Kuala Lumpur - un oraș care merită mai mult de două zile

TIPĂREȘTE

Dacă stau strâmb și judec drept, cu articolul ăsta ar fi trebuit să-nceapă povestirea periplului nostru din Indochina. Că doar Kuala Lumpur a fost prima destinație din această vacanță. Dar... deh... am zis la vremea respectivă că nu prea am ce scrie despre ce-am văzut în doar două zile. La cât de greu mă pornesc să scriu ceva, dacă tot scriu, să scriu despre ce-am văzut pe îndelete.

Dar ca să nu fiu acuzat (pe drept) de ipocrizie, vă mai spun încă un motiv pentru care scriu rândurile ce vor urma. După ce-am citit despre penalizările alea cu... nescrisul a măcar 10 review-uri în cazul în care vrei să participi la Întâlnirea AFA (cu Î mare), am schimbat antigelul și lichidul de frână și-a pornit cheful de scris la prima cheie :). Că nu se știe ce gânduri oi avea în martie și s-ar putea să-mi prindă bine, măcar 5% mai puțină penalizare.

Kuala Lumpur a fost pentru noi un bonus nesperat. Inițial gândisem să zburăm direct în Cambodgia, la Siem Reap, după care să continuăm cu Thailanda. Dar ce să vezi? Turkish Airlines mi-a oferit un preț mai bun cu 150 de euro/persoană pentru varianta București – Kuala Lumpur față de București – Siem Reap, întoarcerea fiind în ambele variante de la Phuket. Și-atunci am zis, de ce nu? Am schițat un plan care să ne permită vizitarea capitalei Malaeziei cu cei 300 de euro, economia de la biletele de avion. Rezultatul a fost că de banii ăștia atât am putut să stăm... două zile.

Ce poți face doar două zile în Kuala Lumpur? Nu prea multe, dar măcar top 5 de vizitat, dacă ești tipul de turist” indianul Talpă-Iute” , se poate. Noi ne-am mulțumit doar cu trei din top 5 plus plimbări seara pe străzi pentru a admira zonele celebre pentru street-food. E de la sine înțeles că și pentru a gusta (la greu), că doar nu suntem masochiști.

Kuala Lumpur este considerat unul dintre cele mai moderne orașe din Asia de Sud-Est. Clădiri impunătoare din sticlă și oțel, arhitectură (ultra) futuristă îmbinată cu cea tradițională, infrastructură impecabilă, parcuri și grădini excelent întreținute sunt numai câteva aspecte pe care le-am observat în cele două zile. Senzația mea este că vor să facă din acest oraș un fel de-al doilea Singapore, însă mai sunt câteva aspecte unde mai au puțin de lucru.

Cam lungă introducere am făcut, așa că încerc să trec și la subiect. Am aterizat la ora 17.00, ora locală, pe Aeroportul Internațional din Kuala Lumpur. Formalitățile de intrare au fost lejere, cetățenii români neavând nevoie de viză pentru o ședere de cel mult 90 de zile în Malaezia. Preluat bagaje, bancomat pentru monedă locală (1,000 MYR retragere – 12 MYR comision), căutat zona de taxiuri... hop într-un taxi și pe la ora 19.30 am preluat cheile apartamentului pe care l-am rezervat pentru trei nopți. Taxiul a costat 105 MYR (ringit malaezian) cu meter pus, la care s-au adăugat înca 8 MYR taxe de autostradă. Aveam posibilitatea să mergem cu un tren ultrarapid din aeroport până în gara centrală, apoi să schimbăm cu un Sky-Train până la hotel. Ar fi costat 52 MYR trenul plus 6,2 MYR metroul, înmulțit cu doi... tot pe-acolo ca taxiul, însă cărat bagaje, oboseala după 11 ore de zbor... de-aia am preferat taxiul. La plecare a fost altă poveste, dar să nu anticipăm.

Cazarea a fost în cartierul Bukit Bintang, zona preferată a turiștilor, așa cum ne spune Booking.com și nu numai el. După ce ne-am cazat, dușuit și schimbat am ieșit nerăbdători în zonă și ne-am axat în principal la zona adiacentă străzii Jalan Alor, una dintre străzile renumite pentru street food. Aici se găsesc și multe magazine de unde-ți poți cumpăra cele necesare unui mic dejun, apă, sucuri, țigări și în general cam tot ce-ar avea nevoie un turist dacă a uitat ceva pe-acasă sau dacă nu și-a luat suficient la el.

Era aproape miezul nopții când ne-am retras în” vastele apartamente imperiale” și deși ceasul nostru biologic arăta ora 18.00, așa cum facem de obicei, am încercat să ne adaptăm din prima la fusul local. N-a fost greu pentru că erau aproape 24 de ore de când eram pe drumuri, iar în avion furasem 2-3 ore de somn, așa, mai cu intermitențe.

Pentru ziua de vineri, 17 februarie, aveam în program Kuala Lumpur văzut de sus plus ceva kilometri la pas pentru a vedea măcar pe dinafară câteva clădiri reprezentative ale orașului și zona China Town, evident nelipsită din Kuala Lumpur.

Și cum să vezi prima dată Kuala Lumpur de sus? Din Turnurile Gemene Petronas, normal. Turnurile astea încă dețin vreo două recorduri mondiale, deși stau în picioare de prin 1997, de când birourile au început să fie ocupate. Sunt cele mai înalte turnuri gemene din lume și au cea mai adâncă fundație din lume. Unul dintre ele este ocupat în întregime de Petronas, cea mai mare companie petrolieră din Malaezia și una dintre cele mai mari din lume, în celălalt turn având birouri multe firme de top din lume. Am luat monorailul (linia verde deschis) de la stația Imbi și după trei stații am coborât la Bukit Nanas, iar ieșirea” D” ne-a dus pe trotuarul pe care trebuia, fără să mai traversăm bulevardul Jalan Ampang. Urmează apoi o plimbare de vreo 10 minute până la turnuri, timp în care începe să te cam doară gâtul, uitându-te în sus la clădirile de pe ambele trotuare. Noroc că nu sunt gropi.

Am ajuns acolo cu câteva minute înainte de deshiderea casei de bilete pentru că n-am vrut să pierdem mult timp așteptând accesul. Acesta este permis din 30 în 30 de minute între orele 09.00-21.00 unui număr de maximum 50 de persoane la fiecare tură. Și tot n-am intrat la ora 09.00, pentru că prioritate a avut un grup organizat. La ora 09.30 am urcat prima dată cu liftul la etajul 86 de unde am avut o priveliște superbă asupra orașului. Cu toate că e puțin smog, panorama e de excepție. Se coboară apoi la etajul 83 unde există multe panouri informative și monitoare cu filme care rulează în buclă imagini reprezentative despre construcția turnurilor. Și după aceea se coboară la 140 de metri pentru a vizita celebrul SkyBridge care leagă etajul 41 al turnului 1 de etajul 42 al turnului 2, mare realizare tehnică la sfârșitul secolului trecut.

Părăsești turnurile trecând obligatoriu prin magazinul de suveniruri. Dar de data asta chiar mi-a plăcut. Totul e personalizat, magneți, brelocuri, bomboane de ciocolată de forma turnurilor, tricouri și aproape totul e” made in Malaesia” . De mare efect mi s-a părut o pernă pentru pat matrimonial, care pe lângă faptul că era de forma turnurilor avea și SkyBridge-ul care le unea :). Scumpă rău, vreo 400 MYR, plus că n-ai loc în bagaje pentru ea.

Ah, să nu uit. Biletul combinat pentru cele trei platforme vizitate era în februarie 80 MYR / persoană (pentru non-malaesian people). Sunt și bilete care-ți oferă accesul doar la SkyBridge sau care-ți oferă accesul la etajele 86 și 83, fără SkyBridge, dar n-am reținut prețul lor. Deși se recomandă cumpărarea on-line, în avans, n-am avut nicio problemă luând biletele direct de la casa de bilete de-acolo.

Am luat apoi o pauză activă în KLCC Park, unde ne-am plimbat pe marginea lacului, am admirat vegetația specifică locurilor din preajma ecuatorului și am stat la un suc la o mică terasă.

De la KLCC LRT Station (metrou clasic – linia roz) am călătorit, tot trei stații și am coborât la Masjid Jamek. De-aici am luat-o la pas vreo câteva ore. Am vrut să vizităm moscheea Masjid Jamek, cea mai veche moschee din Kuala Lumpur, însă vinerea nu se poate vizita. Este deschisă doar pentru musulmani și am fost refuzați absolut politicos. Să revenim, dacă vrem, în orice altă zi. N-am avut niciun fel de restricție să fotografiem pe exterior și după aceea am pornit spre sud, pe Jalan Raja, un bulevard aerisit, curat și foarte liber la acea oră. Am admirat de la exterior Palatul Sultan Abdul Samad (nu se vizitează la interior) aflat în Piața Independenței (Merdeka Square), loc unde flutură tot timpul un steag imens al Malaeziei pe un catarg de 95 de metri înălțime. Aici s-a ridicat prima dată steagul Malaeziei independente pe 31 august 1957, după ce cu o zi înainte steagul britanic fusese dat jos.

Tot spre sud, ușor-ușor am ajuns în zona China Town, principala stradă cu magazine și restaurante fiind Jalan Petaling. Raiul femeilor, spaima bărbaților. Arta cere sacrificii, se spune.” Vrei magneți? Vreau. Atunci sacrifică-te, ia un scaun sub poponeț, bea ceva, bagă niște nicotină și mai vorbim peste o oră. Să trăiți, am înțeles!” . Vă rog să remarcați c-am avut ultimul cuvânt. Ce pălăria mea... cine-i cocoșul în casă?

Aveam țigări la mine, am găsit un locșor liber la o terasă... o oră a trecut repede observând oamenii și forfoteala de prin zonă. Că cei trei-patru magneți au umplut un rucsăcel de vreo... 10-12 litri... eh, noi să fim sănătoși :)

Cred că era spre 5 după-amiază când ne-am urnit spre ultimul obiectiv pe care-l aveam pe lista acelei zile, KL Tower. Cu monorailul (cel de pe linia verde deschis) am mers trei stații de la Maharajalela până la Bukit Bintang, de-aici trebuind să luăm un taxi până la KL Tower, conform planurilor făcute de-acasă. La fața locului am aflat cu totul întâmplător că există un bus chiar de la stația de monorail Bukit Bintang care ne lasă la 100 de metri de baza dealului pe care este construit Turnul KL. Așa c-am călătorit și cu autobuzele în Kuala Lumpur... gratis :). Neștiind cum stă treaba cu biletele de autobuz, ne-am suit gândindu-ne c-o să plătim la șofer. Aiurea! Trebuia cartelă luată de la cine știe ce chioșc, habar n-am. Eram total nepregătit. Cu limbajul trupului, specific turiștilor care nu cunosc limba locală și al localnicilor care nu cunosc altă limbă decât cea locală, șoferul ne-a dat de înțeles că nu-i nicio problemă și putem merge liniștiți până unde avem nevoie. Ba chiar ne-a făcut și semn unde trebuie să coborâm.

Eh, și iată-ne ajunși și la intrarea principală a Turnului KL sau Menara KL cum mai este cunoscut. De-aici și până în vârful dealului există un shuttle care duce gratuit vizitatorii din 15 în 15 minute, de la 8 dimineață până la 10 seara. Turnul ăsta are și el povestea lui, la fel de interesantă dealtfel, ca a oricărui turn din ăsta, mamut. La ora actuală este al șaptelea turn din lume socotind înălțimea, vârful antenei fiind situat la 421 de metri deasupra solului. Are un restaurant rotitor pe la vreo 335 de metri, platformă de observare deasupra restaurantului, un Sky-Deck aflat cu un etaj și mai sus, iar pentru iubitorii de adrenalină există două” cuști” de sticlă, inclusiv podeaua, suspendate în exteriorul turnului, la nivelul platformei de vizitare.

Se pot cumpăra bilete combinate care să includă una, două sau toate cele 3” obiective” ale KL Tower. Am ales biletul combo care să le includă pe toate, prețul fiind de 126 MYR / persoană la data vizitei noastre.

Sus pe Sky-Deck este de poveste. Toți zgârie norii după care ne întinseserăm gâturile dimineață, acum erau sub noi. Panorama de 360 de grade îți permite să vezi până hăăăăt departe, oamenii sunt ca niște furnici. Nu suntem la primul turn vizitat și sper să nu fim nici la ultimul. Avem o mare slăbiciune pentru astfel de vizite și nu crâcnim la prețul biletului, indiferent cât costă. Deh, fiecare cu piticii lui. Cireașa de pe tort a reprezentat-o intrarea în cele două cuști de sticlă pentru fotografiile de rigoare. Citisem înaite să plec că e aglomerat, că ești programat pentru un anume interval orar și se stă în ele două minute. N-a fost cazul. A fost liber, maximum două-trei cupluri în fața noastră. Îți fac fotografii și ai lor, profi e adevărat, dar poți face și tu cu aparatul tău fără probleme. Fotografiile făcute de ei se pot recupera de la recepție la coborârea din turn, însă prețul mi s-a părut cam mare. 200 MYR pentru 5 foto sau 350 MYR pentru 10 fotografii.

Senzația în cuburile alea de sticlă este deosebită. Să ai o sută și ceva de kile și să simți că trebuie să calci pe-acolo ca pe cojile de ouă... brrrr, plus că vezi pământul exact sub tine de la vreo trei sute și ceva de metri... creierul nu mai realizează că deși are 7 centimentri grosime, podeaua este totuși de sticlă. Dar e o experiență și rămâi cu amintiri frumoase.

Când să plecăm a-nceput o ploaie de-aia cum numai prin preajma ecuatorului poți găsi. Potop. Vreo 20 de minute am crezut că-i sfârșitul lumii. Cum a-nceput, tot așa s-a și terminat. După vreo două ore totul era uscat. Și asfaltul și hainele de pe noi.

Seara ne-am încheiat-o unde altundeva decât pe Jalan Alor, gustând câte puțin de la cât mai multe tarabe și chioșcuri cu tot felul de mâncăruri mai iuți, mai puțin iuți, mai dulci sau mai sărate. Se stinge setea cu o bere Bintang sau Tiger și apoi se merge la somn. Urmează încă o zi. Ce să fie? Batu Caves? Sper să-mi aduc aminte :).

Până la Batu Caves știți ce vă doresc. Zile liniștite și nopți romantice.

---

VIZUALIZĂRI: 1423 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI