Sintra: un palat de basm și o fortăreață semeață

TIPĂREȘTE

Cam la atât s-a redus pentru noi Sintra, căci dintre multele atracții și obiective ale frumoasei reședințe a regilor portughezi, în programul nostru din acea zi au mai încăput Palácio Nacional da Pena și Castelo dos Mouros (Castelul Maurilor), dar noi ne-am declarat fericiți că le-am putut vizita.

Reveniți de la Cabo da Roca în stația de autobuz din apropierea gării din Sintra, ne abordează o tinerică de la punctul info ce avea în mână pliante cu mersul autobuzelor ce „bat” arealul obiectivelor și ne invita să folosim cu încredere cele două rute 434 și 435, funcție de ceea ce ne-am dori să vizităm. Bine, pe pliant erau descrise succint mai multe rute de autobuz care făceau legătura cu alte localităţi din zonă. Ne-a explicat că traseul fiecărui autobuz și că orele la care acestea aveau curse puteau fi alese din programul scris pe pliant, acestea funcționând pe principiul hop-on hop-off, iar biletul costa 6,90 €/persoană. Cum ne luserăm gândul că am fi putut merge pe jos, dată fiind ora deja târzie la care ne aflam, ne-am urcat imediat în autobuzul 434 având prima ţintă Palatul Naţional Pena (Palácio Nacional da Pena) la care am ajuns destul de repede, pe un drum urcând pieptiş, dar foarte frumos, prin pădure, prin Parcul Pena.

Era trecut un pic de 13,30 şi autobuzul ne-a lăsat în staţie, de unde în câteva zeci de metri eram la casa de bilete, apoi în două sute de metri de suiş, aveam să zărim zidurile colorate şi crenelate ale palatului. Biletele puteau fi achitate numai cu cardul (probabil o măsură de siguranţă în plus pe timp de pandemie) şi au costat 14 €/persoană (pentru palat şi parc), iar pentru deţinătorii de Lisboa Card se aplică o reducere de 10%, aşa încât soldul cardului mi s-a subţiat instantaneu cu 25,20 €. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost ca cineva să se trezească la intrare că are doar bani cash la el, însă turiştii cu ceva experienţă ştiu că e bine să aibă asupra lor bani în toate formele.

Palatul acesta magnetizează imediat toate privirile, nu numai că se află în vârful unui platou stâncos situat la 480 m înălţime, ci mai ales prin aspectul său desprins, parcă, dintr-o poveste cu prinţi şi prinţese. Are o înfăţişare atât de bizară încât te duce cu gândul la o plăsmuire de basm. Este creaţia regelui consort Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha, soţul reginei Maria a II-a a Portugaliei, un admirator înflăcărat al esteticii romantice care i-a cerut arhitectului german Wilhelm Ludwig von Eschwege să-i ridice un palat care să-i satisfacă bogata fantezie.

De fapt, palatul, început a fi edificat în 1839, pare să fi fost un„tort de nuntă” dăruit de cultivatul şi educatul prinţ de Saxa-Coburg și Gotha reginei sale cu care se căsătorise în 1836, însă lucrările s-au prelungit până în 1854, deoarece familia regală a intervenit în mai multe rânduri în decorarea palatului.

Ridicat pe lângă ruinele mănăstirii Jerónimo de Nossa Senhora de Pena (secolul al XV-lea) ce au fost integrate în noul edificiu, rezultatul este o construcţie excentrică, zugrăvită în roşu, portocaliu, galben şi gri, cu turnuleţe şi ziduri crenelate, cupole, galerii, terase şi interioare bogat decorate ce ilustrează numeroase stiluri arhitectonice: neogotic, neomanuelin, neorenascentist, neomaur şi rococo. Un adevărat spectacol de culori și stiluri ce te duc cu gândul la o lume fantastică, parcă ar fi făcut din turtă dulce!

Daţi cu capul pe spate la propriu de modul cum arată palatul, după momente în care-l contemplăm stăruitor, ne apropiem de Poarta Monumentală, un generos arc de triumf împodobit cu posturi de santinelă. Dincolo de Poarta Monumentală, ne apare un pod mobil care oferă acces la un tunel care duce la terasele superioare şi la curtea interioară a palatului unde domină dalele şi tonurile aprinse de galben şi portocaliu.

Curtea interioară, denumită Curtea cu Arcade este locul de unde se deschide o minunată privelişte asupra dealurilor Sintrei până la Oceanul Atlantic şi, mai aproape, asupra parcului Pena, de 200 ha, de care regele Ferdinand s-a îngrijit în mod special.

Un alt punct interesant este fereastra exuberantă de deasupra Tunelului lui Triton, sculptat elaborat cu scoici, corali, viţă-de-vie simbolizând legătura dintre mare şi pământ. Acesta duce la un gang boltit, în stil manuelin, singurul ce a supravieţuit din mănăstirea originală.

Tot din curtea interioară se observă în extremitatea stângă vechea capelă în care am intrat imediat ce am încetat să ne minunăm de peisaje. Capela conţine o decoraţiune de altar din marmură şi alabastru executată de un maestru recunoscut al timpurilor sale (secolul al XV-lea), Nicolas de Chanterènne. Vitraliile capelei sunt şi ele remarcabile, fuseseră comandate de regele Ferdinand al II-lea la un celebru atelier din Nürnberg.

Apoi, am înconjurat palatul urmând îngusta alee ce înconjoară zidurile sale crenelate, ca o cingătoare, numită Caminho de Ronda. Palatul fusese construit fără niciun scop defensiv, însă de pe aleea de la marginea zidurilor puteau fi scrutate împrejurimile surprizându-se o superbă panorama spre Castelul Maurilor, palatele Regaleira și Seteais, plajele Sintra și Ericeira și, spre nord, Mănăstirea Mafra. Chiar şi aşa, din loc în loc, se observă posturi de santinelă pe care acum le foloseau cu succes turiştii care nu pierdeau ocazia să se fotografieze într-un asemenea decor.

În fine, venise vremea să purcedem efectiv în interiorul palatului, pe traseul turistic semnalat de săgeţile indicatoare. Se începe din dreptul fostei mănăstiri manueline. De fapt, accesul vizitatorilor în palat se desfășoară de-a lungul traseului rezervat Familiei Regale până în 1910 și care corespundea și intrării călugărilor în mănăstire în perioada dinainte de 1834. În mijloc se află claustrul acesteia, central, pătrat, mărginit de arcade rotunjite la parter și arcade segmentare la etaj. Pereții care înconjoară curtea sunt finisaţi prin a fi placaţi cu diferite motive geometrice.

A urmat sala de mese pe care regele Ferdinand al II-lea a obţinut-o adaptând fostul refectoriu al mănăstirii și tavanul său manuelin din secolul al XVI-lea, în această sală de mese privată a familiei regale. De acolo, paşii ne-au purtat în camerele Regelui Carlos I, nepotul lui Ferdinand al II-lea, care a preferat parterul faţă acesta din urmă, baia fiind o piesă foarte interesantă. Pereţii biroului de lucru erau decoraţi cu nimfe din parcul Pena.

Pe circuit am mai întâlnit o mică celulă de închisoare rămasă de pe vremea mănăstirii, chiar şi o nişă din aceeaşi perioadă, folosită ulterior drept cameră de depozitare.

Apoi, a venit rândul camerelor reginei Amélia: dormitorul, camera de ceai, biroul şi baia acesteia, precum şi dormitorul doamnei sale de companie. Nu cred că nevoie să mai spun cât bun gust şi cât stil se puteau întâlni în modul cum erau decorate aceste interioare, iar despre calitatea materialelor folosite nu mai încape vorbă. Un lucru foarte interesant este că în palat se restaura pe ici pe colo în paralel cu vizita turiştilor.

Dormitorul lui Ferdinand al II-lea reprezintă una dintre încăperile cele mai de seamă ale palatului, iar sala de odihnă debordează de piese de artă şi de un rafinament aparte. Am mai întâlnit şi camera verde care avea rol de anticameră a camerei de zi, ornamentată cu patru busturi. Am ieşit, pe urmă, pe terasa reginei de unde se poate admira o priveliște splendidă, de la oceanul ce se zăreşte în depărtare, pe de o parte, și Lisabona spre est, pe de alta. Chiar în față, spre sud, se află Crucea Mare în cel mai înalt punct din dealurile Sintrei, la 528 metri deasupra nivelului mării. În stânga, se află o statuie a unui cavaler, pitoresc pusă pe un vârf de stâncă în Parcul Pena, un războinic medieval care pare să păzească palatul. Regele Carlos I și regina Amélia au apreciat foarte mult această terasă.

Pe circuit, se mai găsesc două camere galerii de artă, sacristia, o cameră de fumat, atelierul contesei de Edla, cea de-a doua soţie a lui Ferdinand al II-lea. Însă, cel mai mult atrage atenţia Sala Mare, cel mai generos spaţiu de socializare, atent decorată cu un candelabru considerabil, statui, oglinzi, mobilier opulente. Un pic mai încolo se află camerele regelui Manuel al II-lea, ultimul rege al Portugaliei, o sală de mese decorată în stil vânătoresc unde erau invitate persoanele din rândul nobilimii ce participau la banchete organizate cu ocazia şedinţelor de vânătoare.

Drumul ne-a purtat pe finalul traseului şi în bucătăria palatului, un loc foarte larg ce cumulează o sumedenie de vase, unelte şi ustensile, veselă, care mai de care mai deosebite.

Fiindcă ni se făcuse şi nouă foame tare şi fiindcă ochiserăm de când am intrat în arealul palatului, cafeneaua şi restaurantul, am luat direcţia celui din urmă, deşi nu ne făceam prea mari speranţe în ceea ce priveşte mâncarea ce ne-ar mai fi putut fi servită la ora aceea, trecută de 15,30. Nu ne-am înşelat căci n-am mai găsit decât nişte orez cu carne de porc, destul de fad şi de scump, dar nu aveam de ales. Am găsit totuşi nişte pastéis de nata care ne-au mai îndulcit impresia generală. Şi la restaurant tot numai cu cardul se putea achita, deci aviz amatorilor!

Ne-am luat picioarele la spinare cu direcţia Castelul Maurilor, dar norocul ne-a surâs repede căci am prins un autobuz 434 care ne-a lăsat fix la poarta castelului după numai câteva minute de mers.

Pentru că nimeriserăm o zi cu vreme foarte frumoasă, fără pic de vânt, cu mult soare şi nori aproape deloc, era păcat să nu vizităm şi Castelul Maurilor pe ale cărui ziduri eram dornici să ne căţărăm şi noi, ştiind clar că acestea erau condiţiile ideale de vizitare, la cea mai mică urmă de ceaţă sau fir de vânt nefiind tocmai recomandată cocoţarea pe crenelurile acestuia din cauza riscului implicat.

Biletele de acces au costat 8 €/persoană şi, de asemenea, puteau fi achitate doar cu cardul. Aici, posesorilor de Lisboa Card li se face reducere de 15%, aşa încât de pe card mi s-au reţinut imediat 13,60 €. Deşi cam obosiţi, ne-am lansat pe aleea pietruită care ne conducea în 200 m la castel, conform indicatoarelor din areal.

Aflat în vârful unei coline la 412 m deasupra mării, Castelul Maurilor este mult mai bătrân decât precedentul obiectiv, fiind ridicat în secolul al VIII-lea, în vremurile când maurii dominau meleagurile lusitane. Reprezintă una dintre primele fortificaţii maure construite în Portugalia, însă a fost cucerit de regele Afonso Henriques în anul 1147 şi reparat de regele Sancho I, fiul său.

În următoarele trei veacuri, castelul a fost locuit de populaţii creştine, de evrei chiar. Cartierul islamic a dispărut și a apărut în locul său un sat medieval, a cărui existenţă a durat până în secolul al XV-lea, după care a fost abandonat progresiv odată cu conflictele dintre mauri și creștini şi cu marele cutremur din 1755 care a pus la pământ multe dintre zidurile sale considerate foarte puternice.

Abia odată cu venirea regelui Ferdinand al II-lea în Sintra, castelul a intrat în atenţia acestuia care, obsedat de artă şi cultură, s-a preocupat de reconstrucţia şi restaurarea fortăreţei în stilul său romantic caracteristic. Castelul ete un complex destul de mare, având 13 turnuri de apărare şi numerose creneluri.

De cum am intrat în aria castelului, am dat de un indicator ce ne semnala a doua centură de ziduri, ridicată pe timpul lui Afonso Henriques de Ordinul Templierilor. Apropos de indicatoare, peste tot există plăcuţe informative, hărţi explicative la scară mare, aşa încât e imposibil să nu se descurce cineva acolo, iar aleea pietruită, mărginită de parapete conduce orice vizitator fără greş la destinaţie.

Ne-au apărut în cale, pe stânga silozurile, adică acele spații de depozitare a cerealelor și a leguminoaselor ce au fost introduse masiv în peninsula Iberică de către popoarele musulmane. În toată zona castelului, au fost identificate depresiuni excavate în substratul stâncos, de forme semisferice și cu dimensiuni și adâncimi diferite ce îndeplineau acest rol. Au urmat, pe aceeaşi parte, ruinele caselor musulmane, ale unui mormânt în care au fost puse laolaltă oseminte descoperite cu ocazia reconstrucţiei şi ale Igreja de São Pedro de Canaferrim, construită între cele două centuri de ziduri. Tot acolo se aflau şi necropola medievală creştină şi rămăşiţele cartierului medieval islamic.

Se pătrunde apoi într-o curte generoasă, numită Praça de Armas ce permitea concentrarea garnizoanei militare. Refacerea castelului efectuată de Ferdinand al II-lea, în secolul al XIX-lea, a transformat acest spațiu într-un loc de odihnă și contemplare, cu invocația maură conținută în poarta arcuită, ca de potcoavă, în zidul gros de piatră.

Fortăreaţa deţinea o fântână masivă de capacitate mare, ceea ce o făcea foarte preţioasă, cu două coşuri de aerisire, ce colecta apă de ploaie, atât de bine construită încât a alimentat Sintra cu apă până în anii 1910.

Tot din Praça de Armas se ajunge la o uşă ştiută drept Poarta Trădării, o uşă secretă care permitea accesul discret în exterior, respectiv evadarea, dar şi a inamicului în interior de unde i se trage numele.

Din dreptul acestei porţi se poate escalada poteca pietruită şi crenelată în trepte spre cele mai înalte puncte ale fortăreţei, fie într-o parte către Turnul Regal, fie în partea opusă către nucleul castelului, denumit Alcáçova. Priveliştea fabuloasă ce se deschide de pe această alee pietruită este uluitoare, că nu te mai saturi să admiri împrejurimile. Se observă Palacio Nacional da Sintra, Quinta Regaleiera, hăt departe se zăreşte oceanul, dealurile Sintrei.

Ne-am lansat mai întâi spre Alcáçova care reprezenta practic nucleul cetăţii, fosta reşedinţă a cadiului, guvernatorul maur al regiunii. Este cel mai înalt punct al castelului, este vizibil de-a lungul câmpiei inundabile, la nord de lanțul muntos Serra Sintra și Atlantic, servind drept centru strategic pentru fortificație. Ne-am mai oprit în dreptul unui turn de observaţie până să ajungem la Alcáçova, unde am mai poposit în scurt la o şedinţă foto. La Alcáçova din nou aceeaşi pauză de tras sufletele şi admirat peisajele, aceleaşi momente folosite la fotografiat.

De acolo, am ţinut-o mai întâi în coborâre, apoi în urcare spre Turnul Regal, cealaltă extremitate înaltă a castelului. Acesta a fost reconstruit şi dedicat regelui Ferdinand al II-lea care îl prefera datorită superbei privelişti pe care o are spre al său favorit palat Pena. Într-adevăr, perspectiva îţi taie răsuflarea la propriu.

Deşi, mai gri şi mai rece, acest al doilea obiectiv al Sintrei văzut de noi în acea zi, ne-a adus satisfacţia explorării sale liber, aproape fără să ne încurce nimeni la poze sau pe aleile mult prea strâmte, unde n-am fi încăput decât cu greu două persoane în paralel.

Ziua petrecută în Sintra şi împrejurimi a fost o reuşită şi o datorăm în integralitate norocului, fiindcă lucrurile s-au aşezat de la sine şi s-au succedat într-o ordine mai mult decât perfectă ca eficienţă, aşa încât la finele zilei ne-am ales cu trei obiective mari vizitate, situate unul la distanţă apreciabilă faţă de celelalte două. Despre palatul Pena vreau să mai spun că se află în patrimoniul mondial UNESCO din 1995, fiind parte a ceea ce constituie Cultural Landscape of Sintra şi una dintre cele şapte minuni ale Portugaliei.

Dacă aveţi ocazia să ajungeţi în zonă, Sintra nu trebuie să vă lipsească din agendă, vizitaţi-o negreşit, este magnifică!

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=ZO7DffEShss

---

VIZUALIZĂRI: 3072 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI