Paros și satele sale albe

TIPĂREȘTE

Da, am fost norocoasă: am văzut Marea Egee. De multe ori. Și tot nu mă mai satur!

Paros a fost prima insulă cicladică vizitată în excursia din 2023. Și drumul pe ape din Mykonos până în portul din capitala pariană Parikia mi-a oferit din nou prilejul de a admira întinderea albăstrie minunat vălurită de vânt și împestrițată de împroșcăturile de spumă albă.

Câteva informații practice

Din Mykonos, unde am aterizat, spre Paros sunt mai multe curse zilnice de feribot și poți opta între variante rapide de 35-40 de minute, cu prețuri de 56-60 euro, și alte mai lente, una din acestea din urmă fiind și alegerea mea: Fast Ferries, 1 oră și 30 de minute, 36 de euro/persoană. Condițiile pe feribot au fost excelente și am putut moțăi pe un fotoliu și să ies apoi pe punte pentru a mă desfăta cu peisajul marin.

Așa cum v-am povestit în reviewul anterior vezi impresii, am aranjat cu gazda noastră să ne ia din port cu minivanul său, după care am închiriat mașină, un Fiat Panda pentru 3 zile, la tariful exorbitant de 65 euro/zi. Prețul benzinei de 95 era în august 2023 între 2,22-2,27 euro/litru iar șoselele mi s-au părut impecabile, singura mică dificultate fiind manevrarea vehiculului pe drumurile pline de serpentine.

Dacă nu șofați sau ideea închirierii unei mașini nu vă tentează, trebuie spus că insula beneficiază de un sistem de transport public bine pus la punct, cu autobuze sau autocare moderne, dotate cu aer condiționat, și care respectă, în general, orarul afișat în stații. Site-ul operatorului KTEL local se actualizează o dată la fiecare 2-3 săptămâni, așa că ar fi bine să îl consultați cu puțin timp înaintea plecării. Detalii aici: https://ktelparou. gr/en/bus-schedules. html. În funcție de distanța parcursă, biletele costă 1,50-2,50 euro și se pot cumpăra de la șofer.

Stația de autobuz din capitala Parikia se află la cca. 200 m sud de port, dincolo de moara de vânt, pe care nu aveți cum să o ratați. Sunt 5 linii de autobuz, așa cum veți vedea și într-una din pozele atașate la review. Linia 1: Parikia-Golden Beach (Chrissy Akti), trecând de la vest la est prin Lefkes; Linia 2: Parikia-Naoussa; Linia 3: Parikia-Alyki trecând pe la aeroport; Linia 4: Parikia-Pounda (punct de îmbarcare pe feribot spre insula Antiparos); Linia 5: Parikia-Naoussa-Golden Beach.

Despre Paros

A treia insulă cicladică în privința mărimii, după Naxos și Andros, se află la cca. 150 km sud-est de portul Pireu și la 8 km vest de Naxos. Are 200 kmp, 119 km de coastă, și cca. 14.000 de locuitori.

Și gata cu cifrele!

Insula a fost stăpânită de cretani iar în secolul al X-lea î. Hr. a fost ocupată, zice legenda, de arcadienii din Peloponez. Poartă, de altfel, numele căpeteniei acestui trib. De prin veacul al VIII-lea î. Hr., a cunoscut o mare înflorire datorată primordial exploatării marmurei și a devenit o putere maritimă, cu propriile colonii, printre care Thassos. Epoca sa de glorie a apus însă după războaiele pierdute cu vecinul Naxos.

Au urmat includerea în Imperiul Macedonean și mai târziu cel Roman și Bizantin, iar din 1207 până în 1537, când a fost cucerită de otomani, a făcut parte din Ducatul Naxosului, întemeiat de Marco Sanudo. La începutul anilor 1830 s-a alipit Regatului Greciei.

De ajuns cu istoria! Să vedem cum arată insula.

Deja în cele cca. 30 de minute cât a durat transferul din port până în satul care urma să ne fie gazdă timp de 5 zile, ne-am făcut o primă impresie despre aspectul insulei, care combină în mod contrastant mici coline stâncoase și aride, cel mai înalt vârf fiind Profitis Ilias, de 771 m, cu văi umbrite de măslini și portocali care coboară lin spre golfuri nisipoase. Priveliștile mării văzute de pe șoseaua aflată mai sus sunt de vis!  

Paros nu e la fel de sterp ca Mykonos, dar nici la fel de verde ca Naxos. Ici-colo se văd petice de pământ cultivate cu orz, grâu sau viță de vie, insula fiind cunoscută pentru cele două sortimente de vinuri de origine controlată, unul alb din soiul Monemvasia, și celălalt roșu, un cupaj din soiurile Mandilaria și Monemvasia. Cele mai bune podgorii se află în nordul și estul insulei și dacă subiectul vă interesează, puteți face o degustare la crama Moraitiko de lângă Naoussa.

Dar nu vinurile, și nici brânza au făcut celebritatea Parosului, ci marmura albă, întrecută în calitate poate doar de cea de Carrara. Marmura pariană a fost exploatată din cele mai vechi timpuri, fiind folosită în antichitate la construcția Acropolei ateniene, a templului lui Zeus din Olimpia, a Stadionului Panathenaic din capitala Greciei, a templului lui Apollo din Delphi sau a celui al lui Apollo Epikourios din Peloponez. (Cu mândrie țin să vă raportez că am văzut cu ochii mei toate obiectivele sus-menționate!). Și tot marmura pariană a fost materialul din care s-au sculptat Venus din Milo sau Victoria din Samothrace.

Carierele de marmură au fost abandonate în perioada bizantină, venețiană și otomană, activitatea fiind reluată pentru scurt timp în secolul al XIX-lea după întemeierea Regatului Greciei. Astăzi pe insulă mai funcționează doar câteva mici exploatări în centrul și nordul insulei.

Dacă nu marmura e cea care atrage acum vizitatorii, atunci ce?

Într-o enumerare rapidă: plajele cu nisip auriu fin, bătute de valuri care permit practicarea sporturilor nautice, arhitectura cicladică din satele pitorești din interior sau cele pescărești de pe țărmuri, viața de noapte din Naoussa și obiectivele culturale din Parikia, bijuteriile din argint, ceramica decorativă, cele 450 de biserici și peste 30 de mănăstiri, din care însă numai 5 funcționale. Toate acestea, și poate altele care îmi scapă, au transformat Paros într-o destinație populară, descrisă deseori drept o combinație reușită între cosmopolitismul din Mykonos (mult mai puțin agresiv însă aici), autenticitatea satelor și frumusețea plajelor din Naxos, tradiționalismul din Andros și Tinos.

O insulă cicladică reprezentativă, cu adevărat fermecătoare și potrivită, după părerea mea, mai tuturor gusturilor, pe care am reușit să o „bifăm” aproape în totalitate. Iar în cele ce urmează voi încerca să descriu micile localitățile vizitate - voi dedicat un review separat celor două orașe.

Satele albe

Logaras, un sătuc situat pe malul estic al insulei, opus capitalei Parikia, de care îl despart 18 km, ne-a găzduit timp de 5 zile. La fel ca mai toate localitățile din Paros, și aici se ajunge pe o bretea ce se desprinde din șoseaua principală.

A fost întemeiat recent, în scopuri turistice, și nu știu exact câți rezidenți permanenți are, dar în mod cert doar câteva zeci, maxim sute, fiind foarte mic și dotat doar cu un supermarket aflat la intersecția cu șoseaua principală, un mini-market, un ATM și trei taverne pe țărm. Din câte am observat, toate clădirile sunt tipic cicladice și adăpostesc hoteluri și vile cu apartamente de închiriat pe timpul verii.

Logaras este așezat într-un golf în formă de potcoavă, cu o plajă dezamăgitoare (voi reveni într-un alt review), dar cu priveliști superbe ale întinderii nesfârșite de mare, limpede precum cristalul. Din parcarea situată la înălțime se pot admira atât acest golf, cât și cel, mult mai larg, în care stă culcușit satul din apropiere.

Piso Livadi este numele localității învecinate, situată la mai puțin de 1 km nord de Logaras, dincolo de un delușor cam abrupt. Acest sat de pescari cu o istorie mult mai lungă a servit pe vremuri drept port pentru transportul marmurei. În ultimele decenii a devenit una dintre stațiunile estivale cunoscute din Paros, cu o plajă minusculă dar simpatică și un port de agrement de unde se pot face croaziere de o zi în Iraklia, Schinoussa și Naxos, în Antiparos, în Despotiko, în Koufonisi sau chiar în Santorini.

Bani să ai!

Sincer, știind că vom cumula patru traversări lunguțe cu feribotul, n-am fost tentată de încă o alunecare pe ape în niște ambarcațiuni mult mai mici, unde riscul de a suferi de răul de Marea Egee învolburată de nemernicul vânt Meltemi ar fi crescut simțitor. Dacă aș fi fost totuși mai deșteaptă sau mai sârguincioasă în documentare, aș fi aflat că din Piso Livadi aș fi putut ajunge după o traversare scurtă (reamintesc, doar 8 km) în Naxos la Agia Anna, stațiunea de lângă Agios Prokopios, unde aveam cazarea. Și aș fi scutit astfel drumul cu minivanul din Logaras în Parikia, cel cu feribotul din Parikia în Naxos Town și pe cel (scurt totuși), cu autobuzul, din Naxos Town până în Agios Prokopios. Și aș fi făcut economii serioase!

Dă-i românului mintea cea din urmă!

Revenind la Piso Livadi, fermecătoarele sale case albe rivalizează cu portul foarte pitoresc în care stau ancorate bărcile pescărești. Să nu vă închipuiți însă că am cumpărat pește direct din bărci. Capturile sunt vândute tavernelor înșiruite pe mal, pentru a fi preparate în fel și chip și recomercializate la prețuri măricele. Dar ce să faci, doar ești în vacanță și meriți și tu puțin răsfăț!

Ceva animație găsești și la cafenele, gelaterii și în jurul magazinelor ce dau pe dinafară de mărfuri mai mult sau mai puțin autentic locale, dar satul păstrează încă un ritm domol, specific grecesc, fiind recomandat cu precădere amatorilor de liniște și relaxare.

Vă spuneam că nu am reușit să cumpărăm pește din bărcile ancorate în portul din Piso Livadi. Ne-am luat însă revanșa în următorul sat.

Marpissa, așa se cheamă el, și pentru a ajunge acolo am revenit pe șoseaua principală Epar. Od. Naoussas-Marpissas și am pornit spre vest către Parikia, pătrunzând în interiorul insulei. Culturile întinse întâlnite în cale indică faptul că localnicii de aici se îndeletnicesc în principal cu agricultura, și mai puțin cu turismul.

Marpissa, la fel ca Prodromos, unde aveam să poposim peste scurt timp, a fost construită ca așezare fortificată, și așa se explică pasajele dintre case, legate între ele prin uși interioare, folosite ca rută de scăpare în cazul unui atac.

Satul se întinde la est față de șosea și este fermecător, cu case albe cu etaj excelent întreținute, piațete pitorești,  câteva mori de vânt și mai multe biserici și mănăstiri. Una din ele, aflată pe un deal la cca. 200 m, lângă castrul venețian abandonat, este dedicată sfântului Anton și datează din veacul al XVI-lea.

Noi n-am ajuns până la mănăstire (e greu de urcat pe jos, și chiar și cu mașina pe un drum de țară plin de hârtoape, după cum am constatat, fapt care l-a făcut pe Adrian să renunțe pentru a nu avaria vehiculul închiriat), și nici nu ne-am oprit la Muzeul de Sculptură Nikos Perantinos, ci la Fish Shop Mr Lobbs Seafood, unde am avut surpriza de a întâlni o româncă de-a noastră căsătorită acolo și cu o fetiță de școală. Evident, după ce am cumpărat dorade (11 euro/kg), am intrat în vorbă și ne-a povestit câte ceva despre viața pe insula Paros și despre magazinul soțului și al ei, care livrează tavernelor din satele învecinate pește și fructe de mare sau mâncare gătită (midii cu orez, de pildă, sau pește pe pat de legume - le-am adulmecat și vă garantez că aromele erau amețitoare).

Să revenim însă pe șosea pentru a înainta spre vest către următoarea destinație. Unde vom sta mai mult, căci merită!

Prodromos, unul din cele mai cunoscute sate albe din insula Paros, ne uluiește pur și simplu cu frumusețea sa, desprinsă parcă dintr-o carte cu basme. Șoseaua este mărginită de clădiri rezidențiale albe, dar obișnuite, iar zona centrală, tradițională și sută la sută turistică, cam prost semnalizată printr-un singur indicator stingher, se întinde în stânga drumului principal, cum mergi spre Parikia.

O parcare de dimensiuni generoase, în jurul căreia se înșiră câteva taverne și cafenele, ne întâmpină în fața arcadei rotunjite cu clopot și cruce în vârf care marchează intrarea în spațiul pietonal. A fost adăugată atât pentru a impresiona vizitatorii, cât și pentru a-i împiedica să pătrundă cu mașina.

De cum treci de poartă, pășești într-un tărâm de vis: străzi înguste și pasaje acoperite, pavate cu dale maroniu-cenușii, case albe ca laptele, lipite unele de altele, tencuite din belșug cu var și cu câteva pietre lăsate la vedere, în cel mai pur stil cicladic, ghivece cu mușcate, bougainvillea pline de flori rozalii sau roșii ca sângele și multe alte plante care înmireasmează aerul. E prea devreme, abia dacă a trecut de ora 11, și satul e încă pustiu, însă în așteptarea turiștilor care vor năvăli cu siguranță după prânz, din micile cafenele au fost scoase afară mese și scaune din lemn vopsite în albastru iar dinăuntrul tavernelor au început să răzbată mirosuri apetisante.

Câteva pisici leneșe se bronzează pe treptele caselor, încurcând picioarelor gospodinelor ieșite pentru a scutura carpetele. O liniște desăvârșită, ca din veacuri de mult apuse, planează asupra acestei așezări spectaculoase prin simplitatea sa.

Trecem pe lângă mai multe capele de familie, închinate sfinților Spiridon sau Nicolae, pentru a descoperi biserica Agios Ioannis Prodromos, construită în secolul al XVII-lea în cinstea patronului spiritual al satului. O găsim, din păcate, închisă, așa că nu-i putem admira icoanele.

Un indicator ne semnalează Drumul Bizantin, faimoasa cărare ce servea la transportul oamenilor și mărfurilor, construită în urmă cu cca. 1000 de ani pentru a lega capitala insulei de satele situate la est, Prodromos, numit în acea epocă Dragoulas, fiind punctul terminus. Citesc despre această rută, parțial placată cu bucăți de marmură, că străbate crânguri de măslini bătrâni și traversează niște pârâiașe, și după vreo 5 km și oră și ceva de mers, ajunge în următorul sat aflat pe lista noastră de obiective musai de văzut.

Lefkes, unicul sat de munte din Paros, considerat și unul dintre cele mai frumoase din întreg arealul Mării Egee, se întinde pe dealul Agios Pantes și la poalele sale, într-o vale cu vegetație bogată, în stânga șoselei principale.

Și aici zona tradițională este pietonală, așa că ne-am lăsat Fiețelul într-o parcare amplasată pe o colină la intrarea în sat, de unde se deschide o panoramă superbă a localității. O găsim cu mult mai animată, mai turistică și mai cosmopolită decât Prodromos, și nu e de mirare, căci Lefkes este bine cunoscut atât grecilor, cât și vizitatorilor străini.

Până să ne lansăm spre zona tradițională, facem o oprire în scop de hidratare la cafeneaua/barul/gelateria de vizavi de parcul unde se înalță monumentul eroilor necunoscuți căzuți în luptele din al Doilea Război Mondial. Plătim 7 euro pentru un frappé și o limonadă și, cu forțe proaspete, pornim la drum.

O plăcuță montată pe un perete ne îndeamnă să respectăm serenitatea și să păstrăm curățenia în „traditional village center” și ne îndrumă spre cele două obiective principale: biserica Agia Triada și Byzantine Footpath. În drum remarcăm aleile înguste în pantă, placate cu bucăți de piatră colorate sau de-a dreptul cu marmură albă, strălucitoare și alunecoasă, scările abrupte ce urcă la etaje, casele albe cu balustrade, uși și ferestre albastre, bisericuțele, magazinele de suvenire, florile, pisicile, micile piețe în care stau adăpostite, la umbra copacilor, terasele care îmbie clienții cu lichide reci, atât de necesare în acea zi caniculară. Numele Lefkes înseamnă „plopi” , și într-adevăr, la marginea satului zărim crânguri de arbori bătrâni.

Lefkes e o așezare veche, întemeiată de cretani și locuitori ai învecinatei insule Naxos, al cărei contur se poate vedea, de altfel, printre morile de vânt, din anumite puncte înalte de pe traseul turistic, situate la cca. 350 m deasupra nivelului mării. Până în anii 1950 majoritatea rezidenților bărbați au lucrat în carierele de marmură, material întâlnit la tot pasul în sat, inclusiv ca element decorativ la case. După închiderea exploatărilor, au plecat să lucreze pe continent, însă o parte s-au întors, atrași de posibilitatea câștigurilor frumoase din turism. Nu doar hotelurile, vilele, tavernele și cafenelele fac cu ochiul vizitatorilor, ci și prăvăliile care expun bijuterii executate manual, obiecte de ceramică și textile frumos colorate și tot soiul de borcane cu miere sau fructe conservate.

Totuși, cum Lefkes nu este o stațiune de litoral, majoritatea turiștilor nu se cazează aici și satul și-a păstrat în mare măsură autenticitatea de așezare tipic cicladică.

Ratăm, nu știu cum clădirea în stil neoclasic care adăpostește Casa Literaturii, o inițiativă lăudabilă a municipalității și Centrului European de Traduceri, adăpost pentru scriitorii și artiștii veniți să lucreze într-o ambianță liniștită și relaxată, dar n-avem cum rata mândria localității, Biserica Agia Triada (Sfânta Treime). Urcăm și coborâm, urcăm și coborâm spre ea, și pe măsură ce ne apropiem, am un șoc, cu toate că după vizionarea multor filmulețe și poze, mă credeam avizată.

Mă uimesc dimensiunile. Ce caută un lăcaș de cult atât de mare într-un sat atât de mic?

Explicația e simplă: Lefkes a fost capitala insulei în Evul Mediu, când locuitorii preferau protecția oferită de munți și dealuri țărmurilor pline de pericolele reprezentate de pirați și alți posibili invadatori.

Situată pe o colină înconjurată de măslini, cu panorame încântătoare spre întreg satul, clădirea tip basilică a fost ridicată din marmură albă semitransparentă locală între 1830-1835. Cinci arce străjuiesc intrarea iar cele două turnuri clopotniță conferă construcției un plus de eleganță. Interiorul vast, cu un candelabru masiv în centru și coloane cu arcade, e îmbogățit de numeroase icoane și picturi murale.

E timpul să facem cale întoarsă, dar nu înainte de un al doilea popas la o terasă, unde ne omenim cu un Aperolspritz (eu) și o Fanta (Adrian, șoferul). Plătim 12 euro și ocolim puțin pentru a vedea Byzantine Road, care în acest capăt se prezintă, spre deosebire de Prodromos, nu din marmură, ci din pământ bătătorit.  

Nu încercăm să ne avântăm pe vechea rută, nu numai fiindcă nu ne țin picioarele, ci și pentru că ar însemna să revenim pe același drum pentru a ne recupera mașina lăsată la intrarea în sat, în capătul opus.

O scuză onorabilă, nu credeți?

Ne luăm la revedere, încântați, de la Lefkes. Urmează să vedem, din păcate, din lipsă de timp, doar din goana mașinii, alte două sate cicladice, de data aceasta așezate pe țărm.  

Alyki/Aliki este situat la cca. 6 km sud-est de Parikia, într-o zonă de șes presărată cu culturi de cereale. Dar nu pentru ele este vizitat de turiști, ci pentru excelentele plaje din apropiere. La una din ele - Faragas - aveam să poposim și noi. Detalii într-un alt review.

Drios, un sat pescăresc aruncat pe dealurile de pe coasta estică a insulei, la sud de Logaras, a fost pe timpuri un port al Parosului și este preferat acum de turiștii care vor să stea departe de agitația din Parikia și Naoussa, cele două orășele din Paros, dar în vecinătatea unor plaje lungi, cu nisip fin și valuri tocmai bune pentru windsurfing și alte sporturi nautice. La Golden Beach (Chrissy Akti) am făcut și noi o baie pe cinste, așa că v-o spun în cunoștință de cauză.  

Închei aici această descriere destul de succintă a unora dintre cele mai frumoase și mai reprezentative sate cicladice din Paros, subliniind încă o dată plăcerea cu care le-am vizitat și bucuria de a descoperi locuri turistice, dar care conservă (încă) savoarea rurală tradițională și aerul patriarhal specific Greciei autentice.  

O bucurie pentru văz și suflet!

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI