Castelul din Coca sau... să-ți faci în Spania castele!

TIPĂREȘTE

Dacă nu mă înșeală memoria, conceptul suprem de bogăție și bun gust se rezuma, la un moment dat, la o expresie foarte revelatoare: “Are castel în Spania! ” sau “Iși face-n Spania castele! ”. Nu mai știu astăzi care este situația... Istoria turbulentă a regatului spaniol a dus la construirea a peste 2.500 de castele și fortificații militare. Castele spaniole, maure, castele cocoțate în munti, castele construite la șes, castele pe țărmul mării... Astăzi, cele mai multe dintre ele sunt perfect restaurate de specialiști; spaniolii au profitat din plin de fondurile europene și și-au pregătit castelele pentru a primi mii și mii de turiști în fiecare an. Eu m-am obișuit cu imaginile romantice pe care acestea le contureaza la linia orizontului scăldată in soarele iberic. Este foarte dificil să alegi cel mai frumos castel, aici și pretutindeni. Insă astăzi vă voi prezenta una dintre cele mai reprezentative și reușite mostre de artă gotică-mudéjar din toată Spania.

Castelul din Coca este o minunăție. Dacă sunteți în zonă, nu-l ratați, vă va încanta! Situat la marginea localității Coca, din provincia Segovia, este ridicat pe malul râului Voltoya, unul dintre cele două care trec prin/pe langă localitate, și este una din puținele fortărețe din Spania care nu au fost asezate pe o colină, la înălțime. Este, în schimb, înconjurat, de un “șant” lat și adânc.

A fost construit în sec. XV; în ziua de azi este proprietate a Casei de Alba (ducesa de Alba este un personaj foarte pitoresc în Spania actuală, una dintre cele mai bogate și mai extravagante femei de aici, care-și păstrează nealterată rebeliunea din tinerețe la venerabila vârstă de aproape nouăzeci de ani, și încă poartă fundițe in par, ciorapi colorați, rochii sexy, si face călătorii în locuri îndepartate…), însă cedat Ministerului de Agricultură până în anul 2054.

Vizita este cu ghid (noi am avut ghid în spaniolă, nu am întrebat dacă sunt și tururi în alte limbi – sincer, mă îndoiesc -) și durează în jur de o oră. Evident că nu se vizitează tot castelul, ci doar o mică parte a acestuia, însă suficient să faci o călătorie în timp și să cunoști mai indeaproape familia Fonseca, nobili de seamă ai zonei în epoca respectivă.

Cum v-am povestit și în review-ul despre Coca, localitatea a aparținut Coroanei Castiliei pana în 1439, cand a fost cedată lui Don Íñigo López de Mendoza, marchiz de Santillana, și posterior, printr-un schimb de proprietăți, a ajuns în mâinile lui Don Alonso de Fonseca, episcop al Ávilei și arhiepiscop al Sevillei, care a obținut în 1453 permisiunea regală pentru a construi castelul. Nobilul l-a lăsat moștenitor pe nepotul său, Alonso de Fonseca y Acevedo, cel care a ordonat construirea castelului în 1473, transformându-l, ulterior, în reședintă senioriala. Acolo aveau loc mari petreceri frecventate de diverse presonalități, precum cardinalul francez Jean Jouffroi, care a ajuns în Castilla cu propunerea de căsătorie între prințesa Isabel (Regina Catolică mai târziu) cu ducele Berry de Guyena, fratele lui Louis XI al Franței. Aseară am văzut ultimul episod din “Isabel” (din acest an), un serial istoric despre Regii Catolici, și săptămana trecută a fost pomenită și familia Fonseca. E o minunăție să văd la tv atâtea castele și localități din Castilia, așa că mi-am propus să le (re) vizitez pe toate în lunile următoare, în măsura posibilitaților. E păcat să fii inconjurat de atâta istorie și să nu profiți de ceea ce-ți poate oferi. Același castel a fost vizitat și de Beatriz de Bobadilla, marchiza de Moya și prietena intimă a reginei Isabel.

In 1504 Castelul a devenit proprietatea lui Antonio de Fonseca. Acesta a îmbogățit elementele defensive ale fortăreței, care ceva mai târziu a trebuit să se apere de nefericitul atac al marchizului Cenete: acesta pretindea s-o salveze pe logodnica lui, María de Fonseca, teoretic ținută cu forța în castel de către unchiul ei. In 1521 Castelul a fost atacat și de “comuneri”, ca o represalie a incendiului din Medina del Campo organizat de insuși Antonio de Fonseca; nereușind să cucerească fortăreața, aceștia au distrus-o pe cea din Alaejos, din apropiere.

In sec. XVII a fost închis în castel Gaspar Pérez de Guzmán, duce de Medina-Sidonia, condamnat după ce se autoproclamase rege al Andaluziei. Proprietatea a trecut din mâinile familiei Fonseca în cele ale Casei de Alba. In 1931 a fost declarat Monument Istoric Național și în 1954 a fost cedat Ministerului de Agricultură pentru o sută de ani fară o zi.

Forma dantelată a castelului este dată de măiestria cu care au fost așezate/combinate cărămizile, folosite nu numai ca material de construcție, ci și ca element decorativ.

Am intrat la ora 16h fără câteva minute, și am asteptat puțin în “curtea de arme”, renovată și “ieșita” din contextul medieval al castelului, pană s-a strâns un grup măricel și am putut începe vizita cu ghid. In acest timp, am încercat să descifrăm cele câteva zeci de soiuri de ciuperci care formau o mini-expozitie, și erau înșirate pe două măsuțe și pe pervazul ferestrelor… Imi venea apă-n gură și le-aș fi aruncat pe un grătar așa, fără să mă gândesc prea mult;) A venit însă ghidul și le-a salvat…

După cum spuneam, ceea ce putem vedea astăzi este o reconstrucție a originalului. Din curtea primitivă se știe că s-au conservat câteva dintre capitoliile galeriei superioare și că zidurile erau decorate cu faianță mozarabă foarte frumos colorată, din care au mai rămas doar câteva exemplare.

După ce ghidul s-a prezentat, am intrat in prima sală, Capela, unde am fost invitați să luam loc și să fim atenți la o mini-prezentare a castelului, făcută, prin viu grai (dar la tv) de către… înșiși membrii familiei Fonseca (la figurat, evident; este vorba de doi actori). Foarte pitoresc episodul: se îmbină extrem de plăcut și de interesant actualitatea și povestea. O fetiță venise să viziteze castelul și unul dintre protagoniști era tare nemulțumit de modificările făcute de urmași în fortăreața pe care el o construise, în vreme ce celalalt, mult mai împăciuitor și răbdator, încerca să-l convingă că nu toate schimbările sunt spre rău… Pană la urmă povestea se termină frumos și don Antonio se împacă (virgula) cu ideea și-i explică el însuși fetiței diverse lucruri… Chiar mi-a plăcut această mică introducere și eram nerăbdătoare să iau pulsul zidurilor groase și să mă simt un pic în Evul Mediu…

Capela este situată în partea inferioară a Turnului Omagiului (La Torre del Homenaje) și adăpostește câteva sculpturi romanice și gotice ale Fecioarei cu Pruncul, și două reprezentări cu temă religioasă care dateaza din sec. XVI: Crucifixión si Anunciación.

De acolo am început urcușul și, pentru câteva momente, m-am simțit la noi, în castelul Bran. Scara îngustă și întunecoasă, cu trepte înalte din cărămidă, abrupte și nu foarte ușor de urcat (era un domn in cârje, nu știu cum reușea să se țina de noi…), îmi aducea aminte de scara “omoloagă” din castelul nostru…

Prima sală vizitată a fost Sala Armelor. In ea se expun diverse armuri, însă cea mai mare atracție este pictura de pe ziduri si tavan. Mozaicuri în stil mudéjar, în tonalități roșii, albe și albastre, cu figuri geometrice și cupola decorată cu nervuri gotice (șterse pe alocuri) îi conferă acestei săli un interes special. Aici putem admira și câteva mostre de faianță care, pentru cateva momente, mă teleportaseră în Maroc (fie el și cel actual). Sau hai, că tot suntem în Spania, să mă refer doar la contextul Al-Andalus… Un covor ca cele pe care mama le punea în sufragerie, care însă aici nu sunt și nu au fost la modă în ultimii zeci de ani, tronează în mijlocul salii, protejat fiind de câteva sfori pe post de “barieră”. Un jilț lângă fereastră, frumos sculptat, cu o perină verde, despre care am citit că se așeza pe cai, pentru ca damele sa stea comod. Nu am fost prea convinsă, din cauza dimensiunilor (veți vedea foto), dar n-am decât să cred în explicațiile pertinente… Scaunul se află în fața unui birou al vremii. Specialistul în materie se uita după nu știu ce sertăraș ascuns (așa am aflat că mai toate birourile vechi au, de obicei, un sertar ascuns), însă ghidul ne-a lămurit că acesta nu avea niciunul. Impresionează zidurile foarte foarte groase… Ca de obicei, nu mă pricep să aproximez, însa cred că aveau cel puțin doi metri. Un alt lucru de care eu singurică nu mi-aș fi dat seama (așa spirit de observație am…), este că sala avea cinci colțuri, și nu patru, datorită poziționării scării. Pe margine erau expuse cateva coifuri si săbii, căci de fapt acestea îi dădeau numele sălii.

Continuăm urcușul și ajungem in Sala Muzeu. Intr-o vitrină centrală sunt expuse cateva materiale celtiberice si romane, precum și diverse resturi din castelul original (langă fereastră). Dacă e să ne luam dupa “golul” din dreptul ferestrei, grosimea zidului cred că are patru-cinci metri, nu doar doi cum am spus mai devreme. Tot aici găsim și cateva bucăți de marmură cu decoruri renascentiste și cateva carpete atârnate pe pereți. Sala are și un semineu, lângă care turistii își făceau de zor poze.

Am trecut apoi printr-un tunel cam neingrijit, cu cabluri agățate aiurea pe tavan și niste arhive prafuite la capătul acestuia…, care îți lasă un gust cam amar, ce-i drept… Intr-un colt o armură completă, bărbătească, la polul opus una femeiască, iar pe pereți tablouri și fotografii cu istoria castelului. Era interesantă partea în care este redat castelul inainte de a fi cucerit de soldații lui Napoleón și după. Dezastrul lăsat de aceștia era mai mult decat evident.

Am ajuns apoi sus, pe o terasă a castelului, de unde priveliștile sunt impresionante. De aici se poate vedea foarte bine șantul enorm săpat în jurul castelului, necesar fiind pentru a-l apăra de posible atacuri, pentru că, așa cum spuneam mai sus, castelul nu este construit pe o colină, ci langă unul din meandrele raului Voltoya. In “spatele” șanțului se află două incinte: una exterioară, cu funcție defensivă, și alta interioară, mai ridicată si cu turnuri la colturi, care protejează sălile și incăperile fortăreței. Toate acestea fiind așezate in jurul Curtii Armelor.

Să nu uit (lucru important, mon cher;)): și aici țiglele erau așezate invers, deci este, mai mult ca sigur, un obicei al locului.

După ce am făcut poze în toate direcțiile și cum m-am priceput mai bine, și am incercat să vedem castelele din Íscar și Cuéllar, localități din apropiere (că doar de-aia Castilia se numește Castilia, de la numărul mare de castele existente pe aceste meleaguri…), ne-am indreptat spre Mazmorra, adică închisoarea castelului. Această sală, unde am ajuns după ce am trecut de cateva obuze din piatra, așezate intr-o grămajoară pe un lateral al “holului”, și cea de deasupra, sunt unite printr-o “gaură”. Impresionează forma construcției, realizată astfel cu scopul de a evita fuga deținutilor.

Cam asta a fost scurta rută care intră în vizita cu ghid a castelului. Din nou de remarcat și în aceste ultime săli funcția ornamentală a picturilor de pe ziduri. Cărămida se acoperea cu stuc și pe deasupra se pictau motive geometrice. Roșul, albul, negrul și albastrul sunt culorile cele mai folosite.

După ce ne-am despărtit de ghid, deja spre inserat, am purces la o scurtă plimbare în jurul castelului. Imaginea exterioară a acestuia este de o frumusețe extraordinară. Spre deosebire de castelele creștine, cu ziduri simple și netede, și cu valoare exclusiv defensivă, aici putem admira triumful fanteziei, al imaginației și al visului. Originalitatea lui este atat de deosebită încat castelul este considerat exponentul cel mai de seamă al stilului mudéjar militar castilian. Știu ca am tot repetat acest lucru… și-mi cer scuze, cuvintele poate nu mă ajută să-i “fac dreptate” castelului. Cărămida reușește sa creeze jocuri de culoare și forme într-un mod spectaculos. Pe deasupra, ubicarea castelului în apropierea raului Volotoya nu face altceva decat să mărească valoarea cromatică a ansamblului, deoarece se îmbină sau coincid in același spațiu și pe retina celui care priveste, tonalitățile verzi ale vegetației de luncă, albastrul cerului și portocaliul/cărămiziul castelului. Bogăția cromatică din interior mărește și ea această “exagerare” de culoare deloc tipică sobrei Castilii.

Cum intri pe poarta castelului, pe partea stangă, poti vedea și cea de-a treia statuie vaccee, o figură zoomorfă, cele doua “surori” ale ei aflându-se, după cum deja v-am spus, langă Poarta Satului, în Coca.

Incinta interioară este flancată, în cele patru colțuri, de patru turnuri, dintre care cel mai mare este cel menționat mai sus: la Torre del Homenaje. La Torre de Pedro Mata este, împreună cu cel al Omagiului, cel care protejează poarta de acces in Curtea Armelor. Celelalte două turnuri, La Torre de la Muralla (Turnul Zidului) și La Torre de los Peces (Turnul Peștilor) sunt ceva mai mici. Această diferență de dimensiuni produce văzului o agreabilă gradatie a volumelor. Tot ce se poate vizita în ziua de astăzi în Castelul din Coca se află în Turnul Omagiului. Sălile sunt unite între ele prin scara tip melc de care v-am vorbit mai sus.

Și acum cateva date cu caracter informativ.

Castelul este deschis tot anul, mai puțin în prima zi de marți din fiecare lună; în ziua de Crăciun; în ziua de Anul Nou; în ziua de Bobotează și 15 zile în ianuarie; iar programul de vizită este următorul:

Toamna-iarna

Zile lucrătoare: 10:30h-13:00h și 16:30h-18:00h

Sambăta, duminica și zile de sărbătoare: 11:00h-13:00h si 16:00h-18:00h.

Primavara-vara

Zile lucrătoare: 10:30h-13:00h și 16:30h-19:00h

Sambăta, duminica și zile de sărbătoare: 11:00h-13:00h și 16:00h-19:00h.

Intrarea costă 2,70€ (tarif normal) și 2€ tarif redus pentru grupuri, pensionari, copii…

P. S. M-am incăpățânat să “pigulesc” acest review, preț de vreo două ore bune, și să folosesc diacriticele. Nu vă zic cum am procedat, că râdeți de mine… Scuze dacă s-a mai strecurat câte o “excepție”. Sunt mândră de cum arată;), așa că, după ce primesc de la Moșu’ tastatura românească, n-o să mai am scuze…

---

VIZUALIZĂRI: 2906 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI