cand vom intra la “recuperare’, avem unde umbla cu gandul. :)

Prin urmare, ne aventuram spre prima biserica iesita in cale, urcam cumva o mica panta alunecoasa si dezgolita de vegetatie si ajungem la EA... Biserica Sarpelui, un adevarat complex monahal, dupa dimensiuni. Patrunsi in interior descoperim si explicatia numelui, o fresca din care se mai putea distinge silueta reptilei. Nu avem timp sa luam toate incaperile la rand; imortalizam momentul trecerii noastre pe acolo, dar nu, nu e vorba dspre celebrele insemne “Gigel a fost aici”..., ci despre fotografii si plecam mai departe, ajungand in fata unui restaurant. Nici nu-i de mirare, dupa atata escalada turistului ii vine foame de lup. Nu si noua, dupa ce fusesem supusi carnagiului culinar adiacent “kahvalti-ului” din Avanos. Asistam pret de cateva secunde la o sedinta foto de nunta si ne vedem de ale noastre.

Abia acum incepe partea interesanta a traseului, care necesita “putin” efort pentru a-l parcurge si evident incaltaminte adecvata. Cam nasol, tocmai azi renuntasem la bocancii mei roz... :) Insa, incapatanata din mine nu renunta niciodata! Fac abstractie de micul inconvenient. stiind ca trebuie sa ajung la faimoasa “Biserica cu Dom”, a carei imagine o invatasem in detaliu de la cat o studiasem in poze.

Intram in gradina restaurantului, traversam peste un podet de lemn raul raspunzator cu sculptarea canionului si dupa o mica padurice ajungem in fata unui perete vertical, scobit in partea superioara de numeroase incaperi, accesul facandu-se pe doua scari de lemn. Nu semana deloc cu ce cautam eu, insa doar nu aveam sa imi las curiozitatea in aer. In timp ce echipa isi trage putin sufletul, ma cocot pe prima dintre scari si ajung intr-o incapere goala si complet innegrita. Nu-i ceea ce caut si cobor in secunda doi, cautand cu privirea un indicator care sa ne conduca la domul mult visat. In lipsa indicatorului, luam la pas ingusta poteca, ce urmarea albia raului. Intuitia imi spunea ca la capat ma asteapta victoria. Si prindem a urca, urca, urcaaaa, pret de vreo 30 minute pana cand apa ramane mult in urma, iar in fata ni se deschid din ce in ce mai aproape peretii canionului, insa nici un dom in zare. Normal ca in jurul meu se tot bombanea, la gandul ca alergam dupa himere...

La mare distanta de confortul biroului sau, dupa asemenea cursa nebuneasca inceputa dis de dimineata, Omer, este primul care cedeaza nervos :“Allah Allah..., asta femeie romanca nu e de joaca..., . bagat la mine spital”. Evident ca tratam momentul in spirit de gluma si indulcim situatia reamindu-i pactul pe care il facusem cu muuuulte ore in urma: “pe zi iti aratam noi Kapadokya, ... culmea ironiei... :), iar seara v-a fi randul tau sa ne surprinzi” (intre noi fie vorba, mare mirare sa mai aiba pe cine).

Ne reintegram rapid in peisaj si furati de pitorescul zonei, dupa o coama de deal se zareste EL, cel mai pretios dom din lume!!! Dupa o zi intreaga de cotrobait prin maruntaiele Kapadokyei si innotat prin praful ridicat de al sau vant uscat, gasesc puterea sa ma bucur, topaind asemeni unui copil in parcul de distractii. “ Vedeti? Nu e naluca si nu v-am ratacit. ” Personal imi cunosc limitele si am incredere in intuitia si spiritul de orientare daruite de mama natura, insa trebuie sa recunosc ca au fost ceva momente cand si eu credeam ca lacasul cu pricina poate la fel de bine sa fie in alta directie, iar noi aveam sa ne trezim la un moment dat iesind din canion.

In cateva momente trecem pe langa misterioasa Biserica Ascunsa, in realitate o excavatie verticala, intunecoasa, gen fantana, acoperita partial cu un oblon de lemn si peste ceva metri avem in fata Biserica cu Dom in toata splendoarea sa. Suntem in momentul in care apusul de soare incepe sa isi coboare mantia peste peretii de svaiter ai canionului, iar panorma vaii care se deschide in spatele siluetei Bisericii cu Dom este “breath take-ing”. !!! Mi-am spalat toate “pacatele”in fata “echipei” cu ocazia asta. A fost locul si momentul care mi-a/ne-a mers direct la suflet!

Am cercetat toate ungherele bisericii; demisolul, ale carui picturi au fost in mare parte dezafectate, ca peste tot in Kapadokya (cunoastem cauzele-primii otomanii, intemperiile, ori graffiti-ul zilelor noastre); ne-am cocotat in dependintele superioare, am facut zeci de poze cu celebrul dom si cu ochii pe ceasul nemilos am decis sa plecam.

Am reluat acelasi traseu pe drumul de intoarcere, si din cand in cand cu coada ochiului la splendoarea vaii ce o lasam in urma, obositi si plini de praful unei intregi zile, ne-am trezit in gradina restaurantului, in fata caruia aveam masina. Ne-am tras sufletul pret de cateva minute, am incercat sa ne “retusam” atat cat s-a putut tinuta si am pornit la drum de data asta intr-o Kapadokye nocturna, spre Avanos unde avem sa il lasam pe Omer, apoi Goreme, unde aveam cazarea.

Doar nu credeti ca ostilitatile au sfarsit aici?? »»»Nici pe departe!! Exista un plan de bataie prestabilit cu multe ore in urma si anume revansa lui Omer. Probabil va intrebati cum de-i posibil, de unde atata energie dupa o asa zi... Raspunsul nici noi nu-l prea avem. Banuim ca locatia e vinovata... De unde stim noi ca in Kapadokya nu-i unul din multele poluri energetice ale batranei Terra??? ..., dar sa nu cad in SF-uri...

Dupa o pauza de o ora, timp in care mers in Goreme, mega-dus, haine curate, ne reintoarcem in Avanos, unde aveam sa incheiem fulminanta zi, cum altfel daca nu cu o cina traditional turcasca. Inca din Romania stiam ca nu-mi pot incheia concediul din Kapadokya inainte de a gusta faimosul "Testi kebab", delicatesa emblema a regiunii, a carei servire presupune un adevarat spectacol pentru turisti si nu numai. Preparatul in cauza contine un amestec de carne de oaie, legume si condimente, puse intr-un vas de lut special, sigilat cu un dop de aluat dospit. Vasul respectiv este bagat intr-un cuptor cu jar, unde ingredientele se coc mocnit in sucul propriu. Pentru modul de servire atasez urmatorul link youtu.be/1329Uy8OXR4

Dar, bineinteles ca planul din targ nu se potriveste cu cel de acasa, sau mai bine zis anumite detalii. Ajunsi la cel mai faimos restaurant din oras primim cu tristete vestea ca nu au Testi Kebap cu carne de oaie, in schimb ni-l pot prepara cu vita. Razgaiata din mine, care pana la Turcia, nici sa nu fi auzit de carnea de oaie, nu accepta “inlocuitorul” si astfel dau tonul negatiei si celorlati. Stiam clar ca vreau oaie si nimic altceva.( Un lucru mai putin stiut este acela ca desi Turcia este o tara musumana,carnea de oaie este destul de scumpa,motiv pentru care la unele preparate este inlocuita cu vita). Insa cum pentru orice problema exista o rezolvare si vrand sa ne potoleasca setea de oaie, Omer ne conduce pe o straduta laturalnica, la o lokanta (un fel de carciuma locala), unde am mancat primul "Kokorec" si am baut cel mai proaspat ayran din Turcia ultimilor 5 ani... Kokrec-ul se prepara din intestine de oaie, marinate in lapte, ultracondimentate, care rulate pe o tija metalica, se coc pe jar. Ulterior coacerii cu ajutorul a doua iatagane, se toaca cu cea mai mare dexteritate posibila (un alt spectacol demn de vazut) si se mananca puse in chifla trecuta prin seu fierbinte. Oricat de gretos ar suna, cea mai mofturoasa dintre mofturosi va asigura ca este cel mai delicios preparat de oaie pe care l-a mancat. youtu.be/-qc8n0kVvxw

Cu poftele culinare mai mult decat satisfacute, pornim la o plimbare nocturna prin pitorescul Avanos, si pentru ca tocmai incepusera zilele orasului, ca si la noi un soi de balci cu toate acareturile de rigoare (tarabe cu vanzatori ambulati, laolata

mancare, haine, jucarii, concerte, baloane, stegulete, etc), ne proptim in spatele unei cozi pentru binemeritatul desert.... "maras dondurma". Cred ca Turcia este singura tara din lume unde se sta la cozi kilometrice pentru faimoasa inghetata gumata. Odata facut si acest “catar”, parafrazand o diva :), ne-am amestecat prin multime. Exact de ce fugisem toata ziua!!! Bun prilej pe Omer sa ne surprinda mai mult decat era cazul...

Lasand ironia de-o parte, a fost o experienta deosebita,care ne - a permis inca o data sa descoperim fascinanta cultura islamica.Am asistat la un mini concert cu muzica traditionala, am cunscut N-spe mii de rude din clanul Omer :) (se stie ca familiile in Turcia sunt foarte numeroase) si chiar pe primarul frumoasei urbe, ne-am plimbat sub clar de luna pe “balanganitorul”pod, de peste raul Kizil Irmak (cel mai mare rau al Turciei, care uda si Avanosul) -o adevarata senzatie, mai ales pe timp de noapte!!!... ; am savurat ceaiuri fierbinti pe malul aceluiasi rau, urmarind spectacolul curselor nocturne de barcute, puse la dispozitia curajosilor si am hranit cu biscuiti multimea de gaste, care-si fac veacul pe malurile raului.

Pentru a va face o idee asupra celor spuse, atasez urmatoarele filmulete:

youtu.be/siS2Fo7LUrw ,youtu.be/Nd5EtboEjCM

Dupa un adevarat tur de forta, am incheiat cea mai fabuloasa zi petrecuta in Kapadokya, aproape de miezul noptii cand ne-am despartit de Omer, si cu promisiunea ca ne vom revedea ne-am retras catre Goreme pentru un bine meritat somn, cei drept doar pentru cateva ore, deoarece inainte de zorii zilei urma sa plecam catre Antalya.

Spuneam la inceputul review-ul ca experienta turului albastru cu ale sale Mustafapasa, Manastirea Keslik, Sobessos si canionul Soganli, a meritat toata osteneala posibila si oricand as repeta-o!!!

Cu speranta ca nu am intrat in istoria AFA, cu cel mai lung si obositor review, inchei istoria celei de a 5 a zi petrecuta in Regatul Cailor Frumosi.

---

VIZUALIZĂRI: 2144 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI