Perla Portugaliei şi un drum până capătul lumii

TIPĂREȘTE

Cea de-a treia zi de vacanţă lusitană este dedicată ieşirii din capitală.

Plecăm cu o oarecare întârziere spre Gara Rossio de unde urma să călătorim spre Sintra. Trenurile, iarna, au două plecări pe oră, la un minut şi la patruzeci şi unu de minute (de exemplu la 10:01 şi 10:41). Costul unui bilet este de 2,15 euro pe sens şi gratuit cu Lisboa Card.

Potrivit unui studiu realizat de portughezi, lunea este cea mai aglomerată zi în care se vizitează Sintra. Văzând cam care-i treaba într-o zi de miercuri şi iarnă (adică multă lume în tren), nu prea mi-aş dori să fiu sufocat lunea prin iulie sau august pe mijloacele de transport sau să stau la cozi interminabile, mai ales că în sătuleţ vine lumea şi cu zeci de autocare şi autoturisme.

În gară, la ghişeu, ca întotdeauna când întârzii, mai ai parte şi de coadă. Îmi fac socoteli sumare şi ajung la concluzia că şansele de a prinde trenul aflat pe peron tind vertiginos spre zero. Ba chiar scad drastic (de parcă ar mai fi avut de unde) când un grup de patru cehi nu se decid prea curând dacă să ia sau nu bilete tur-retur.

Sunt patru case deschise, minutarul se apropie de poziţia perfect verticală şi încă sperăm... Când mai am o persoană până la casă se năruie totul. Chinezoaica din faţa mea nu şi-a luat pastilele de dimineaţă şi are o criză de amnezie: nu îşi mai aminteşte PIN-ul cardului, iar la un ghişeu se termină rola de hârtie a casei de marcat.

Ajuns, totuşi, la ghişeu mă burzuluiesc puţin la casier care, foarte relaxat, povestea cu un coleg de-al lui, impasibil la dorinţa mea de a mă urca în ultimul vagon aflat la câţiva metri de noi. Omul e latin şi la serviciu, oarecum de înţeles...

Triumfător, cu tichetele în mână, trecem de turnicheţi şi urcăm în tren. Parcă nici nu mă surprinde că e plin cu toate că ne aflăm în sezon hibernal. Felicitări şefului de tren care aşteaptă să sufle în ţignal încă vreo trei minute pentru a-i lua cu el pe toţi turiştii din gară.

Aşteptam cu nerăbare să ajung la Sintra. Îmi imaginam aşezarea ca un sat pitoresc, undeva pe vârful unor dealuri, numai că de la Lisabona până la Sintra, pe marginea căii ferate, sunt înşirate ansambluri rezidenţiale şi ai impresia că te mişti doar în interiorul unui oraş şi nu treci prin mai multe localităţi. Cred că nici dacă ai urma şoseaua, aspectul nu ar fi diferit iar satele nu ar fi delimitate ca la noi, cu terenuri agricole între ele şi distanţe măsurate în kilometri.

La ieşirea din gara de destinaţie te aşteaptă autobuze spre diverse palate, tururi sau staţiuni. Sunt chioşcuri de bilete iar de la acestea poţi cumpăra şi bilete de intrare la obiectivele turistice. Cu 24,5 euro am achiziţionat intrarea la Palatul Pena şi un tichet valabil o zi pe autobuzele Scotturb. Cartelele Viagem din Lisabona nu sunt valabile aici. Am ales această variantă întrucât am optat pentru vizitarea pe îndelete a unui singur castel coroborată cu petrecerea celei de-a doua părţi a zilei în aer liber.

Din gară până la Pena ajungem cu autobuzul 434 pe un drum îngust ce urcă mereu pe dealuri, pigmentat cu nişte curbe în ac de păr de mă mir cum autobuzul poate duce în spate atâţia călători. Eram pregătit să cobor şi să împing dacă ne-o cerea şoferul...

La un moment dat ajungem din urmă două tuk-tuk-uri şi admiraţia faţă de şofer sporeşte şi mai mult pentru modul în care gestionează urcuşul. Desigur, e meseria lui şi cred că a întâlnit zilnic astfel de provocări. Dar cum se târâiau şi pârâiau maşinuţele/motoretele alea micuţe pe serpentine, vai de capul meu!

Autobuzul te lasă la poarta palatului şi, luând contact cu furnicarul de acolo, mă bucur că achiziţionasem deja tichetele de acces.

Din gară poţi ajunge şi pe jos, sunt cam 1,5 km dar vă recomand să folosiţi autobuzele. Primul pleacă din gară la 9.15 iar după ora 10 se succed la interval de 15 minute

„Palatul de turtă dulce” - aşa cum îmi instantaneu îl numisem încă de la prima privire în perioada documentării excursiei - se află cocoţat pe cel mai înalt deal iar accesul începe bineînţeles cu un urcuş menit aţi repune circulaţia sângelui în mişcare după leneveala din mijloacele de transport care te-au adus aici.

Am asemuit şi am înfrăţit în mintea mea de călător acest palat cu cel de la Neuschwanstein, în special datorită poziţionării şi alurii celor două. Cel din Bavaria e mai suplu, mai rece, mai nemţesc ce mai! , pe când cel în faţa căruia ne aflăm acum este mai cald, mai blând şi vesel datorită, în special, celor două culori predominante: roşu şi galben. Culori care au semnificaţia lor, respectiv roşu pentru vechea mănăstire care a stat la baza ridicării palatului iar galbenul pentru clădirile adăugate ulterior.

Odată conturată ideea realizării Disneyland-ului, Walt Disney şi soţia sa Lillian au purces la efectuarea unui tur european al castelelor medievale în vederea alegerii unuia drept sursă de inspiraţie pentru studiourile sale. Se spune că între cele două pomenite mai sus s-a dat lupta finală, iar timpul petrecut în castelul german şi locurile din jurul acestuia l-au inspirat pe artist în creionarea castelului Frumoasei din Pădurea Adormită. Cum desenul animat a avut un succes imens, alegerea nu a fost grea...

Totuşi, Palacio da Pena rămâne cel mai fotografiat obiectiv turistic al Portugaliei şi una din cele şapte minuni ale Portugaliei, fiind folosit chiar de regele şi membrii guvernului acestei ţări pentru întâlniri oficiale.

Nu mă încumet a vă cere să mă credeţi că plătiţi 11,50 euro pentru accesul în palat întrucât preţul s-ar fi putut schimba din ianuarie 2018 şi până acum, eu având surpriza să constat că în decembrie 2017 – în pregătirea vacanţei - erau afişate anumite tarife pe site-urile obiectivelor turistice iar o lună mai târziu, ajuns acolo, acestea să fi crescut, în medie, cu 1 euro. Deh, dacă tot ajunge turistul aici de ce să nu-l taxăm, că doar nu se va întoarce pentru 1 euro...

Iar cu toate că ţi se percepe tarif integral, de multe ori nu ai acces peste tot, perioada de vizită aleasă de noi suprapunându-se cu perioada aleasă de guvernul lusitan pentru a renova Camera Regelui, Terasa Tritonilor şi Camera Fumătorilor. Aşadar, am ieşit pe minus...

Intrat în curtea palatului te plimbi pe drumul în serpentine pavat cu piatră cubică şi îţi plimbi privirile dreapta – stânga dar mai ales în sus cu dorinţa de a ajunge grabnic acolo unde deja vezi oamenii făcându-şi fotografii în diverse unghiuri şi poziţii, victorioşi că au posibilitatea de a trimite prietenilor documentarea încă unui obiectiv turistic bifat.

Observând din ce în ce mai aproape zidurile, turnuleţele de prin colţuri şi poarta de acces, acest palat mă trimite cu gândul pe alt continent, puţin peste mare, către mauri deşi unui profan ca mine în arhitectură îi vine greu să încadreze pe undeva stilurile neo romanesque şi neo manueline care au modelat construcţia, potrivit doamnei Wikipedia.

Îmi place palatul din exterior. Mă încântă şi îmi transmit o stare de linişte culorile. Admir turnuleţele şi pasajele, poarta de intrare şi modul în care faianţarii de odinioară au îmbrăcat părţi ale zidurilor.

Dar cum clipele de beatitudine nu au cum ţine la infinit, ba nici măcar multe minute, sunt readus cu picioarele pe pământ, chiar trântit cu putere pe holul de intrare, de exclamaţia “Seamană cu Spitalul Colţea! ” vociferată de un tuciuriu mioritic care lasă în urma lui un chinuitor şi prea persistent miros de colonie de firmă, strecurată în toţi porii pielii sale bronzate încă din prima lui zi de viaţă.

Vizita încăperilor este strict direcţionată potrivit unui sens de parcurgere ales de administratori, menit a eficientiza fluxul celor 6.000 de turişti care ar intra zilnic pe poarta de fier forjat a palatului.

Ca şi în alte asemenea locuri, treci prin camere de lucru ale proprietarilor, prin dormitoarele acestora, prin sălile de mese aranjate la nivel de protocol, prin încăperi care într-o vreme răsunau de acorduri muzicale, tropoteau de paşi de dans şi fâlfâieri puţin şi doar aparent ruşinate de sprâncene, iar incursiunea în viaţa de zi cu zi a locuitorilor îşi are finalul printre cratiţele şi oalele din bucătăria care luceşte de curăţenie.

De undeva, de la nivelul superior al edificiului poţi privi în zare şi vezi Lisabona de eşti atât de norocos să ai parte de un cer senin (iar noi am fost...).

Odată ieşiţi prin uşa din dos a bucătăriei, mângâiaţi de razele unui plăcut soare hibernal lusitan ne facem drum spre grădinile palatului întinse pe aproximativ 200 de hectare.

Deşi noi ştim că e iarnă, avem ocazia să admirăm peşti viu coloraţi prin iazuri, să mirosim miasmele florilor, să umblăm la pas cu gecile în mână şi să ne lăsăm pierduţi pe sumedenia de alei.

Adevăr e că uneori ne lăsam pierduţi dar, alteori, ne pierdeam de-a dreptul şi, cu toate că primisem hartă odată cu biletul, aceasta nu prea ne era de ajutor atâta vreme cât avea marcate doar aleile principale, nu şi pe cele secundare care te duceau înspre locuri mai liniştite şi mai puţin trecute de pasul hoardelor de inşi plimbăreţi.

Pentru siguranţa voastră aveţi la dispoziţie şi vizita grădinilor cu un trenuleţ, însă nu se compară cu a lua la pas şi a te bucura de mişcare pe sub copacii de acolo şi fără posibilitatea de a-ţi băga nasul în nu ştiu ce floare pe care nu o mai văzusei până în acel moment.

Trec vreo câteva ore de plimbăreala alocată principalului nostru obiectiv al zilei care la noi în ţară se sărbătoreşte prin odihnă întrucât e Ziua Unirii, apoi coborâm în sat. Autobuzul ne lasă în apropierea Palatului Naţional iar e acolo ajungem imediat pe mica străduţă turistică, pietruită şi în pantă, pe marginile căreia sunt atât de obişnuitele magazinaşe de suveniruri.

Intr-unul din ele servim şi noi câte un păhărel de Ginja la preţul de 1 euro fiecare.

Cum partea a doua a zilei a fost planificată a se desfăşura în aer liber, de la gară ne suim în autobuzul 403 cu destinaţia Cabo da Roca. Acest autobuz circulă pe ruta Sintra – Cascais iar dacă sunteţi grăbit puteţi lua şi 417, însă nu veţi avea prilejul de a vă bucura de panoramele din 403.

Panorame pentru care a putea fi văzute drumarii portughezi au construit o şosea numai curbe şi pante. Dacă mai sus îmi exprimam admiraţia pentru şoferul care ne-a cărat din gara Sintra până la poarta de fier a palatului, aici musai să vă spun că cel care a fost de serviciu pe autobuzul în care am ajuns şi noi merită un calificativ care nu i-ar permite să fie avansat vreo câţiva ani...

Omul a demonstrat că stăpâneşte şofatul însă, dacă se uita din când în când în oglinda de deasupra sa ar fi observat că cei aproximativ 30 de călători aflaţi în picioare (evident că şi noi doi) erau de culoarea laptelui la faţă şi chirciţi care cum mai apuca din cauza modul de negociere a curbelor în coborâre. Când ai în responsabilitatea ta ditamai cetăţeni din diverse state UE nu iei curbele de parcă ai avea saci de fasole sau nuci încuiate în remorcă!

Am făcut echilibristică şi bătături în palmă – nu mint! – mai ceva ca acum câţiva ani când mergeam cu tata la sapă...

Ne-a basculat la capătul pământului. Aşa numesc portughezii Cabo da Roca, punctul extrem vestic al Europei, întrucât înainte de marile descoperiri ei considerau că dincolo de ocean nu se mai află nimic.

Numai că din acea perioadă şi până în zilele noastre europenii s-au convins că dincolo de ape trăiesc şi chinezii iar aceştia, la rândul lor, au aflat de existenţa acestui cap şi l-au asaltat într-un număr atât de mare încât la fotografiatul cu monumentul ridicat aici coada măsura vreo 10 – 15 omuleţi cu ochi mijiţi.

Locaţia îţi oferă prilejul să te plimbi pe malul oceanului în bătaia destul de rece şi puternică a vântului, să faci fotografii iar apoi să te aşezi liniştit la coada rânduită în staţie pentru a te urca în următorul autobuz 403 spre Cascais.

Citisem că staţia terminus a autobuzului reprezintă o locaţie luxoasă aleasă de oameni înstăriţi pentru a-şi petrece vacanţele în trecut. Ajuns în localitate, mi-am spus “O, da aşa e! ”. Te simţi cumva înconjurat, împresurat de acea stare de bogăţie care, să fiu sincer, nici nu am căutat a afla de unde răzbate. Însă e palpabilă.

Poate din curăţenia impecabilă a străduţelor, poate din culorile pale şi calde ale căsuţelor nu prea mari, însă dichisite, se prea poate din deschiderea spre ocean şi aerul sărat al acestuia la oră de seară, posibil din puzderia de bărci ancorate la mal...

Ne-am plimbat şi zăbovit prin staţiune simţind o binecuvântată şi binemeritată tihnă la capătul unei zile destul de încărcate. Dar şi ne-am bucurat cu adevărat când am descoperit pe promenada staţiunii o lucrare artistică a lui Bogdan Raţă intitulată “Middle Way” şi donată de Ambasada României şi Institul Cultural Român oraşului Cascais.

Am intrat apoi în Muzeul oraşului, deschis deşi era trecut de ora 18, unde erau expuse, printre altele, primul mers al trenurilor pe ruta Lisabona – Cascais, actul de înfiinţare a clubului de fotbal din oraş şi alte documente relevante pentru această urbe.

Pe înserat, ne-am mai lăsat rătăciţi pe străduţele mici cu magazine sclipitoare de firmă, pe care se înghesuiau frumos rânduite şi tarabe cu şaluri şi pălării locale, îndreptându-ne spre gara de unde vom lua trenul spre capitală.

Cascais merită parcurs la pas. Luaţi trenul din Lisabona, pleacă din Cais do Sodre la intervale de 20 minute şi în 30 – 40 minute sunteţi acolo.

Ca să vă faceţi şi o altă părere, în 2018 Cascai a fost desemnat European Youth Capital. E o destinaţie pentru toate vârstele. Şi buzunarele...

---

VIZUALIZĂRI: 1845 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI