Între maur şi creştin, o fascinaţie nemărginită: Granada

TIPĂREȘTE

Mărturisesc că unul dintre motivele care au înclinat balanţa spre Andaluzia, a fost Granada, cu al său complex Alhambra, pare-se, multă vreme, cel mai vizitat obiectiv al Spaniei. Încă din copilărie, de la Teleenciclopedia, îmi rămăseseră în minte frânturi de imagini despre Granada şi, pe atunci, nici  în visele mele cele mai frumoase nu-mi puteam imagina că odată şi odată voi păşi şi eu în oraşul acesta fermecat. Aşa că, am plănuit că trei zile ar fi numai bine de stat în oraş pentru a-l cunoaşte binişor şi a vedea ce este mai reprezentativ pentru Granada, apoi, în drum spre Sevilla, deodată mi-a trecut prin cap să ne oprim o zi şi la Córdoba, „rupând” deci o zi şi pentru aceasta. Au rămas doar două zile pentru Granada care trebuiau organizate judicios pentru a fi, cât de cât, suficiente spre a vizita ce ne propuseserăm.  

   Granada, situată la aproximativ 700 m altitudine, la poalele munţilor Sierra Nevada, nu este un oraş mare, ci unul de mărime medie, cu circa 230.000 locuitori, capitala provinciei omonime, parte din Andaluzia.

   Istoria Granadei se suprapune peste cea a Andaluziei şi coboară cu câteva secole Î. C., oraşul fiind cunoscut ca o colonie feniciană, apoi iberică, pe nume Iliberia, în timpul stăpânirii romane devenind Iliberis. Începând cu anul 711, oraşul, aidoma Andaluziei, a fost cucerit de maurii veniţi din nordul Africii, şi redenumit, mai întâi în Ilbira Garnata, mai apoi în Medina Garnata, forme de la care se trage numele său actual.  

     Granada a avut un rol de seamă după căderea Califatului de Córdoba, ajungând reşedinţa celor mai importante dinastii maure: Ziri iniţial, apoi almoravizii, almohazii, nasrizii, care au domnit peste un regat plin de splendori, scos la lumină după veacuri de obscuritate. A fost o perioadă de dezvoltare maximă în care arta şi ştiinţa au înflorit deopotrivă, ca după aproape opt secole de islam, Granada să fie recucerită, în 1492, de regii catolici Ferdinand şi Isabela care îi împinseseră pe mauri tot mai în sud.  

    De fapt, Granada a rezistat mai mult decât oricare alt oraş musulman din Spania, a fost ultima redută maură, ultimul bastion maur în calea Reconquistei, cel din urmă rege maur, Boabdil, fiind izgonit în exil împreună cu mama sa. Se spune că  acesta a  lăcrimat când a privit înapoi, pentru ultima oară, spre Granada din trecătoarea ce se numeşte de atunci Puerto del Suspiro del Moro (Suspinul Maurului), iar mama sa l-a apostrofat usturător: „Fă bine să plângi ca o femeie pentru ceea ce nu ai putut apăra ca un bărbat.”  

    În epoca Renaşterii, dar şi în cele următoare, Granada a continuat să înflorească, din acea perioadă datând Catedrala şi Capela Regală, ridicate pe locul principalei moschei a oraşului, dar şi alte multe edificii (Spitalul Regal), monumente, mănăstiri din vecinătate. Pictori, muzicieni, compozitori, poeţi au fost vrăjiţi de aura Granadei, performând şi preamărind oraşul. Cel mai mai mare scriitor contemporan din Granada a fost Federico Garcia Lorca, victimă a  Războiului Civil, fiind asasinat în 1936 de oamenii generalului Franco.

   În zilele noastre, Granada este un oraş sofisticat şi plin de viaţă, purtând parfumul unui trecut glorios, fără să se  îngroape în acesta, deşi o comunitate marocană în creştere pare că îi readuce vibe-ul islamic de odinioară. Totodată, Granada se remarcă a fi un oraş univeristar de seamă pe care mai mult de 80.000 de studenţi îl animă impregnându-i un caracter tineresc.    

   Încă din perioada documentării mele despre Granada, am remarcat că oraşul pare a fi împărţit în trei zone: prima, colina Alhambra, a doua, colina Albaicín, situată vis-á-vis de Alhambra,  dincolo de care în nord se continuă şi Sacromonte, dealul cavernos locuit de populaţia gitanos şi a treia, oraşul „nou” , care se întinde generos la poale. De aici bate inima modernei Granada, aici se află o mulţime de obiective istorice, dar şi bulevarde elegante pe care se află magazine fel de fel, sau pieţe largi cu fântâni frumoase.

     Din anul 1984, atât Albaicín cât şi Alhambra împreună cu Generalife au fost incluse patrimoniul mondial UNESCO.

    Am gândit un plan care, pentru prima zi, nu cuprindea cine ştie ce, în ideea că era destinată acomodării cu oraşul în care, oricum, soseam cam pe la prânz. Totuşi, am avut în vizor cartierul Albaicín unde vroiam musai să ajungem pentru atmosfera faimoasă de autenticitate şi originalitate, pentru concertele ad-hoc sau reprezentaţiile de flamenco pe care aveam şanse să le prindem ţinând cont că eram într-o zi de duminică când era rost de mai multă relaxare. La fel ca şi în Sacromonte, şi în Albaicín aveam toate şansele să întâlnim cântăreţi gitanos, aici locuind o mare comunitate.

    Aşadar, după ce ne lăsăm bagajele în cameră, cu harta primită de la hotel, pe care recepţionera ne încercuise obiective clare ce coincideau în bună parte cu ale noastre, o luăm la pas cu entuziasmul specific atunci când descoperim un oraş nou. Mai întâi, ieşim din hotel pe Calle Navas, apoi dăm în Plaza del Carmen unde admirăm Ayuntamento (primăria) şi observăm Centrul de Informaţii Turistice, ca pe urmă să ne înscriem la stânga pe Calle Reyes Católicos, unul dintre cele mai însemnate ale oraşului. După numai câteva zeci de metri, ne atrage atenţia pe o străduţă perpendiculară la dreapta un monument cu arcade specifice mudéjar ce ni se ivise parţial în raza vizuală. Am aflat că este vorba de Corral del Carbón, un han, o alhondiga construită în 1336, adică o clădire publică destinată adăpostirii comercianţilor şi a mărfurilor lor, practic un caravanserai unde aceştia rămâneau în siguranţă peste noapte, fiind găzduiţi cum se cuvine. După cucerirea creștină, acesta a devenit depozit pentru grâu şi cărbune, folosit de negustorii de cărbuni ce deveniseră principalii oaspeți ai acestei alhondiga, care a primit numele de „Corral del Carbón” (hambar de cărbuni).  

    În continuare, am intrat în Plaza Isabel la Católica, în care tronează o fântână arteziană ce are în mijloc, în susul ei, statuia reginei Isabela aşezată pe tron şi cea a lui Cristofor Columb stând la picioarele sale, în faţa sa. De ce, explicaţia stă scrisă pe soclu, însă în legătură cu aceasta circulă mai multe variante: fie că marele explorator a îngenuncheat cerând sprijin financiar pentru călătoria sa în India, fie că vroia acordul reginei pentru a putea pleca în voiaj.

    În acel punct, Calle Reyes Católicos se intersectează cu Calle Gran Via de Colón, poate cea mai importantă arteră din Granada, cea pe care o ştiam de când veniserăm cu autobuzul de la autogară. Ambele sunt mărginite de edificii istorice, foarte frumoase, cu arhitectură aleasă. Noi am ţinut-o tot înainte pe Calle Reyes Católicos până în Plaza Nueva de lângă care trebuia să luăm microbuzul C32 spre Albaicín.      În mijloc, Plaza Nueva este garnisită cu o fântână dispusă etajat, iar aceasta se continuă cu Plaza de Santa Ana unde aveam să admirăm, la întoarcerea din Albaicín,  Palacio de la Real Chanchilleria, respectiv fosta Cancelarie Regală din Granada, în prezent sediul Curții Superioare de Justiție din Andaluzia care se află vis-á-vis de o altă instituţie din domeniu, Juzgado de Primera Instancia de Granada. Nici Plaza Nueva, nici Plaza de Santa Ana nu sunt deschideri de tip circular, ci mai degrabă rectangular, însă asta nu le împiedică să fie locuri animate, aglomerate, preferate în special de tineri şi comercianţi ambulanţi de culoare care aveau mărfurile expuse pe cearşafuri, gata să le strângă la un semn că poliţia e pe-aproape.     Microbuzul C32 ne-a dus mai întâi pe Carrera del Darro, apoi a urcat pantele nu foarte abrupte din Albaicín, lăsându-ne aproape de Mirador de San Nicolás, unul dintre cele mai vizitate puncte din acest cartier, un excelent punct de belvedere. Biletele (1,40 €/pers.) se cumpără de la şofer, numai cu cash, regulă generală în transportul în comun din Granada.

   Cartierul Albaicín se prelinge pe dealul din faţa Alhambrei, fiind locul din care se obţin privelişti superbe asupra acesteia cu munţii Sierra Nevda în fundal, dar şi locul primei fortăreţe arabe ceea ce i acordă statutul de cea mai veche parte din Granada. Străduţele sale şerpuitoare, strâmte, pe care casele albe acoperite cu ţiglă roşie strălucesc în soare, nu permit decât parţial circulaţia maşinilor, aşa încât zona fiind mai mult pietonală, invită pe oricine le calcă să descopere un labirint fermecător. Ce-i drept, ne-am întâlnit cu trenuleţul turistic ce se strecura cu dificultate pe cele mai aerisite dintre ulicioare, tocmai pentru a avea loc.  

    Am avut noroc să prindem ceea ce doream, exact pe platoul de la Mirador de San Nicolás lume multă strânsă să-i asculte pe câţiva localnici gitanos ce concertau în ritmuri specifice, lipsind însă dansatorii, dar a fost bine şi aşa. Glasurile lor şi muzica ce răsuna din două chitări ciupite cu măiestrie şi un instrument de percuţie improvizat acompaniat de castaniete ne-a ţinut pe loc, într-o audiţie profundă de parcă eram vrăjiţi. Şi am mai fi ascultat mult şi bine, că doar ne-am dat seama de autenticitatea momentului, mai cu seamă că belvederea către Alhambra ne luase ochii, însă ne-am amintit că veniserăm să luăm la pas ulicioarele din Albaicín şi atunci ne-am desprins cu regret şi-am pornit la pas la cutreierat.

    Din Plaza San Nicolás se ridică mândră Iglesia de San Nicolás, din cărămidă tencuită cu alb, în ton cu majoritatea caselor din cartier, iar în spatele bisericii se află noua moschee din Granada.

    Pe urmă, ne-am pierdut pe străduţe, am dat de Convento de las Tomasas, o mănăstire de secol XVI, de Colegiata del Salvador din Plaza Salvador, la fel o biserică de câteva secole, ridicată pe locul unei moschei, Arcos de Las Pesas care ne-a condus în Plaza Larga până la zidurile Muralla de la Alcazaba Cadima, o sumedenie de case frumoase, gătite cu ghivece albastre, decorate cu elemente de natură mudéjar, de un farmec incontestabil. Şi, desigur, pieţe animate, în care oamenii se bucurau stând la masă socializând. De altfel, peste tot am sesizat mici localuri, multe care ţineau şi spectacole de flamenco.  

    După vreo câteva ture bune prin cartier, am nimerit iar în Mirador de San Nicolás unde concertele nu conteneau. Am mai căscat ochii şi urechile pentru încă o audiţie, după care ne-am decis să revenim în centru.   

    La întoarcere, am preferat să coborâm la picior, urmărind oarecum traseul microbuzului fiindcă ne plăcuse ce văzuserăm din mersul acestuia. Am trecut pe lângă Iglesia de San Juan de los Reyes, o vilă frumoasă, pe nume Carmen de la Victoria (carmen fiind termenul pentru vilă tradiţională din Granada), ca exact când să ne înscriem pe Carrera del Darro, strada îngustă, pietruită, ce urmăreşte cursul râului Darro, am dat de Convento San Bernardo, şi pe urmă de Casa Castril care găzduieşte acum Muzeul de Arheologie al Granadei. Au urmat Convento de Santa Catalina de Zafra, Casa Zafra şi El Bañuelo, adică băile arabe de dimensiuni mai mici. Zărim pe partea opusă nişte ruine înalte în dreptul cărora citim de pe panou că ar fi fost cândva Puerta de los Tableros.

    Ajunşi în centru, ne gândim să facem câţiva paşi, cât încă era lumină, şi în celălalt sens al Calle Reyes Católicos până la Puerta Real, apoi am făcut stânga, am admirat Teatro Isabel la Católica şi Fuente (fântâna) de las Batallas ca pe urmă să ne înscriem pe o arteră elegantă, modernă pe nume Carrera de la Virgen, cu scuar pe mijloc, pe ale cărei părţi am remarcat edificii frumoase, centre comerciale şi, bineînţeles, Iglesia de Nuestra Señora de los Angustias, pe scurt Virgen, până la Fuente de Las Granadas din Plaza del Humilladero.

     Lăsaserăm pe umerii celei de-a doua zile tot greul Granadei: Complexul Alhambra, Catedrala şi seara, un concert de flamenco la un tablao dedicat şi vestit ca fiind unul dintre cele mai bune, Tablao La Alborea.

     Despre experienţa la Alhambra nu voi povesti acum, intenţionez să o fac separat, parcă merită un alt review, însă despre Catedrală chiar vreau să spun câteva cuvinte.

     Făcusem rezervare de acasă pentru Catedrală de pe website-ul acesteia https://ticketsgranadacristiana.com/es/monumentos/catedral-granada/ achitând biletele 6 €/pers. plus un euro taxa de rezervare, în total 13 €, alegând ca interval de vizitare 14,00-17,45. La sfatul primit tot de website, mi-am descărcat aplicaţia în telefon, gândindu-mă că ne va folosi, şi chiar a fost foarte utilă, urmărind explicaţiile pe măsură ce treceam de la un punct la celălalt, semnalizate prin panouri.  

     După ce am ieşit de la Alhambra, ne-am dus direct la catedrală, amânând masa de prânz fiindcă era trecut de 14,00 şi nu ştiam cât ar fi putut dura.

     Am coborât de la Alhambra cu microbuzul C30 până în centru, apoi am ţinut-o aţă până la intrarea în Catedrală, pe care o identificaserăm de cu seara, pentru a nu bâjbâi inutil. Asta deoarece Catedrala din Granada este grandioasă şi nu e chiar o bagatelă chiar numai să-i dai ocol. Adresa sa oficială este: Calle Gran Vía de Colón, 5.

Exact în inima oraşului, la câțiva metri de Madraza (Universitatea fondată de dinastia nasridă)  şi se observă cu uşurinţă mulţumită maiestuozităţii sale, fiind unul dintre cele mai impunătoare monumente din oraș și o capodoperă a Renașterii spaniole. Este închinată Sfintei Fecioare Maria a Întrupării.

     Povestea Catedralei este strâns legată de regii catolici Isabela I de Castilia și Ferdinand al II-lea de Aragon care au ajuns în Granada în 1482 şi au reuşit s-o cucerească în 1492,  instalându-se aici spre a-şi consacra viața pentru totdeauna acestui oraș şi de aici să înceapă să construiască noul Regat al Spaniei. Oraşul trebuia să capete o înfăţişare creştină şi să aibă o catedrală impozantă, cel mai ambițios proiect fiind o mare catedrală gotică cu o capelă regală pentru a găzdui rămășițele monarhilor.

    Deși ridicarea sa fusese plănuită să înceapă în anul 1506, moartea subită a reginei Isabella în 1504 a dus mai întâi la construirea Capelei Regale pe locul principalei moschei a orașului și edificarea sa nu a fost finalizată până în 1517. Până atunci, rămășițele Monarhilor Catolici au rămas în mănăstirea San Francisco de la Alhambra.

   Prin urmare, lucrările la Catedrala din Granada nu au început decât în ​​1523. Temelia sa a fost pusă, deci, alături, pe locul aceleiaşi moschei din Granada. După moartea arhitectului principal, Enrique Egas, proiectul a fost preluat Diego de Siloé, un alt artizan recunoscut, care a schimbat întregul plan gotic pentru a ridica o maiestuoasă catedrală renascentistă. El a proiectat un templu mare cu cinci nave și două turnuri de 80 de metri. Până la urmă, doar unul dintre ele, de 50 de metri, a putut fi construit. Catedrala a fost finalizată în 1704, după 181 de ani, dovedindu-se a fi o capodoperă renascentistă spaniolă, laudată de scriitori şi istorici.  

     Faţada principală este gotică, iar interiorul în stil renascentist şi cu alte influenţe: plateresc, baroc, rezultând o adevărată operă de artă cu capele laterale și o capelă principală, gândită de Siloé. Tezaurul Catedralei este păstrat în Sacristie şi astăzi deține ornamente și comori de neprețuit. Acolo ne-au atras atenţia două ceasuri de perete ce semănau foarte bine între ele, agăţate aproape de uşă, dintre care unul englezesc cu motive chinezeşti, realizat în 1730.  

    Vizitarea Catedralei din Granada permite celui ce păşeşte înăuntru să se bucure de artă în toată diversitatea ei. Arcadele bolţilor înalte, picturile de pe altar, coloanele care despart navele, sculpturile din capela principală, vitraliile, dalele de marmură în ton alb-negru al pavimentului, albul strălucitor al coloanelor interioare  - este fascinant să te plimbi prin interiorul Catedralei din Granada, te simţi așa de mic şi de neînsemnat într-un spaţiu atât de generos.  

     Una dintre marile atracții ale Catedralei din Granada sunt cele cincisprezece capele laterale ale sale. Multe dintre ele adăpostesc adevărate capodopere, cum ar fi picturi și sculpturi ale artiștilor locali. Se distinge Capilla Mayor, formată din douăsprezece coloane corintice (după numărul apostolilor) pe ale căror capiteluri se află antablamentul și, deasupra acesteia, bolta care adăpostește o serie de vitralii delicate.  

     Catedrala este, realmente, impresionantă atât ca dimensiune cât şi ca însemnătate, şi chiar dacă mie, personal, nu mi s-a părut atât de bogat decorată ca cea din Málaga, prin ceea ce a reprezentat iniţial şi continuă şi-n zilele noastre, depăşeşte ca importanţă multe lăcaşuri de cult considerate demne de atenţie sporită.

       Ne-am încheiat vizita după vreo oră, încadrându-ne în intervalul ales, însă cred că şi dacă întârziam puţin am fi fost primiţi fiindcă nu erau foarte mulţi vizitatori în interior şi lucrătorii de acolo păreau a fi destul de flexibili.

       Seara acelei zile pline petrecute în Granada am gândit că trebuie s-o încununăm cu un spectacol de flamenco, făcând rezervare de acasă prin GetYourGuide, platformă a cărei clientă fidelă sunt de ceva vreme, la Tablao La Alborea, situat pe o străduţă fix în spatele Plaza Nueva. Am beneficiat de o reducere de preţ cu 2 €, de la 20 €/pers., aşa încât am ales varianta cu o băutură inclusă, achitând în final 41 €, rezonabil, însă era normal ca la flamenco acasă acesta să nu coste foarte mult.  

  Show-ul a început la 19,00 şi a durat fix o oră, dar una absolut intensă, de o încărcătură uimitoare. Aici vedeta show-ului nu a fost dansatoarea, ci dansatorul, cunoscut pe plan local ca Luis de Luis, considerat a fi mai bun faţă de Irene La Serranilla, o artistă foarte sensibilă.  Las video mărturie pentru reprezentaţie.  

Granada, la modul general, dar şi particular, a fost ceea ce ne aşteptam să fie, posibil chiar mai mult de atât, cuvintele mele ar putea fi modeste faţă de ceea ce oferă Granada, fiindcă nu am văzut decât o parte din ceea ce are de oferit oraşul, însă în aproape două zile de stat acolo atât ne-au ţinut puterile. Desigur, dacă ajungeţi în Andaluzia, vă adresez hotărât îndemnul să includeţi acest minunat oraş în planurile voastre, fără de care orice incursiune în acest ţinut magic ar fi cu siguranţă mult mai săracă.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=16aNhD_TyT0

---

VIZUALIZĂRI: 369 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI