Limanaki Apartments, o cazare care mi-a mers la inimă

TIPĂREȘTE

Adresă: Paralia Kymi, 34003, Kymi, Grecia

Pentru a avea continuitatea asigurată în vacanța din Evia, și pentru această locație am făcut rezervare tot în prima zi de Crăciun, anul trecut, tot prin booking. De data aceasta, n-am mai beneficiat de urări specifice sărbătorilor, ci după vreo 2-3 zile mă trezesc cu un e-mail politicos prin care mi se mulțumea de către proprietară că am ales să stau la Limanaki, dar mă roagă să renunț dacă nu sunt hotărâtă să vin, fiindcă apartamentul ei are căutare și nu vrea s-o încurc. I-am răspuns la fel de politicos că voi veni, așa îmi doresc din toată inima, că nu anulez, iar în cazul că mi s-ar întâmpla ceva ce nu ține de voința mea, nu aș avea cum să-mi dau seama de pe-atunci.

Toate bune și frumoase până la începutul lunii august, când primesc SMS de la bancă pentru blocarea întregii sume de 180 € aferentă cazării din Kymi (Paralia Kymi). Mă mai uit încă o dată pe rezervare și îmi amintesc că proprietatea avea dreptul să facă acest lucru. Totuși nu mă pot abține și îi scriu prin intermediul booking că mi s-au reținut banii, iar ea îmi răspunde că așa e procedura, că va trebui să-i achit în numerar cei 180 € la venire, apoi își va anunța banca să facă demersurile pentru a-mi debloca mie banii. Punct.

La fel, înainte cu o zi de a începe cazarea, primesc e-mail prin care sunt politicos întrebată la ce oră estimez că voi ajunge la proprietate, îi răspund că după orele 14,00. Îmi făcusem o mică socoteală știind de pe Viamichelin că drumul din Loutra Edipsou până în Kymi are un grad de dificultate sporit, cu multe serpentine prin munții Kandilli, ocolind, apoi, munții Dyrfis și Olimbos, deci un drum sinuos, de circa 200 km, pe care nu-l poți parcurge în mai puțin de trei ore și jumătate. Cu toate acestea, drumul a avut farmecul lui, cu priveliști superbe: ba spre golful Evian, ba spre munți, ba spre mare, am trecut prin capitala Chalkida, pe urmă prin Eretria. Am oprit la un Lidl, ne-am făcut aprovizionarea pentru micul-dejun care nu mai era asigurat prin cazare și puțin înainte de orele 14,00 am intrat în Paralia Kymi.

Am recunoscut imediat imaginile ce apăruseră în fața ochilor cu ajutorul pozelor de pe booking, foarte exacte, de altfel. La fel ca și cea din Loutra Edipsou, clădirea Limanaki nu are firmă sau vreun panou să poată fi identificată dintr-o privire, dar știam de pe booking că se află peste drum de plajă și digul din port în capătul căruia se găsește macaraua-simbol a localității, așa că ne-am oprit la fix. Ne-am uitat în jur, nevăzând pe nimeni, am urcat treptele și când am ajuns sus, ne-a întâmpinat o bătrânică fâșneață ce ne-a adresat întrebătoare un singur cuvânt: „Rumania? ” Noi, dăm înainte: „Yes, yes! ”, iar ea ne face semn să așteptăm. Imediat apare o tânără, aș putea spune chiar adolescentă, care se prezintă Katerina, spunându-mi că așa se numește și bătrânica, adică bunica ei. Ne mai spune că suntem așteptați, ne arată apartamentul de la parter pe care-l rezervasem și completează că Angie, sora ei, cea cu care avusesem schimburile de e-mailuri lucrează și va veni într-o oră-două acasă.

Katerina, bunica, ocupa apartamentul celălalt de la parter, vecin cu al nostru și nu știa o boabă de engleză. Vorbea numai greacă. Ne înțelegeam „de minune” cu ea prin semne și ne intrase la suflet, căci de prima dată ne-a spus arătându-și verigheta extrem de subțire: „Costanza, Rumania”, și-atunci am înțeles că soțul ei era din Constanța, iar la privirea mea întrebătoare, gen unde e acum, mi-a făcut semn că s-a dus la ceruri. Mi s-a părut curios că nu învățase de la soț nimic în română, dar ne-am descurcat și așa. Ea a fost persoana pe care am văzut-o zilnic, ne dădeam binețe, ne întreba ce facem, încotro mergem în ziua respectivă, cel puțin așa credeam noi, că nici noi nu știm decât două-trei cuvinte în greacă. Oricum, experiența a fost agreabilă, amuzantă pe alocuri și inedită.

Vila în care am avut cazarea este o clădire nouă, destul de mare, cu parter și două etaje, la etajul al doilea stând fetele Katerina și Angie împreună cu mama lor, primul etaj părea nefinisat, fiind, deci, neocupat. La parter, cu vedere spre dealul din spatele clădirii, am mai văzut în zilele următoare că stătea și un tânăr care părea că lucrează pe-acolo. Altfel, alți turiști nu cred să fi văzut, decât la pensiunile și hotelurile din jur, cocoțate pe deal.

Angie a venit mai repede decât ne spusese soră-sa, era o fată cu câțiva ani mai mare, dar nu cred să fi avut mai mult de 25 de ani. S-a purtat foarte frumos, a fost foarte amabilă și foarte săritoare să rezolve problema wi-fi-ului și a cablului care nu funcționau cum trebuie. Dar, degeaba, fiindcă în ciuda insistențelor sale la furnizorul de servicii, nu s-a rezolvat mare lucru. Noroc cu liberalizarea internetului din vara asta. I-am achitat în numerar așa cum ne fusese vorba și mi-a adus și factură, deși nu-i cerusem. Din nou, mi-a promis că va face demersurile să-mi deblocheze banii cât mai curând.

Apartamentul, în sine, este foarte spațios și modern mobilat sau utilat. Se intra direct în camera de zi care cuprindea mai întâi, zona de relaxare, apoi chicineta, pe urmă se intra lateral dreapta în dormitor, iar în față în baie. Zona de relaxare, destul de generoasă, avea în componență canapea, o masă cu scaune așezată sub fereatră, un pat de o persoană și, într-un colț, un stativ pe care stătea televizorul cu ecran plat, dar mic. Aparatul de aer condiționat era poziționat pe peretele cu fereastra, router-ul lângă ușa de la intrare.

Un perete decupat putea fi considerat ca graniță între zona de relaxare și chicinetă, aceasta din urmă utilată cu de toate: mobilă cu multe locuri de depozitare, zonă de lucru, frigider mare, plită electrică cu cuptor, hotă, chiuvetă dublă. Din dotări aș mai menționa veselă diversă și suficientă cu obiecte de bună calitate.

Dormitorul era foarte relaxant, lumina nu bătea direct, era difuză datorită perdelei cu rol și de draperie. Conține pat de mijloc, suficient de mare, cu noptieră la un capăt, veioză aferentă. Dulapul este puțin spus încăpător, este enorm, cu spații de depozitare de tot felul: pentru haine pe umerașe, pentru încălțăminte, rafturi pentru haine împăturite. Lângă dulap aveam și un cuier, foarte util și acela. Tâmplăria era din termopan cu obloane exterioare și prevăzută cu plasă de insecte, de altfel foarte necesară, căci zona fiind cu multă verdeață, flori în grădină și pomi fructiferi, erau cam multe gâze pe acolo.

Baia era, în primul rând, spațioasă, iar în al doilea rând, gândită să funcționeze ireproșabil din punctul de vedere al instalațiilor. Obiectele sanitare erau relativ noi, de bun gust, cădița de duș avea un pervaz înalt și perdeluță, așa încât nu se stropea cu nicio picătură pardoseala în timpul folosirii dușului. Consumabilele au fost săpun lichid, hârtie igienică, iar la chicinetă detergent lichid de vase, lavetă și burete de vase, noi.

Curățenie se făcea zilnic (inclusiv gunoi ridicat), o bănuiesc pe Katerina, bunica, de gest, lenjeria și prosoapele au fost schimbate o singură dată în cele șase zile, prosopul de picioare de la duș, zilnic, în schimb.

Cel mai mult mi-a plăcut că aveam multe prize, peste tot în fiecare încăpere din apartament găseam cel puțin două, așa încât aveam unde să ne punem telefoane și acumulatori foto la încărcat, aparate de țânțari, cană electrică de fiert apă, etc.

Amplasarea vilei vizavi de plajă este excelentă, „să sari” din casă direct pe plajă (având grijă, totuși, să nu te calce mașina :) ) sau în mare, nu e chiar de-ici, de colea. Nu mai spun că și poziția apartamentului noastră era fantastică, mai ales că în fața sa se afla un dud sub care gazdele puseseră o masă modernă cu blat de sticlă, cu scaune forte confortabile unde stăteam și nu ne mai săturam privind marea și portul. Începeam fiecare zi deschizând ușa larg în așteptarea minunatului răsărit de soare din Kymi. Alteori, alergam noi după răsărit în port pentru a-l surprinde fără firele de electricitate, imposibil de evitat în pozele făcute de la noi din patio. Cert este că micul-dejun și cafeaua băută dimineața în tihnă, la masă sub dud, într-un asemenea cadru le simți ca pe un alint al sorții care îți încarcă bateriile și care te face să te întrebi: „Ce am făcut eu de merit toate astea?! ”

Parcarea am fost sfătuiți de la început să o facem în grădina vilei și noi ne-am executat imediat, de fapt soțul, care pentru a nu atinge de pământ, făcea de fiecare dată o mișcare amplă urcând către alte proprietăți, urmând apoi să coboare un pic, dată fiind garda joasă la sol a mașinii din dotare și drumul în panta deloc domoală spre curtea lor.

După colțul casei aveam un uscător mare de rufe la care dacă aveam de dus ceva ud, aveam pus la dispoziție în baie, un lighenaș de plastic. Mi-am spălat sandalele de drumeţie în prima seară și nu am îndrăznit să le agăț de uscător, ci le-am lăsat jos la picioarele acestuia. Dimineața, soțul vine și mă anunță că nu mai am decât o sanda, cealaltă nefiind de găsit. Prima dată m-am gândit că glumește, că mi-a ascuns-o chiar el. Apoi, mi-am dat seama că ar putea fi „opera” vreunui cățel de-al locului, și-mi pusesem în gând să vorbesc cu Angie sau cu Katerina cea mică să mă ajute să o recuperez. Dar, n-a fost nevoie, căci am găsit-o abandonată cu talpa în sus, la baza scărilor, lângă poarta metalică a vilei. Probabil se jucase cu ea și s-a plictisit, bine că nu mi-o stricase.

Seara, ne făceam plimbările prin stațiune, fiind o reală plăcere să urmărim ce iahturi au mai tras în port, să vedem turiștii sporovăind relaxați la terase, să observăm detașarea și tihna de pe chipurile lor. Distanța față de centrul micii stațiuni, aproape paradisiace, nu era mai mare de două sute de metri, mai mult ne lua să luăm la picior digurile din port.

Zilele petrecute în Paralia Kymi au zburat imediat, risipindu-se ca un fum, nici nu știu când am ajuns, că a trebuit să și plecăm. În preziua plecării, Angie a ținut să vorbească cu noi, ne-a spus un lucru care mi-a mers direct la inimă, și anume acela că românii sunt oameni deosebiți și foarte cumsecade. Asta pentru că înaintea noastră mai avusese drept oaspeți în apartamentul nostru, timp de trei săptămâni, din 07 până pe 31 august, o familie de români cu o fetiță.

Parcă eram într-o poveste, sau mai bine zis într-un vis din care trebuia să ne trezim și refuzam din ce în ce mai tare fiindcă ne integraserăm perfect în acel mod simplu de a trăi, în care nu se simte trecerea timpului. Uitându-mă în urmă, pot să spun că am atins paradisul, că „A fost odată ca niciodată… ”

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=3DNgq_cpmaQ

---

VIZUALIZĂRI: 2686 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI